12/02/2026
Trist
Am publicat cel de-al patrulea raport anual consecutiv privind bugetarea participativă în România. Bugetarea participativă este, în esență, un instrument de colaborare între cetățeni și administrația locală, conceput pentru a permite identificarea și propunerea unor proiecte sau investiții care nu se află neapărat pe agenda aleșilor locali, dar care sunt considerate relevante de comunitate sau, cel puțin, de cetățenii care se implică civic.
Acest instrument poate fi utilizat în multiple moduri: fie pentru proiecte mici, la nivel de cartier, care răspund unor nevoi punctuale, fie integrat într-o viziune mai amplă de politică publică locală. De la amenajarea unor parcuri de proximitate sau locuri de joacă, la intervenții privind siguranța urbană sau soluții de tip micro-infrastructură. Unul dintre principalele avantaje ale bugetării participative este tocmai capacitatea sa de a aduce în prim-plan nevoi și idei pe care administrația nu le-a identificat, nu le-a considerat prioritare sau, pur și simplu, le-a ignorat.
În România, însă, bugetarea participativă este un instrument care, în mare parte, nu funcționează. Mai mult, implementarea sa deficitară a contribuit la erodarea și așa fragilei încrederi dintre societatea civilă și administrația publică locală în multe comunități. Eșecul acestui instrument participativ ține mai degrabă de o problemă structurală, a modului în care administrația percepe colaborarea cu cetățenii. Bugetarea participativă intră în conflict direct cu o trăsătură profund înrădăcinată în cultura administrativă locală: convingerea că „administrația știe mai bine”. Ideea ca actori din afara aparatului administrativ să propună proiecte sau priorități care nu se suprapun cu agenda primarului este percepută, adesea, ca un atac la legitimitatea acestuia.
Pe lângă această rezistență de fond, procesul este viciat pe aproape întregul lanț de implementare. În cele mai multe cazuri, sub presiunea ONG-urilor sau a grupurilor civice, administrațiile locale adoptă formal hotărâri de consiliu pentru introducerea bugetării participative. Acest lucru este valabil, de altfel, pentru majoritatea marilor orașe. Dincolo însă de acest pas formal, însă, interesul real pentru implementare este minim. Resursele alocate sunt insuficiente, iar procesul este conceput superficial: de la promovare și informare publică, la evaluarea eligibilității proiectelor și până la implementarea efectivă a celor selectate.
Bugetarea participativă ajunge să fie tratată ca „încă o sarcină” birocratică, o povară suplimentară pentru administrații care nu au nici motivația, nici disponibilitatea de a o gestiona. Această atitudine este cu atât mai paradoxală cu cât orașele mari dispun deja de structuri dedicate relației cu comunitatea sau societatea civilă.
Consecințele le prezentăm în noul raport. În doar trei ani, între 2022 și 2025, numărul administrațiilor care, cel puțin teoretic, implementau bugetarea participativă a scăzut de la 16 la 5, iar bugetele alocate au coborât de la aproximativ 40 de milioane RON la 3 milioane RON. Avem de-a face cu un proces generalizat de implementare deficitară, cu doar câteva administrații care pot fi considerate exemple de bună practică.
Desigur, problemele nu sunt exclusiv de partea administrației. Multe dintre proiectele propuse pot fi considerate slab formulate sau neimplementabile, dar asta se întâmplă tocmai pentru că cetățenilor le lipsesc instrumentele și contextul necesare pentru a înțelege constrângerile administrative și bugetare. Din păcate, nu avem acest exercițiu civic suficient practicat, însă aici ar trebui să intervină rolul esențial al bugetării participative: facilitarea unui proces real de co-design, în care administrația lucrează împreună cu cetățenii pentru a ajusta idei, a clarifica ce este fezabil și a transforma propunerile în proiecte implementabile.
Această dimensiune de colaborare și co-creare nu lipsește doar din bugetarea participativă, ci reflectă o problemă mai largă a relației dintre comunitate și administrația publică locală din România. Bugetarea participativă este doar un instrument, mai bun sau mai rău, dar problema reală este lipsa apetitului pentru colaborare, pentru testarea unor moduri alternative de lucru, chiar și la scară mică, prin proiecte pilot care nu presupun resurse financiare sau administrative semnificative.
Revenim în episodul următor și cu exemplele de bugetare participativă care funcționează în România. Până atunci, puteți citi raportul nostru în comentarii.
Weekend fain!
