https://www.facebook.com/552624044606807/

Șezătoare Urbană by Andreea Bunea, Timișoara, Timisoara (2026)

23/08/2026

🌅 Reflecția de duminică...

Primul 1K al Șezătorii. 🥹🎉

Pentru o pagină mică, crescută încet și fără artificii, mie mi se pare mare lucru.

Nu pentru cifra în sine. Ci pentru că în spatele ei sunt oameni care s-au oprit din scroll, au citit, au reacționat, au comentat, au dat mai departe. Și, mai ales, sunt tot mai mulți oameni care nu mă cunoșteau deja.

Și asta mă bucură tare! 💜

Pentru că Șezătoarea n-a fost gândită doar ca o pagină pe care eu scriu și voi citiți.

Mi-ar plăcea ca, în timp, să devină și un loc în care ne cunoaștem, schimbăm idei, ne punem întrebări, ne povestim lucruri reale și, de ce nu, ajungem să ne vedem și în afara ecranului.

Poate la o cafea.
Poate la o discuție.
Poate câteva femei așezate în jurul aceleiași mese.
Poate cu copiii prin preajmă, poate uneori fără ei.
Poate, în timp, și alte lucruri pe care încă nici eu nu le știu.

Pentru că, dacă dintre oamenii care ajung aici se vor găsi, în timp, câteva femei care să vrea să se așeze și la aceeași masă, atunci pagina începe să devină exact ce mi-am dorit:

Nu destinația, ci drumul spre comunitatea reală. 🌅

Azi vreau doar să mă bucur de primul 1K 🎉
și să spun cu mare recunoștință:

Mulțumesc! 🙏

Pentru fiecare citire, reacție, comentariu, distribuire și pentru fiecare om care a ajuns aici, fie și pentru câteva minute.

Poate că Șezătoarea chiar începe, încet-încet, să-și găsească oamenii. 💜🤗

Și abia aștept să văd ce construim mai departe…

Exact asa.
🌅

21/08/2026

☕ Azi nu e cugetare de vineri, ci curiozitate...

Dacă miercuri v-am arătat unde am ajuns cu gândurile, azi vă spun de unde au pornit.

De aici.

De la o seară la Flight Festival.

Am mers anul acesta și mi-am dat seama cât de dor îmi fusese. De festivaluri, de muzică live, de dans, de atmosfera aia în care, pentru câteva ore, nu mai contează mare lucru în afară de ce se întâmplă acolo.

La Flight am ascultat ZAZ, am descoperit-o pe Mari Froes și m-am trezit dansând din nou pe drum & bass la BIA. Și undeva pe acolo s-a activat ceva ce dormea de ceva vreme: dorul meu de festivaluri.

După care Facebook, probabil foarte mulțumit că a găsit ce să-mi mai bage în cap 😅, a început să-mi arate Tomorrowland.

Tomorrowland e un vis vechi de-al meu. Numai că între timp lumea muzicii electronice mersese înainte fără să-mi ceară voie și m-am trezit întrebându-mă: eu oare ce-aș mai asculta acum? Cine sunt oamenii ăștia? Ce-mi place dintre toate astea?

Și am început să caut.

Așa am ajuns la Amelie Lens, B Jones, Miss Monique, NOVAH, Charlotte de Witte. Și la noua mea fascinație: Padre Guilherme — pentru că, aparent, un preot catolic DJ care pune techno era exact lucrul despre care nu știam că am nevoie să aflu. 🤣

Și, căutând muzică nouă, am început inevitabil să mă întorc și la cea veche.

La adolescența cu Cargo, Metallica, Linkin Park și B.U.G. Mafia.

La festivalurile de mai târziu, unde puteam trece liniștită de la Pulp, Portishead sau Róisín Murphy la Alborosie, Paul Kalkbrenner, Lost Frequencies, Alan Walker ori Solomun. De la o scenă de reggae unde stăteam la relaxare, la una de drum & bass unde mergeam să dansez.

Și mi-am dat seama că gusturile mele nu s-au schimbat chiar atât de mult. Mai degrabă s-au lărgit.

Rock-ul e tot acolo. Electronica e tot acolo. Drum & bass-ul e tot acolo, atât timp cât nu ajunge în zona în care simt că mă bate cineva cu boxa în cap. 😅

Doar că între timp au apărut și Subcarpați, Basska, Maria Coman, afro-house, organic house, melodic techno, ritmuri tribale, fuziuni între electronică și muzică tradițională… și tot felul de combinații pe care la 20 de ani probabil nici nu știam să le numesc.

Manele și latino tot nu. Unele lucruri rămân constante în viață. 🤣

Și uite așa, pornind de la Flight și întrebându-mă ce muzică mai ascult eu la aproape 40 de ani, am ajuns să caut fotografii de la festivalurile la care mergeam în tinerețe.

Și am găsit-o pe femeia din fotografia de miercuri.

Restul îl știți. 💜

Dar după toată călătoria asta mi-a rămas o curiozitate despre voi.

Cum vă mai distrați?

Și întreb femeile, nu mamele. Sau, mai exact, femeile care sunt și mame.

Mă gândesc la toate formele pe care le poate lua distracția acum: muzica pe care o alegem noi când nu decide copilul ce se aude în mașină 😅, un concert sau un festival, dans, teatru, o ieșire cu prietenele, un pahar de vin, o petrecere sau poate chiar un weekend fără copii.

Ce a rămas din felul în care vă distrați înainte să deveniți mame și ce s-a schimbat între timp?

Sau poate ați descoperit ceva ce nici măcar nu făcea parte din viața voastră de atunci.

Azi chiar nu am o concluzie și nici vreo lecție de tras.

V-am spus eu prima ce ascult și ce-mi place să fac.

Acum chiar sunt curioasă de voi.

Pentru că la Șezătoare vorbim despre copii, educație și parenting.

Dar nu suntem doar mame. 🤗

Să aveți un weekend în care să vă rămână un pic de timp și pentru voi, nu doar pentru toate celelalte! 🙏

19/08/2026

🌿 Reflecția de miercuri

Zilele trecute am avut o discuție despre muzică. Despre ce ascultam acum 15–20 de ani, despre festivalurile la care mergeam, despre artiști pe care îi uitasem și despre ce mai ascult acum.

O discuție pornită pur și simplu din curiozitate și nostalgie.

Și cumva, de la muzică, am ajuns să-mi fac un plan de investigații medicale pentru septembrie. 😅

Pare că am sărit câteva capitole. Dar nu chiar.

Pentru că, pe măsură ce vorbeam despre muzica pe care o ascultam, despre festivaluri și despre lucrurile care mă făceau să mă simt vie, mi-am dat seama că nu recuperam doar niște melodii.

Recuperam câte puțin din femeia care eram înainte ca viața să se umple de roluri, liste, griji și oameni de care trebuie să am grijă.

Pentru că, uneori, după ce devenim mame, nu dispărem.

Dar ajungem mai greu la noi.

Suntem încă acolo, sub programări, cumpărături, haine de sortat, teme, drumuri, muncă și întrebarea repetată: „Ce mai trebuie făcut?”

Și uite așa, de la muzică am ajuns la sănătate.

Mi-am dat seama că sunt câteva lucruri pe care le tot împing înainte. Mereu există ceva mai urgent. Ceva de rezolvat. Cineva care are nevoie de mine.

Așa că, din septembrie, vreau să încep o „revizie” mai serioasă. Să mă ocup de lucrurile pe care le-am tot amânat și să am mai multă grijă de mine.

Nu ca proiect de transformare spectaculoasă.
Nu pentru a deveni o versiune „mai bună” a mea.
Și nici pentru că cea de acum n-ar fi suficientă.

Ci pentru că, undeva între o melodie veche și niște amintiri, mi-am adus aminte că sunt și eu unul dintre oamenii de care trebuie să am grijă.

Poate că grija de sine nu începe întotdeauna cu o rutină perfectă, cu sport sau cu o farfurie exemplară.

Uneori începe cu o melodie. 🎶

Cu ceva care îți amintește cine erai, cine mai ești și că vrei să rămâi aici — prezentă în propria ta viață, nu doar ocupată să o organizezi pentru ceilalți.

Vouă ce vă amintește că, pe lângă toate rolurile pe care le aveți, sunteți încă voi?

💝

16/08/2026

☕ Reflecția de vineri... Ajunsă duminică 😅

Vineri n-am fost aici.

Aveam în minte reflecția de vineri. Aveam și câteva idei pe care aș fi putut să le așez frumos într-o postare.

Dar n-am făcut-o.

Pentru că, uneori, viața se întâmplă înainte să apucăm să scriem despre ea.

Weekendul acesta am fost plecați. Ne-am jucat, am stat la povești, am mers la râu, am jucat Remy, am râs, am privit în jur.

Și telefonul a rămas, măcar din când în când, exact ceea ce spuneam zilele trecute că mi-aș dori să fie mai des: un instrument, nu locul în care se mută viața.

Și mi-am dat seama că poate e bine să existe și câte un spațiu gol aici.

Trăim într-o lume în care ni se spune să fim consecvenți. Să postăm la timp. Să nu dispărem. Să ținem ritmul.

Și da, consecvența contează.

Dar poate că există o diferență între consecvență și prezență permanentă.

Poți să fii consecvent fără să fii prezent în fiecare zi.
Poți să construiești ceva fără să umpli fiecare spațiu.
Poți să lipsești puțin fără să abandonezi.

Poate chiar avem nevoie, din când în când, de câte un loc gol.

În program.
În conversații.
În telefon.
În minte.

Un loc în care să nu producem nimic, să nu demonstrăm nimic și să nu recuperăm nimic.

Doar să fim acolo unde suntem.

Așa că reflecția de vineri a ajuns duminică. 🤍
Și cred că e foarte bine așa.

Poate că și asta face parte din ceea ce încerc să construiesc aici: un loc cu ritm, dar fără goană. Cu continuitate, dar fără perfecțiune. Cu loc și pentru pauze.

Exact așa.
🌅

📷 Câteva frânturi din weekendul nostru.

12/08/2026

Reflecția de miercuri 🌿

Am fost multă vreme «mama anti-ecrane». Și încă sunt, într-o oarecare măsură. Doar că între timp au apărut niște nuanțe.

Când Marisa era foarte mică, telefonul și televizorul aproape că nu existau pentru ea. Mai târziu au apărut câteva minute de desene, apoi câte un film în familie, o emisiune pe care o urmăream împreună. Cu reguli clare, cu zile stabilite, cu multă grijă.

Așa învățasem. Și, pentru etapa aceea, cred în continuare că ni s-a potrivit.

Numai că între timp copilul a crescut.

Iar eu mi-am dat seama că în mintea mea rămăseseră, în mare parte, setările de când era mică. Setări care fuseseră potrivite atunci, dar care nu se mai „pupau” chiar atât de bine cu realitatea de acum.

Pentru că nu doar ea a crescut. Și tehnologia ocupă astăzi alt loc în viața noastră: scriem, căutăm, rezolvăm lucruri, lucrăm, comunicăm prin același obiect pe care îl folosim și pentru divertisment.

Așa că am început să mă informez din nou și să-mi pun întrebarea dacă nu cumva și regulile trebuie să crească odată cu copilul.

Acum, la 7 ani, nu mai cred că rolul meu este doar să o țin cât mai departe de tehnologie. Încep să cred că rolul meu este să o învăț să trăiască bine cu ea.

Și aici lucrurile devin mult mai nuanțate.

Pentru că nu toate ecranele sunt la fel.

Una este să stea prinsă într-un șir nesfârșit de clipuri scurte și alta este să vedem împreună un film. Una este ca telefonul să devină răspunsul automat la orice secundă de plictiseală și alta este să ne uităm câteva minute la o rețetă care ne-a stârnit curiozitatea.

Și uneori telefonul nici măcar nu este divertisment.

Zilele trecute m-a întrebat:

— Mami, pisicile clipesc?

Habar n-aveam. 😅

Primul meu gând a fost: căutăm.

Apoi mi-am amintit o idee pe care o auzisem cândva: că prea repede căutăm pe internet răspunsurile pentru copiii noștri, în loc să-i îndreptăm spre cărți.

Și m-am oprit.

Să iau toate enciclopediile la rând, sperând că într-una dintre ele scrie dacă pisicile clipesc, numai ca să pot spune că am căutat într-o carte?

Aoleu, nu. 😅

Cred că și aici pot încăpea două adevăruri în același timp.

Uneori internetul este instrumentul potrivit: „Hai să căutăm repede răspunsul.”

Iar cartea poate avea alt rol: „Acum că tot ne-au stârnit curiozitatea pisicile, hai să vedem ce alte lucruri interesante putem afla despre ele.”

Internetul ne poate ajuta să găsim repede o informație. Cartea ne poate face să descoperim lucruri despre care nici nu știam că vrem să întrebăm.

Dar cea mai incomodă parte a actualizării mele nu este, de fapt, despre copil.

Este despre noi.

Pentru că, în timp ce încercăm să o învățăm pe ea să aibă o relație sănătoasă cu tehnologia, eu mă surprind tot mai des cu telefonul în mână.

Scriu. Caut informații. Rezolv lucruri. Notez idei. Dar și dau scroll când sunt obosită și prind câteva minute libere.

Și atunci mi-am dat seama că, pentru copilul care se joacă la câțiva metri de mine, explicațiile mele nu sunt întotdeauna vizibile.

Ea vede și atât:

mama are o pauză → telefon
tata are timp liber → telefon.

Copiii nu trebuie să stea cu ochii pe noi ca să ne observe. Absorb, pur și simplu, normalitatea casei.

Poate că aici este provocarea mai mare.

Nu să ne ascundem telefonul de copii.
Nu să pretindem că noi îl folosim numai pentru lucruri importante.
Și nici să transformăm tehnologia în dușman.

Ci să le arătăm și altceva.

Că uneori putem avea cinci minute libere și să nu facem nimic.

Putem să ne uităm pe geam. Să bem apă. Să schimbăm două vorbe. Să ne uităm la copil cm se joacă. Să ne lăsăm gândurile să umble puțin.

Lucruri atât de banale încât smartphone-ul aproape ne-a făcut să uităm că există.

Nu știu încă formula perfectă pentru „copilul și telefonul”.

Probabil pentru că nici nu există una.

Știu doar că am trecut de la întrebarea „Cum o țin departe de tehnologie?” la una care mi se pare mult mai potrivită pentru etapa în care suntem:

Cum o învăț să folosească tehnologia fără ca tehnologia să ajungă să o folosească pe ea?

Și bănuiesc că răspunsul începe, inevitabil, și cu felul în care o folosim noi.

🌿

Voi ați simțit vreodată că regulile care vi se potriveau când copilul era mic nu se mai „pupă” cu etapa în care este acum?

10/08/2026

🌻 Reflecția de luni

Vineri vă povesteam cum, pentru o săptămână, în loc de o fetiță, am avut două.

A fost frumos să le văd împreună.

Să le aud vorbind, râzând, negociind, certându-se și împăcându-se.

Să văd cum, uneori, nu mai eram eu centrul lumii copilului meu, pentru că avea lângă ea un alt copil cu care să-și construiască propria lume.

Și poate tocmai de aceea, după ce casa s-a întors la ritmul ei obișnuit, a rămas în mine un gând ceva mai greu.

Eu mi-am dorit mereu mai mulți copii.

Nu cred că am renunțat vreodată cu adevărat la dorința asta.

Doar că viața s-a întâmplat.

Au fost ani în care părea că mai este timp.

Mai întâi să rezolvăm una.

Apoi alta.

Să fim mai pregătiți.

Să fie un moment mai bun.

Și, fără să-mi dau seama, „mai târziu” a început să însemne foarte târziu.

Acum mă apropii de 40 de ani și există posibilitatea reală ca fetița mea să rămână singurul meu copil.

Poate va mai veni unul.

Poate nu.

Și cred că una dintre lecțiile mai grele ale maturității este să descoperi că unele visuri nu dispar pentru că ai spus „nu”.

Uneori dispar pur și simplu pentru că ai spus prea mult timp:

„Nu acum.”

Nu scriu asta ca să spun că trebuie să ne grăbim cu alegerile importante.

Și nici pentru că viața ar fi putut fi planificată perfect.

Ci pentru că, uneori, între toate lucrurile urgente, merită să ne întrebăm și:

Care sunt lucrurile importante pe care le tot mutăm pentru „mai târziu”?

Pentru că nu toate lucrurile importante ne așteaptă la nesfârșit. 💜

Exact așa.
🌅

P.S. De data aceasta, apusul nu este al meu. Dar gândul, da.

07/08/2026

☕ Cugetarea de vineri

Miercuri am lipsit de la Șezătoare. 🌿

Am avut însă un motiv foarte simpatic: pentru o săptămână, în loc de o fetiță, am avut două. 💕

Și săptămâna aceasta m-a făcut să mă gândesc la ceva.

Cu un copil, atenția ta merge într-o direcție.

Cu doi, dintr-odată apar două ritmuri, două păreri, două nevoi, două stări și, uneori, două persoane care te strigă exact în aceeași secundă. 😄

Dar am văzut și cealaltă parte.

Momente în care nu mai eram eu centrul universului copilului meu.

Se aveau una pe cealaltă.

Se jucau, povesteau, negociau, se supărau, se împăcau. Își construiau o lume a lor în care eu nu trebuia să intervin permanent.

Și m-am trezit gândindu-mă la părinții care trăiesc asta în fiecare zi.

Noi vorbim mult despre câtă muncă înseamnă să ai mai mulți copii.

Dar oare vorbim suficient și despre ce le oferă ei unul altuia?

Așa că astăzi nu închei cu o concluzie.

Închei cu o întrebare pentru cei care aveți doi, trei sau mai mulți copii:

Ce vi s-a părut mai greu decât vă imaginați înainte să-i aveți? Dar ce s-a dovedit, surprinzător, mai ușor sau mai frumos?

Chiar sunt curioasă să vă citesc poveștile... ☕️

03/08/2026

🌻 Reflecția de luni

Săptămâna trecută am vorbit despre cât de ușor ajungem să spunem:

„N-am timp nici să respir.”

Poate că nu vom avea niciodată toate lucrurile rezolvate.

Și poate că lista de făcut nu va fi niciodată complet goală.

Dar viața nu începe după ce terminăm tot.

Ea se întâmplă chiar acum.

Într-un apus la care ne oprim câteva clipe.

Într-un buchet de flori pe care alegem să îl privim cu adevărat.

Într-o cană de ceai băută în liniște.

Într-o conversație pe care nu o grăbim.

Într-un copil pe care îl ascultăm până la capăt.

Nu pentru că avem mai mult timp.

Ci pentru că alegem să fim prezenți în timpul pe care îl avem.

Vă doresc o săptămână în care să vă faceți loc și pentru aceste clipe mici. 💜

Exact așa.
🌅

31/07/2026

☕ Cugetarea de vineri

Uneori spunem:

„N-am timp nici să respir.”

Și poate chiar așa simțim.

Dar mă întreb dacă, uneori, nu problema este lipsa timpului.

Ci faptul că am ajuns să credem că orice clipă liberă trebuie umplută cu ceva.

Și atunci uităm că pauza nu este timp pierdut.

Este locul în care ne auzim gândurile.

În care ne vedem copiii.

În care observăm lucrurile mici.

Poate că nu vom avea niciodată o zi în care să terminăm tot ce avem de făcut.

Dar putem avea zile în care, măcar pentru câteva minute, alegem să fim cu adevărat acolo unde suntem.

Poate că viața nu ne cere să facem mai mult.

Poate ne cere doar să fim mai prezenți în ceea ce facem. 🤍

28/07/2026

🌿 Reflecția de miercuri

Când a devenit normal să fim mereu ocupați?

Aproape de fiecare dată când întrebăm pe cineva ce mai face, răspunsul vine repede:

“Sunt foarte ocupat.”

Și poate chiar așa este.

Dar mă întreb dacă, uneori, nu confundăm o viață plină cu o viață trăită în grabă.

Suntem ocupați alergând dintr-un loc în altul, bifând liste, răspunzând la mesaje, încercând să le facem pe toate.

Iar când, în sfârșit, apare o jumătate de oră liberă… parcă nici nu mai știm ce să facem cu ea.

O umplem imediat cu altceva.

Poate că nu avem nevoie întotdeauna de mai mult timp.

Poate că avem nevoie să ne dăm voie să nu mai umplem fiecare clipă.

Voi când ați avut ultima dată câteva minute în care nu ați făcut nimic, fără să vă simțiți vinovați? 💚

Șezătoare Urbană by Andreea Bunea

23/08/2026

21/08/2026

19/08/2026

16/08/2026

12/08/2026

10/08/2026

07/08/2026

03/08/2026

31/07/2026

28/07/2026

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category

Listing takedown request