14/05/2026
Un băiat și o vioară 🎻
M are 14 ani, iar povestea lui apasă greu. Am petrecut o zi împreună și, printre pauze lungi și priviri în pământ, ne-a spus frânturi din viața lui, atât cât a putut și atât cât își amintește.
Spune că a fost adoptat la 6 sau 7 ani. Despre mama lui biologică nu știe nimic. Are doar o imagine rămasă în minte, de când era foarte mic, într-un pat de spital. Crede că era acolo împreună cu ea.
După adopție, pentru o vreme, a avut ceea ce orice copil ar trebui să aibă: o casă, o familie, lecții de vioară și sentimentul că aparține cuiva. Își amintește și momente frumoase, dar și altele dureroase.
Ne-a spus, simplu, fără revoltă, că uneori era bătut fără motiv. A adăugat imediat și: „Nici eu nu eram cuminte.”
Apoi, într-o zi, mama adoptivă a decis să îl redea centrului.
De atunci, viața lui s-a împărțit între camere impersonale, multe întrebări și sentimentul acela greu de dus, pe care îl poartă copiii care nu mai au pe nimeni al lor.
Astăzi, M nu mai are nicio rudă cu care să țină legătura. Cu privirea în pământ, ne-a spus încet: „Și ceilalți de aici mai au câte o bunică, un unchi unde să meargă… eu nu am la cine să mă duc.”
Și totuși, în tot acest timp, a păstrat un vis. Unul simplu: să aibă din nou o vioară în mâini.
îAstăzi, visul acesta s-a împlinit.
M și-a ales singur vioara. A atins-o cu grijă. Și-a pregătit arcușul cu sacâz, cu emoția unui copil care parcă se temea să nu dispară totul dacă respiră prea tare. Nu a reușit să cânte. Emoțiile l-au copleșit. Ne-a spus doar atât: „Mi s-au tăiat picioarele.”
Dar pe chipul lui s-a văzut ceva ce rar întâlnești: bucuria sinceră a unui copil care, măcar pentru câteva clipe, a simțit că nu este invizibil.
Pentru un copil care a pierdut aproape tot, o vioară nu este doar un instrument. Este o șansă. Un refugiu. Un început.
Astăzi, un copil a plecat mai puțin singur. ❤️
Cu sprijinul Vodafone, visul lui a prins din nou glas.🫶
Viorela Radoi
