04/09/2026
☕ Cugetarea de vineri
Zilele acestea sunt, pentru mine, un amestec de începuturi, liste, emoții, lucruri de pus la punct și întrebări la care încă nu am răspuns.
Și, undeva în tot tumultul ăsta, într-un moment banal de scroll, mi-au apărut două filmulețe vechi cu Faithless.
Unul din 1995. Eu aveam 7–8 ani.
Altul din 2010. Aveam 22–23.
Două frânturi din timpul copilăriei mele și al începutului vieții mele de adult.
Melodiile le știu. Imaginile nu știu dacă le-am văzut vreodată atunci. Și nici măcar nu știu dacă melodiile respective au intrat în viața mea exact în anii aceia.
Dar nici nu despre asta era senzația care m-a oprit din scroll.
Pentru câteva clipe am simțit ceva ce nu cred că am mai simțit până acum.
Nu nostalgie.
Nu mi-am amintit o zi anume, un loc sau o întâmplare.
Doar că, dintr-odată, anii aceia nu mai erau niște cifre din trecut.
Eu eram și atunci prezentă.
În 1995 eram copil. Aveam viața mea, lumea mea, zilele mele.
În 2010 eram deja adult. Alte zile, altă lume, o altă versiune a mea.
Și eu chiar le-am trăit.
Poate că, pentru altcineva, senzația asta nu pare mare lucru.
Pentru mine este.
Am puține amintiri din anumite perioade ale vieții mele. Sunt bucăți din trecut pe care le cunosc mai degrabă din fotografii, din povești sau pur și simplu din faptul că știu că s-au întâmplat, decât din senzația vie că eu am fost acolo.
Multă vreme am simțit o distanță între mine, cea de acum, și unele dintre versiunile mele de atunci.
Au fost și experiențe grele. Și cred că, uneori, ca să putem merge mai departe, învățăm să ne desprindem de bucăți din ceea ce am trăit.
Poate tocmai de aceea momentul acesta, aparent atât de banal, mi s-a părut atât de important.
Pentru că nu mi-am amintit ceva.
Am simțit că am fost acolo — în propria mea viață.
Și observ că, în ultima vreme, mi se întâmplă tot mai des.
Sunt tot mai conectată cu trecutul meu.
Și sunt tot mai prezentă în el.
Nu doar îl știu.
Nu doar pot povesti despre el.
Încep să mă recunosc în el.
Poate că și asta face parte din reconstrucție.
Nu să mă întorc acolo.
Nu să-mi fie neapărat dor.
Ci să pot privi înapoi și să simt:
Te recunosc. Și tu ai fost eu.
Uneori vindecarea nu înseamnă să-ți amintești trecutul.
Înseamnă să începi să te recunoști în el.
Și m-am gândit apoi la toate începuturile despre care scriam miercuri. La zilele acestea încă neașezate, cu agitația, emoțiile și întrebările lor.
Poate că așa se construiește, de fapt, o viață.
O zi.
Apoi încă una.
Iar ceea ce astăzi doar încercăm să trăim, peste ani va fi și el un „atunci”.
Și poate că, într-o zi, o melodie, o imagine sau un miros ne va opri pentru câteva secunde și ne va face să simțim:
Da. Și asta am trăit-o eu. 💜
Exact asa.
🌅
Las în primul comentariu cele două filmulețe care au declanșat cugetarea de azi. Poate vă trezesc și vouă ceva. 😊
