01/10/2026
Cu câteva luni în urmă, o postare a fostului Ministru al Culturii Theodor Paleologu despre răscoala țărănească din 1907 a provocat un mic scandal pe Facebook. Discuția pornise de la numărul celor uciși în timpul represiunii și de la felul în care istoriografia comunistă a folosit ulterior răscoala, dar s-a extins rapid spre o chestiune mai largă: cine au fost, de fapt, țăranii care s-au răsculat și cm ar trebui să vorbim astăzi despre violența lor. Am reacționat atunci destul de lung, în primul rând pentru că mi se părea că focalizarea aproape exclusivă asupra numărului victimelor și asupra crimelor comise de răsculați risca să împingă în afara cadrului tocmai societatea care făcuse posibilă revolta țăranilor: regimul proprietății, relațiile de muncă, excluderea politică și deceniile de petiții, nesupunere și conflicte care au precedat anul 1907.
Problema nu era că domnul Paleologu contesta cifra de 11.000, care nu poate fi tratată drept un număr cert, ci că îi opunea, cu multă siguranță, o estimare de aproximativ 600 de morți, incluzând aici și victimele răsculaților. Or, dacă cifra de 11.000 trebuie privită critic, cu atât mai mult trebuie privită astfel o estimare situată foarte aproape de bilanțurile oficiale ale autorităților care au reprimat răscoala, în condițiile în care încă din epocă circulau estimări de ordinul miilor și chiar peste 10.000. Numărul exact rămâne necunoscut; tocmai de aceea siguranța unei asemenea corecturi mi s-a părut cel puțin suspectă.
Aici mi s-a aprins beculețul de istoric al lumii rurale, simțind că cineva fură curent la greu. Faptul că domnul Paleologu provine dintr-o veche familie boierească făcea, desigur, polemica mai spectaculoasă. Tatăl său, autorul și omul politic Alexandru Paleologu, provenea dintr-o asemenea familie, iar biografia publică a familiei este bine cunoscută. Dar genealogia nu este un argument istoric și nici nu mă interesează să explic opiniile cuiva prin originea sa socială. Mult mai interesant mi s-a părut altceva: cât de familiară era structura argumentului. La puțin timp după reprimarea răscoalei din 1907, Take Ionescu, pe atunci președinte al Partidului Conservator-Democrat, vorbea despre o „invazie a barbarilor dinăuntru”. Dintr-odată, țăranul care fusese vreme de decenii glorificat drept purtător al autenticității naționale putea apărea ca o amenințare la adresa ordinii, proprietății și civilizației. Cele două imagini, aparent incompatibile, au coexistat de fapt de la început.
Răscoala din 1907 și dezbaterile recente din spațiul public arată cm imaginea țăranului român a oscilat constant între idealizare și marginalizare socio-politică. Un istoric se uită la decalajul istoric și actual dintre mitul ruralității și realitatea comunităților de la sat.
