01/03/2026
Azi vă spunem o poveste de început de primăvară, din acelea care au miros de pământ reavăn și sunet de picături care cad de pe streașină.
Se spune că, la marginea satului, trăia Baba Dochia. Era o bătrânică harnică și hotărâtă. Genul acela de om care, când zice „gata!”, parcă și vremea ar trebui să asculte. În fiecare an, când venea luna Martie, Baba Dochia ieșea dimineața la ușă și se uita atent la cer.
Într-o zi, a văzut soarele. Un soare cald, blând, ca o păturică. A simțit în aer ceva nou: parcă nu mai era chiar iarnă. Și a zis: „A venit primăvara. Hai la munte cu oile!”
Și uite-așa, a pornit la drum. Dar Baba Dochia știa și ea că pe munte vremea e șmecheră. Așa că și-a pus pe ea mai multe cojoace, unul peste altul. Era îmbrăcată ca un ursuleț cu multe straturi, numai bună de drum lung.
La început, pe potecă, era frumos. Soarele făcea dungi aurii printre copaci. Zăpada nu mai scârțâia așa tare. Ba chiar, pe alocuri, se vedea pământul. Baba Dochia a oftat mulțumită și a zis: „Vezi? Am avut dreptate.”
Și, cm mergea ea, i s-a făcut cald. Așa că a scos primul cojoc și l-a lăsat pe o piatră. Apoi încă unul. Și încă unul. Cu fiecare pas, parcă primăvara era tot mai aproape.
Dar… Martie e luna care iubește surprizele. Uneori îți zâmbește, alteori îți face cu ochiul și apoi îți arată că mai are un pic de iarnă în buzunar.
Pe munte, dintr-odată, vântul s-a întors. Cerul s-a strâns ca o sprânceană. Și frigul a venit iar, repede, ca atunci când deschizi ușa iarna și îți intră aerul rece în casă.
Baba Dochia s-a oprit. S-a uitat în jur. Și-a dat seama că a lăsat cojoacele în urmă. Și atunci a înțeles ceva important: că primăvara nu se grăbește. Ea vine… dar vine în pași mici. Ca un copil care se trezește dimineața și încă se mai întinde.
Și aici, dragilor, apare micul secret al mărțișorului.
Oamenii din sat spuneau că, tocmai ca să ținem minte această trecere dintre iarnă și primăvară, am împletit două fire: unul alb și unul roșu. Alb ca zăpada care încă mai stă pe ici, pe colo. Roșu ca energia care se trezește în noi și în natură. Și le-am răsucit împreună, ca să ne amintească: „E ok să fie și-și. E ok să fie și frig, și soare. Și răbdare, și bucurie.”
Așa că, atunci când prindem un mărțișor, nu e doar o podoabă. E un semn mic, dar puternic: „Salut, primăvară. Te așteptăm.” Și e și o promisiune: că ne păstrăm blândețea, chiar și când vremea se răzgândește.
Iar partea frumoasă e că acest obicei nu e doar la noi. În mai multe locuri din jurul nostru, oamenii fac la fel la început de martie: oferă și poartă șnurul alb-roșu ca simbol al trecerii spre primăvară. Practicile de 1 Martie sunt recunoscute și de UNESCO ca patrimoniu cultural imaterial – adică o comoară de tradiție, ținută vie din om în om, din generație în generație.
Și acum… hai să facem și noi ceva simplu: să alegem un mărțișor, să-l dăruim cu gând bun, și să spunem împreună: „Primăvară frumoasă!”
