06/09/2026
"Mâine nu începe școala. Mâine se deschide o spărtură în lume. Ca aia de sub posterul cu Rita Hayworth din The Shawshank Redemption. Și prin spărtura aceea trebuie să intri tu, copilule cu ghiozdan in spate, tu adolescentule cu mapa de cursuri fotocopiate la subraț și necunoscutul în stern, tu cu toate lucrurile pe care încă nu le știi foșnindu-ți în sânge ca o substanță de contrast. Nu-ți spun „succes”. La naiba cu succesul. Succesul este cuvântul cu care adulții ambalează frica lor de eșec și o pun frumos, fundă, felicitare, fotografie, zâmbet forțat. Nu. Eu vreau altceva pentru tine. Vreau foame. Vreau să intri în clasă cu mintea neînchisă, cu întrebările nefardate, cu mirarea neigienizată, cu creierul încă sălbatic, neșlefuit, neîmblânzit, sălbăticit de curiozitate, să te uiți la tablă și să vezi o margine, o limită, o frontieră de cretă dincolo de care începe infinitul.
Să nu înveți. Să te dezveți. Să te dezveți de răspunsurile primite de-a gata, de „așa se face”, de „așa trebuie”, de ”toată lumea știe”, de „nu are rost”, de „lasă că nu-ți trebuie”. Ba da. Îți trebuie. Îți trebuie întrebarea. Îți trebuie îndoiala. Îți trebuie cartea
care te scoate din sărite. Îți trebuie profesorul care te contrazice. Îți trebuie eșecul care-ți sparge nasul de propriile limite. Îți trebuie noaptea în care citești și nu înțelegi. Îți trebuie dimineața în care înțelegi brusc. Îți trebuie AHA-ul acela violent în care doi neuroni se lovesc unul de altul și din ciocnirea lor sare o scânteie și, din scânteia aceea, pentru o secundă, se face lumină-n cap. Asta vreau. Nu memorare. Metamorfoză. Nu pagini umplute. Perspectivă răsturnată. Nu caiete perfecte. Minte imperfectă, dar vie. Vreau să întrebi până când întrebarea devine mai importantă decât răspunsul. De ce? De ce cade ploaia? De ce moare omul? De ce iubim? De ce urâm? De ce ne este rușine? De ce ne este dor? De ce un cântec vechi poate deschide în tine o galaxie de semnificații? De ce o mamă își recunoaște copilul după felul în care respiră? De ce un om poate fi singur în mijlocul unei mulțimi? De ce există ceva și nu nimic? DE CE. De-ce-de-ce-de-ce. Să-ți bubuie întrebarea în cap. Să nu te lase. Să te roadă. Să te râcâie. Să te neurozgârie. Să te ontologic-mănânce. Să nu te lase să dormi. Pentru că omul începe să moară în clipa în care nu mai întreabă nimic...
Și lumea are deja prea mulți oameni morți în picioare. Oameni cu diplome. Cu funcții. Cu opinii. Cu răspunsuri. Cu telefoanele pline și sufletele închise. Nu deveni unul dintre ei. Citește. Citește ca un posedat. Citește cărți care nu te plac. Citește oameni care te contrazic. Citește morții. Citește-i pe cei care au murit înainte să te naști și vezi cum, după sute de ani, încă îți vorbesc direct în țeastă. Citește până când alfabetul încetează să mai fie alfabet și devine sânge, memorie, incendiu, arhitectură, Dumnezeu, moarte, dragoste, dans sub apă. Citește până când începi să suspectezi că realitatea are dedesubturi. Că lucrurile nu sunt lucruri. Că oamenii nu sunt oameni simpli. Că o față poate ascunde posibilitatea unei icoane. Sau o catastrofă. Că o bătrână care traversează strada poartă în ea un veac întreg de singurătate, pierderi, nașteri, iubiri, războaie, mese de duminică, fotografii, înmormântări, rochii, scrisori, tăceri.
Privește. Asta să înveți. Să privești. Nu să te uiți. Să privești. Sunt două continente diferite. Să vezi omul din fața ta și să nu-l reduci la haine, note, bani, frumusețe, reputație, etichetă. Să vezi. Să vezi până când celălalt încetează să mai fie „celălalt”. Să vezi copacul până când nu mai este decor. Să vezi frumusețea până când devine insuportabilă. Și într-o zi să te privești pe tine. Aici e examenul. Fără catalog. Fără profesor. Fără copiat. Fără colegul din bancă. Tu cu tine. Tu în tine. Tu împotriva ta. „I against I”, cm cântă Massive Attack (ascultă piesa). Și ce găsești acolo? Frica. Orgoliul. Foamea de apreciere și vizibilitate. Nevoia de a fi iubit. Invidia. Bunătatea. Răutatea. Rușinea. Dorința. Tot ce ai ascuns sub haine, sub note, sub glume, sub „sunt okay boss”. Acolo e materia. Acolo e teza. Acolo e bacul. Acolo e doctoratul.
Să ajungi într-o zi să te poți privi fără să fugi. Să poți spune: da, asta sunt. Și de aici încep. Nu să mă prefac. Să încep. Să mă refac. Să mă dezfac. Să mă adun. Să mă schimb. Să mă răzgândesc. Să mă învăț. Să mă dezvăț. Să-mi sparg propria statuie ecvestră. Să-mi pun cenușa ideilor vechi în buzunar și să merg mai departe. Pentru că nu ai venit aici ca să devii o imagine mai plăcută a ceea ce vor alții. Ai venit să devii tu. Și „tu” nu este încă terminat. Ține minte asta. Nu ești terminat. Nici la doisprezece ani. Nici la cincisprezece. Nici la optsprezece. Nici la treizeci. Nici la șaptezeci. Omul nu este produs finit. Omul este șantier. Fum. Zgomot. Cărămidă peste sângerare. Întrebare peste întrebare. Un animal care învață să-și construiască propriul sens în mijlocul unui univers care nu i-a promis nimic. Și tocmai de aceea merită. Merită să știi. Merită să cauți. Merită să citești. Merită să te pierzi. Merită să te răzgândești. Merită să fii făcut bucăți de o carte. De un profesor. De o iubire. De o moarte. De o idee. De o întrebare. De adevăr. Mai ales de adevăr...
Așadar, mâine. Mâine. Mâine, când se deschide ușa, nu intra cuminte. Intră viu. Intră cu ceva în tine care nu știe să stea la locul lui. Lasă-ți mintea să facă zgomot. Să muște. Pune întrebări care lasă urme. Îndoiește-te de lucrurile care par de neclintit. Dacă o idee îți intră sub piele, nu încerca s-o scoți. Las-o să-ți schimbe chimia. Și, pentru Dumnezeu!, nu deveni atât de bine educat încât să nu mai fii capabil să zgudui lumea asta amorțită." (Ioan Bădiliţă -https://www.facebook.com/dancingshadows)