Asociația Proeuro-Cons

Asociația Proeuro-Cons Asociatia Proeuro-Cons este o organizatie non-profit, ce activează în domeniul pregătirii profesionale a cadrelor didactice din preuniversitar.

Asociatia Proeuro-Cons este o organizatie non-profit, ce activează în domeniul pregătirii profesionale a resursei umane din varii sectoare.

A început astăzi cursul „Echilibru și reziliență în mediul educațional”. Încă din prima sesiune s-a pornit de la o idee ...
24/08/2026

A început astăzi cursul „Echilibru și reziliență în mediul educațional”.

Încă din prima sesiune s-a pornit de la o idee care ne-a rămas puternic în minte după vizita noastră la o școală din Islanda: școala are nevoie de personalitate, de identitate și de o viziune proprie.

În școala pe care am vizitat-o, această identitate era exprimată simplu, printr-un motto: „Hugrekki. Samvinna. Virðing.” – Curaj. Cooperare. Respect.

Și atunci am făcut legătura cu propria noastră viziune.

La PROEURO-CONS, ea poartă un nume pe care îl rostim de ani de zile: „Educație prin iubire”.

Noi nu vrem doar să vă oferim cursuri.
Vrem să vă invităm să urcați în „vaporul” nostru și să pornim împreună spre o destinație mai profundă: redescoperirea sufletului actului educațional.

Dincolo de metodologii, proceduri, competențe, rapoarte și evaluări, educația rămâne o întâlnire între oameni. Iar profesorul are nevoie nu doar de instrumente, ci și de sens, de echilibru, de repere și de reconectare cu motivul pentru care a ales această profesie.

În discuția de astăzi am identificat și una dintre dificultățile reale cu care se confruntă profesorii: comunicarea cu părinții. O relație care, atunci când este dezechilibrată, poate consuma enorm de multă energie și poate afecta întregul climat educațional.

Iar Remus Nicoară, trainerul nostru excepțional 😁, face exact ceea ce ne dorim de la acest curs: nu livrează doar informație, ci provoacă reflecție, dialog și întrebări care ne duc mai aproape de esență.

Poate că, înainte de a schimba școala, trebuie să ne amintim din nou pentru ce există ea. ❤️

𝐀𝐦 𝐢𝐧𝐜𝐡𝐞𝐢𝐚𝐭 𝐨 𝐧𝐨𝐮𝐚 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐢𝐞𝐧𝐭𝐚 𝐝𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐄𝐫𝐚𝐬𝐦𝐮𝐬+ 𝐝𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐢𝐠𝐞𝐧𝐭𝐞𝐢 𝐚𝐫𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥𝐞 𝐢𝐧 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚𝐭𝐢𝐞!În perioada 𝟏𝟔–𝟐𝟐 𝐚𝐮𝐠𝐮𝐬𝐭...
22/08/2026

𝐀𝐦 𝐢𝐧𝐜𝐡𝐞𝐢𝐚𝐭 𝐨 𝐧𝐨𝐮𝐚 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐢𝐞𝐧𝐭𝐚 𝐝𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐄𝐫𝐚𝐬𝐦𝐮𝐬+ 𝐝𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐢𝐠𝐞𝐧𝐭𝐞𝐢 𝐚𝐫𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥𝐞 𝐢𝐧 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚𝐭𝐢𝐞!

În perioada 𝟏𝟔–𝟐𝟐 𝐚𝐮𝐠𝐮𝐬𝐭 𝟐𝟎𝟐𝟔, la 𝐑𝐞𝐲𝐤𝐣𝐚𝐯í𝐤, 𝐈𝐬𝐥𝐚𝐧𝐝𝐚, am participat la cursul 𝐀𝐈 𝐢𝐧 𝐄𝐝𝐮𝐜𝐚𝐭𝐢𝐨𝐧: 𝐒𝐡𝐚𝐩𝐢𝐧𝐠 𝐭𝐡𝐞 𝐂𝐥𝐚𝐬𝐬𝐫𝐨𝐨𝐦 𝐨𝐟 𝐓𝐨𝐦𝐨𝐫𝐫𝐨𝐰, susținut de formatorul 𝐉𝐚𝐫𝐨𝐬𝐥𝐚𝐯 𝐊𝐨𝐧𝐯𝐢č𝐤𝐚.

A fost o săptămână intensă de învățare, explorare și aplicare practică, în care am aprofundat modalități concrete de utilizare a inteligenței artificiale în educație și în activitatea profesională.

Am lucrat cu aplicații și modele de tip LLM și am explorat funcționalități avansate precum 𝐂𝐚𝐧𝐯𝐚𝐬, 𝐬𝐤𝐢𝐥𝐥𝐬, 𝐬𝐜𝐡𝐞𝐝𝐮𝐥𝐞𝐝 𝐭𝐚𝐬𝐤𝐬, 𝐜𝐨𝐝𝐢𝐧𝐠 ș𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐧𝐞𝐜𝐭𝐨𝐫𝐬, utilizând inteligența artificială pentru a genera și integra conținut multimodal în forme foarte diverse:

📌 materiale educaționale și resurse pentru învățare;
📌 infografice și imagini;
📌 materiale video;
📌 melodii și conținut audio;
📌 podcasturi;
📌 prezentări PowerPoint;
📌 aplicații web, de la variante simple până la structuri mai complexe.

Printre instrumentele cu care am lucrat s-au numărat 𝐂𝐡𝐚𝐭𝐆𝐏𝐓, 𝐆𝐨𝐨𝐠𝐥𝐞 𝐆𝐞𝐦𝐢𝐧𝐢, 𝐂𝐥𝐚𝐮𝐝𝐞, 𝐌𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚𝐥, 𝐏𝐞𝐫𝐩𝐥𝐞𝐱𝐢𝐭𝐲, 𝐒𝐮𝐧𝐨, 𝐆𝐨𝐨𝐠𝐥𝐞 𝐍𝐨𝐭𝐞𝐛𝐨𝐨𝐤𝐋𝐌 ș𝐢 𝐆𝐨𝐨𝐠𝐥𝐞 𝐀𝐈 𝐒𝐭𝐮𝐝𝐢𝐨.

Dincolo de aplicații și de funcționalitățile lor, însă, miza este mult mai mare.

Inteligența artificială evoluează cu o viteză extraordinară, iar pentru cei care lucrează în educație simpla utilizare a unor instrumente nu mai este suficientă. Avem nevoie de 𝐀𝐈 𝐟𝐥𝐮𝐞𝐧𝐜𝐲 – capacitatea de a înțelege aceste tehnologii, de a le utiliza competent, de a evalua rezultatele pe care le produc și de a înțelege atât oportunitățile, cât și limitele lor.

Colegii mei care au participat la această mobilitate continuă să trateze cu seriozitate această direcție. Așa cm am încercat întotdeauna, vrem să fim 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐩𝐚𝐬 𝐢𝐧𝐚𝐢𝐧𝐭𝐞, făcând ceea ce depinde de noi pentru a cunoaște, înțelege și integra responsabil transformările noii ere informaționale.

Nu putem pregăti educația pentru viitor dacă nu încercăm mai întâi să înțelegem viitorul care se construiește acum.

Pentru noi, formarea nu se încheie odată cu primirea unui certificat. Ea continuă prin ceea ce aducem acasă, prin ceea ce aplicăm, prin ceea ce transmitem mai departe și prin capacitatea de a transforma experiența acumulată în valoare pentru comunitatea educațională.

𝐕𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚𝐭𝐢𝐞𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐚 𝐟𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐭 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐜𝐮 𝐚𝐣𝐮𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐢𝐠𝐞𝐧𝐭𝐞𝐢 𝐚𝐫𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥𝐞. 𝐕𝐚 𝐟𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐭 𝐝𝐞 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐬𝐭𝐢 𝐬𝐚 𝐨 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐚𝐠𝐚 𝐬𝐢 𝐬𝐚 𝐨 𝐟𝐨𝐥𝐨𝐬𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐢𝐠𝐞𝐧𝐭, 𝐜𝐫𝐢𝐭𝐢𝐜 𝐬𝐢 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐨𝐧𝐬𝐚𝐛𝐢𝐥. 🤖

P.S.

Dear friends,

We have created a small digital souvenir of our wonderful time in Iceland. 💛

https://erasmus.proeurocons.eu

Thank you for all the smiles, inspiration, and beautiful moments we shared!

𝐓𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐜𝐞 𝐚𝐦 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐜𝐢𝐭𝐢𝐭 „𝐍𝐚𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐲 𝐒𝐜𝐢𝐞𝐧𝐜𝐞 & 𝐓𝐞𝐜𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐲 𝐒𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐲”, 𝐚𝐮𝐠𝐮𝐬𝐭 𝟐𝟎𝟐𝟔, 𝐒𝐔𝐀.SUA își pregătesc cop...
20/08/2026

𝐓𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐜𝐞 𝐚𝐦 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐜𝐢𝐭𝐢𝐭 „𝐍𝐚𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐲 𝐒𝐜𝐢𝐞𝐧𝐜𝐞 & 𝐓𝐞𝐜𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐲 𝐒𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐲”, 𝐚𝐮𝐠𝐮𝐬𝐭 𝟐𝟎𝟐𝟔, 𝐒𝐔𝐀.

SUA își pregătesc copiii pentru lumea care vine. România încă administrează școala lumii care pleacă.

𝐈𝐧 𝐚𝐮𝐠𝐮𝐬𝐭 𝟐𝟎𝟐𝟔, 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐚𝐮 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐍𝐚𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐲 𝐒𝐜𝐢𝐞𝐧𝐜𝐞 & 𝐓𝐞𝐜𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐲 𝐒𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐲, 𝐮𝐧 𝐝𝐨𝐜𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐥𝐚 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞, 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐬𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐧𝐚𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚, 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐢𝐭𝐢𝐯𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐜𝐚, 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐢𝐠𝐞𝐧𝐭𝐚 𝐚𝐫𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥𝐚, 𝐛𝐢𝐨𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐞, 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐢 𝐜𝐮𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐞, 𝐬𝐩𝐚𝐭𝐢𝐮, 𝐬𝐞𝐦𝐢𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐬𝐢 𝐜𝐞𝐫𝐜𝐞𝐭𝐚𝐫𝐞.

Dar, citit cu atenție, documentul transmite ceva mult mai important pentru orice stat care înțelege cm va arăta lumea următoarelor decenii: nu poți construi putere tehnologică fără să construiești mai întâi capacitate umană.

Și 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐭𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐜𝐚𝐩𝐚𝐜𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐮𝐦𝐚𝐧𝐚 𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚ț𝐢𝐞.

De aceea, în strategia americană, educația nu apare ca un domeniu marginal, anexat dezvoltării tehnologice. Apare ca parte a infrastructurii strategice a statului.

Documentul afirmă explicit necesitatea consolidării educației și formării în știință, tehnologie, inginerie și matematică — STEM — la toate nivelurile, pentru menținerea competitivității Statelor Unite în domeniul științei și tehnologiei.

Aceasta este diferența fundamentală dintre a administra un sistem de educație și a avea o viziune asupra educației.

Copiii trebuie pregătiți acum pentru tehnologiile care vor defini lumea de mâine.

𝐒𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐢𝐚 𝐒𝐔𝐀 𝐬𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐞𝐜𝐡𝐢𝐯𝐨𝐜 𝐜𝐚 𝐢𝐧 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚𝐭𝐢𝐚 𝐊–𝟏𝟐 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐨𝐝𝐮𝐬𝐞, 𝐢𝐧𝐭𝐫-𝐨 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚𝐭𝐚 𝐯𝐚𝐫𝐬𝐭𝐞𝐢, 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐭𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐢𝐠𝐞𝐧𝐭𝐚 𝐚𝐫𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥𝐚, 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐮𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐬𝐢 𝐬𝐩𝐚𝐭𝐢𝐮𝐥.

Și mai spune ceva esențial: 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐬𝐢 𝐢𝐧 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚 𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫.

Observați ordinea logică.

Nu așteptăm ca inteligența artificială să transforme complet societatea și abia apoi să încercăm să explicăm profesorilor ce s-a întâmplat.

Nu pregătim copiii exclusiv pentru realitatea pe care o vedem astăzi.

Îi pregătim pentru realitatea pe care o anticipăm.

Aceasta este funcția unei politici educaționale strategice.

𝐔𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐬𝐞𝐫𝐢𝐨𝐬 𝐧𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐞𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐮𝐫𝐫𝐢𝐜𝐮𝐥𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐮𝐢𝐭𝐚𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐞𝐱𝐜𝐥𝐮𝐬𝐢𝐯 𝐢𝐧 𝐨𝐠𝐥𝐢𝐧𝐝𝐚 𝐫𝐞𝐭𝐫𝐨𝐯𝐢𝐳𝐨𝐚𝐫𝐞. 𝐅𝐚𝐜𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐞𝐬𝐢𝐠𝐡𝐭 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥: 𝐢𝐧𝐜𝐞𝐚𝐫𝐜𝐚 𝐬𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐚𝐠𝐚 𝐜𝐞 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐢, 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐢𝐢, 𝐫𝐢𝐬𝐜𝐮𝐫𝐢 ș𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧ț𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐩𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐳𝐞𝐜𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐝𝐨𝐮ă𝐳𝐞𝐜𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢 și începe să pregătească oamenii înainte ca schimbarea să devină inevitabilă.

𝐏𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐠𝐚𝐭𝐢 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥𝐮𝐥 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫 𝐝𝐚𝐜𝐚 𝐞𝐥 𝐢𝐧𝐬𝐮𝐬𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐠𝐚𝐭𝐢𝐭 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫.

Poate unul dintre cele mai importante elemente ale strategiei americane este tocmai acesta: tehnologiile emergente nu sunt introduse doar în educația elevilor, ci și în formarea profesorilor.

Este absolut logic.

Nu putem cere unei generații de copii să înțeleagă inteligența artificială, gândirea algoritmică, implicațiile tehnologiilor cuantice, securitatea digitală sau transformările pieței muncii dacă profesorul rămâne în afara acestor transformări.

𝐃𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐢𝐧𝐮𝐚 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐜𝐨𝐫𝐯𝐨𝐚𝐝𝐚 𝐛𝐢𝐫𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐢𝐜𝐚.

Într-o societate care se schimbă cu această viteză, ea devine parte din responsabilitatea profesională.

𝐏𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚 𝐬𝐭𝐢𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐬𝐚 𝐮𝐭𝐢𝐥𝐢𝐳𝐞𝐳𝐞 𝐮𝐧 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐀𝐈.

𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐚𝐠𝐚 𝐜𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐞 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥, 𝐜𝐮𝐦 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐞, 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐠𝐫𝐞𝐬𝐢, 𝐜𝐚𝐧𝐝 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐯𝐞𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭, 𝐜𝐞 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞𝐥𝐞𝐠𝐚 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐞𝐢 𝐬𝐢 𝐜𝐞 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚 𝐝𝐞𝐥𝐞𝐠𝐚𝐭.

Altfel, riscăm să introducem inteligența artificială într-o școală care nu are încă instrumentele intelectuale necesare pentru a o controla.

SUA nu pregătesc doar absolvenți. Construiesc un ecosistem de competențe

Strategia merge însă mult mai departe.

Pentru formarea tehnicienilor și a personalului calificat sunt prevăzute extinderea uceniciei, internshipurilor, programelor cooperative și dezvoltarea unor trasee profesionale inclusiv în infrastructura AI și microelectronică.

𝐈𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮ț𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚ț𝐢𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐜𝐡𝐞𝐦𝐚𝐭𝐞 𝐬ă 𝐜𝐨𝐥𝐚𝐛𝐨𝐫𝐞𝐳𝐞 𝐜𝐮 𝐢𝐧𝐝𝐮𝐬𝐭𝐫𝐢𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐧𝐨𝐢 𝐜𝐞𝐫𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜ă𝐫𝐢 ș𝐢 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧ț𝐞 î𝐧 𝐝𝐨𝐦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐮𝐦 𝐢𝐧𝐟𝐫𝐚𝐬𝐭𝐫𝐮𝐜𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐀𝐈, 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐮𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐞, 𝐛𝐢𝐨𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐚 𝐬𝐚𝐮 𝐞𝐧𝐞𝐫𝐠𝐢𝐚 𝐧𝐮𝐜𝐥𝐞𝐚𝐫ă 𝐚𝐯𝐚𝐧𝐬𝐚𝐭ă.

Este o idee extrem de importantă.

Școala nu este concepută separat de economie. Universitatea nu este concepută separat de cercetare. Cercetarea nu este concepută separat de industrie.

Toate fac parte din același ecosistem.

Acolo unde apar domenii economice noi, sistemul de educație trebuie să creeze competențele necesare.
Acolo unde tehnologia schimbă profesiile, curriculumul trebuie să se schimbe.
Acolo unde apar competențe noi, trebuie să apară calificări și certificări noi.

Educația devine astfel nu instituția care reacționează ultima la schimbarea socială, ci una dintre instituțiile care o anticipează.

„𝐀𝐈 𝐟𝐥𝐮𝐞𝐧𝐜𝐲” 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐢𝐧 𝐮𝐧𝐢𝐯𝐞𝐫𝐬𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞.

Strategia americană introduce și un concept asupra căruia România ar trebui să reflecteze foarte serios: 𝐀𝐈 𝐟𝐥𝐮𝐞𝐧𝐜𝐲.

Documentul propune creșterea competenței în inteligență artificială în cadrul cerințelor programelor universitare, astfel încât studenții din domeniile științifice și tehnologice să dobândească efectiv competențe legate de AI.

Mesajul este extraordinar de important.

Inteligența artificială nu mai este privită ca o competență rezervată informaticienilor.
În viitor, un inginer, biolog, cercetător, economist, medic sau specialist din numeroase alte domenii va trebui să poată lucra într-un mediu profesional în care inteligența artificială reprezintă infrastructură intelectuală.

Exact cm alfabetizarea digitală a devenit indispensabilă în ultimele decenii, alfabetizarea AI va deveni una dintre competențele fundamentale ale următoarei perioade.

Și există o diferență uriașă între a folosi ChatGPT și a avea competență în inteligență artificială.

Prima poate însemna apăsarea câtorva butoane.

A doua presupune înțelegere, verificare, discernământ, gândire critică, capacitatea de a formula probleme și capacitatea de a judeca rezultatul furnizat de sistem.

Aici se află, de fapt, una dintre marile mize ale educației viitorului.

Iar România?

România nu pornește de la zero.

Ar fi incorect să afirmăm că statul român nu a produs niciun document. Există Strategia Națională în domeniul Inteligenței Artificiale 2024–2027, aprobată prin HG nr. 832/2024. Există Strategia Națională de Cercetare, Inovare și Specializare Inteligentă 2022–2027. A existat și demersul SMART-Edu privind digitalizarea educației, care includea competențele digitale ale elevilor, formarea profesorilor, curriculum pentru meserii emergente și educația digitală pe tot parcursul vieții.

Dar tocmai aici trebuie tras semnalul de alarmă.

A avea documente nu înseamnă automat a avea o viziune educațională coerentă.

Ceea ce nu vedem încă suficient de clar în România este arhitectura completă:

Ce trebuie să știe un copil român despre inteligența artificială la 8 ani? Dar la 12? Dar la 16?
Ce competențe trebuie să aibă fiecare absolvent de liceu într-o societate dominată de AI?
Ce trebuie să știe profesorul?
Cum modificăm formarea inițială a profesorilor?
Cum modificăm formarea continuă?
Ce discipline trebuie regândite?
Ce procese cognitive trebuie protejate tocmai pentru că AI le poate executa în locul copilului?
Ce meserii vor dispărea?
Ce profesii vor apărea?
Ce calificări trebuie construite acum?
Cum conectăm liceele tehnologice cu industria?
Cum conectăm universitățile cu cercetarea?
Cum transformăm inteligența artificială dintr-un instrument pe care elevul îl folosește pentru a evita efortul într-un instrument prin care își amplifică inteligența?

Acestea sunt întrebările unei politici educaționale pentru următorii douăzeci de ani.

Și nu pot fi rezolvate prin încă un ordin de ministru.

Noi încă discutăm despre instrumente. Lumea discută despre capacitatea națională.
În România, dezbaterea despre tehnologie în educație rămâne prea frecvent la nivelul instrumentului: avem sau nu table inteligente;
folosim sau nu telefoane; profesorii folosesc platforme; elevii folosesc ChatGPT; cumpărăm laptopuri; facem un curs de competențe digitale.

Toate acestea pot fi utile.

Dar ele nu reprezintă o strategie.
Strategia începe în momentul în care o țară răspunde la întrebarea:
Ce fel de om trebuie să formeze sistemul nostru de educație pentru societatea care va exista peste 10, 20 și 30 de ani?

Statele Unite oferă deja un răspuns propriu: oameni capabili să mențină avantajul științific și tehnologic al țării, formați în STEM, familiarizați de timpuriu cu tehnologiile emergente, capabili să utilizeze AI, conectați la cercetare și industrie și pregătiți pentru domenii profesionale care astăzi sunt încă în formare.

Putem fi sau nu de acord cu prioritățile geopolitice ale SUA.

Dar ar fi o eroare uriașă să ignorăm mecanismul strategic din spatele lor.
Ei au înțeles ceva ce România trebuie să înțeleagă urgent: competiția tehnologică este, înainte de orice, o competiție pentru inteligență, competență și capital uman.

Iar această competiție începe în școală.

România are nevoie de o strategie pentru educația de după AI
Nu de o strategie despre cm introducem câteva aplicații AI la clasă.Nu de un capitol despre digitalizare într-un document de sute de pagini.Nu de încă o platformă. Nu de încă un proiect cu termen de implementare de trei ani.

Ci de o viziune națională asupra educației într-o societate în care inteligența artificială va modifica fundamental munca, cunoașterea și relația omului cu informația.

Trebuie să stabilim ce păstrăm.
Ce schimbăm.
Ce competențe construim.
Ce procese cognitive refuzăm să externalizăm.
Ce profesii anticipăm.
Cum pregătim profesorii.
Cum legăm școala de universitate, cercetarea de industrie și educația de dezvoltarea economică a țării.

Statele care răspund acum la aceste întrebări își pregătesc avantajul pentru următoarele decenii.
Cele care vor începe să le pună peste zece ani vor pregăti generații pentru o lume care nu mai există.
România nu mai are luxul de a confunda administrarea educației cu proiectarea viitorului ei.
Inteligența artificială nu ne așteaptă să terminăm reformele începute acum douăzeci de ani.
Iar copiii care intră astăzi în școală vor trăi și vor munci într-o lume radical diferită de cea pentru care continuăm, în prea multe privințe, să îi pregătim.
De aceea discuția despre viitorul educației nu mai este una sectorială.
Este o discuție despre viitorul României.

Țările care își proiectează educația își proiectează viitorul. Celelalte vor trăi în viitorul proiectat de alții.

15/08/2026

Recuperarea demnității intelectuale a profesorului

Există profesii care administrează prezentul și există profesii care construiesc viitorul.

Profesorul aparține celei de-a doua categorii.

În fiecare zi, în fața unui profesor se află nu doar un elev care trebuie să învețe o lecție, ci un viitor adult care își formează raportarea la cunoaștere, la muncă, la adevăr, la responsabilitate, la autoritate, la ceilalți și la sine.

De aceea, menirea profesorului nu poate fi redusă la predarea unei discipline.

Profesorul formează oameni.

Iar prin oamenii pe care îi formează contribuie, direct sau indirect, la calitatea unei societăți întregi.

Cu toate acestea, una dintre cele mai îngrijorătoare transformări produse în ultimele decenii nu privește doar statutul social sau material al profesorului.

Privește felul în care profesorul a început să se perceapă pe sine.

Prea des, discursul din interiorul sistemului educațional este construit în jurul neputinței:

„Suntem masa de manevră.”

„Toată lumea profită de noi.”

„Pe spatele profesorilor fac alții bani.”

„Nouă ni se cer mereu lucruri.”

„Noi trebuie mereu să demonstrăm.”

„Suntem obligați să facem formare.”

„Nu suntem respectați.”

O parte dintre aceste nemulțumiri pot avea cauze reale.

Educația românească a cunoscut instabilitate legislativă, subfinanțare, reforme incoerente, birocrație excesivă și numeroase decizii politice insuficient fundamentate.

Profesorii au dreptul să critice aceste lucruri.

Au dreptul să revendice salarii corecte.

Au dreptul să solicite condiții mai bune de muncă.

Au dreptul să conteste politici publice greșite.

Dar există o diferență fundamentală între revendicare și victimizare.

Un profesionist care revendică spune:

„Cunosc valoarea muncii mele și cer ca această valoare să fie recunoscută.”

Un profesionist care se percepe permanent drept victimă spune:

„Nu controlez nimic. Ceilalți decid întotdeauna pentru mine.”

Prima poziție construiește autoritate.

A doua produce neputință.

Iar atunci când un corp profesional își repetă suficient de mult că este lipsit de putere, riscă să renunțe exact la puterea extraordinară pe care o are.

Profesorul are o putere pe care puține profesii o dețin.

Să privim lucrurile dintr-o perspectivă diferită.

Câte profesii intră, timp de doisprezece sau cincisprezece ani, în viața fiecărui copil?

Câte instituții au acces zilnic la formarea intelectuală, emoțională și morală a generațiilor?

Câți oameni pot influența, într-o carieră profesională, mii de destine individuale?

Profesorul poate.

Un singur profesor poate schimba traiectoria unui copil.

Îi poate descoperi o capacitate pe care nimeni nu o observase.

Îi poate reda încrederea.

Îl poate învăța să gândească.

Îl poate obliga să depășească limite pe care copilul însuși le considera definitive.

Dar poate produce și contrariul.

Poate ucide curiozitatea.

Poate transforma învățarea într-o experiență de umilință.

Poate transmite cinism.

Poate normaliza superficialitatea.

Poate transmite elevului că este suficient „să treacă”.

Puterea profesorului este tocmai aceasta:

nu se exercită doar asupra unei lecții.

Se exercită asupra felului în care un om învață să privească lumea.

Aceasta este una dintre cele mai mari forme de putere socială existente.

Și tocmai de aceea profesia didactică nu își poate permite să-și reducă propria identitate la revendicări administrative, salariale sau birocratice.

Demnitatea profesională nu poate fi acordată prin ordin de ministru

Există o tentație constantă de a explica pierderea prestigiului profesorului exclusiv prin ceea ce a făcut societatea profesorului.

Politicienii nu îl respectă.

Părinții nu îl respectă.

Elevii nu îl respectă.

Mass-media nu îl respectă.

Instituțiile nu îl respectă.

Uneori, toate acestea sunt adevărate.

Dar există o întrebare mult mai incomodă:

Cât respect își acordă profesia didactică sieși?

Prestigiul unei profesii nu poate fi instituit prin lege.

Nu poate fi impus prin minister.

Nu poate fi cerut societății prin declarații.

Prestigiul se construiește prin standard.

Prin competență.

Prin cultură.

Prin conduită.

Prin rigoare.

Prin responsabilitate.

Prin disponibilitatea de a învăța permanent.

Prin capacitatea unei profesii de a spune foarte limpede:

„Acesta este nivelul sub care noi nu coborâm.”

Aici se află una dintre marile vulnerabilități ale sistemului educațional.

Nu faptul că există profesori slabi.

Profesori slabi există, așa cm există medici slabi, juriști slabi, manageri slabi sau ingineri slabi.

Problema apare atunci când corpul profesional încetează să mai sancționeze mediocritatea din interiorul său.

Atunci când apartenența la profesie devine mai importantă decât standardul profesiei.

Atunci când profesorul extraordinar și profesorul complet dezinteresat sunt apărați în mod reflex doar pentru că amândoi aparțin aceleiași categorii profesionale.

Atunci când orice formă de evaluare este percepută drept atac.

Atunci când formarea continuă este privită drept pedeapsă.

Atunci când actualizarea cunoștințelor devine o corvoadă.

Atunci când întrebarea nu mai este „Ce pot învăța?”, ci „Câte credite primesc?”.

În acel moment, profesia începe să-și abandoneze singură prestigiul.

Profesorul nu poate cere elevului ceea ce refuză să facă el însuși

Poate aceasta este una dintre cele mai importante contradicții ale educației contemporane.

Le cerem copiilor să învețe permanent.

Le spunem că lumea se schimbă.

Le explicăm că trebuie să fie flexibili, curioși, adaptați, creativi și deschiși către cunoaștere.

Le spunem că trebuie să depășească dificultățile și să iasă din zona de confort.

Dar ce mesaj transmitem atunci când adultul din fața lor respinge exact aceste lucruri?

Profesorul nu poate predica învățarea permanentă și, simultan, să considere propria formare profesională o ofensă.

Nu poate cere elevului curiozitate intelectuală dacă el însuși a încetat să mai fie curios.

Nu poate cere autonomie intelectuală dacă își formează opiniile din zvonuri, titluri și postări neverificate.

Nu poate cere discernământ dacă refuză să citească documentul pe care îl comentează.

Nu poate cere elevului respect pentru educație dacă propriul său raport cu educația s-a redus la obligații administrative.

Profesorul predă și atunci când nu predă.

Predă prin felul în care vorbește.

Prin felul în care argumentează.

Prin modul în care se raportează la greșeală.

Prin modul în care reacționează la schimbare.

Prin ceea ce citește.

Prin felul în care își tratează colegii.

Prin comportamentul său în spațiul public.

Copiii observă toate acestea.

Mult mai atent decât cred adulții.

Formarea continuă nu este o umilință. Este condiția profesiei.

În anumite domenii profesionale, actualizarea permanentă a competențelor nu reprezintă un avantaj.

Reprezintă o obligație implicită a profesiei.

Medicul trebuie să cunoască noile protocoale.

Juristul trebuie să urmărească schimbările legislative și jurisprudențiale.

Specialistul IT trebuie să învețe permanent tehnologii noi.

Inginerul trebuie să lucreze cu standarde și instrumente care se modifică.

Profesorul nu poate constitui excepția.

Mai ales într-o epocă în care inteligența artificială modifică raportul dintre om și cunoaștere într-un ritm fără precedent.

Profesorul de astăzi trebuie să înțeleagă nu doar conținutul disciplinei sale.

Trebuie să înțeleagă copilul contemporan.

Trebuie să înțeleagă tehnologia.

Trebuie să înțeleagă mecanismele atenției.

Trebuie să înțeleagă dezinformarea.

Trebuie să înțeleagă schimbările sociale.

Trebuie să înțeleagă modul în care inteligența artificială influențează învățarea, evaluarea și autonomia intelectuală.

Iar aceasta presupune studiu.

Nu pentru credite.

Nu pentru certificate.

Nu pentru dosar.

Pentru competență.

Certificatul poate dovedi participarea la un program.

Nu poate dovedi că un om a învățat.

Aceasta este o distincție pe care educația va trebui să o recupereze.

O profesie devine vulnerabilă atunci când suspiciunea înlocuiește analiza

Un alt fenomen care merită discutat este suspiciunea permanentă.

Când orice program este privit mai întâi prin întrebarea „cine câștigă bani?”, când orice inițiativă este suspectată automat de interese ascunse, când orice schimbare este interpretată ca o tentativă de exploatare, apare un climat profesional profund nociv.

Desigur, transparența trebuie cerută.

Banii publici trebuie controlați.

Abuzurile trebuie sancționate.

Conflictele de interese trebuie expuse.

Dar suspiciunea nu poate înlocui analiza.

Există furnizori buni și furnizori slabi.

Există cursuri excelente și cursuri inutile.

Există instituții serioase și instituții incompetente.

Există profesori extraordinari și profesori nepregătiți.

Realitatea profesională este întotdeauna mai complexă decât verdictul colectiv:

„Toți profită de noi.”

Un profesionist autonom întreabă:

Ce primesc?

Ce învăț?

Care este calitatea programului?

Cine îl livrează?

Ce competențe dobândesc?

Cum pot aplica ceea ce am învățat?

Aceasta este diferența dintre gândirea profesională și reacția de masă.

Demnitatea intelectuală presupune și curajul autocriticii

Poate că acesta este punctul cel mai dificil.

Orice profesie matură trebuie să fie capabilă să vorbească despre propriile slăbiciuni.

Fără isterie.

Fără insultă.

Fără solidaritate de castă.

Fără teama că, dacă recunoaștem că există profesori slabi, atacăm întreaga profesie.

Nu.

Dimpotrivă.

Înseamnă că profesia are suficientă forță pentru a-și apăra standardul.

Profesorii excepționali sunt nedreptățiți tocmai atunci când sistemul îi tratează identic cu cei care nu mai studiază, nu se pregătesc, nu evoluează și nu își asumă rezultatele muncii lor.

Egalitatea formală nu înseamnă echitate profesională.

O profesie care dorește respect trebuie să învețe să diferențieze performanța de conformare.

Excelența de rutină.

Implicarea de prezență formală.

Competența de vechime.

Demnitatea profesională presupune, inevitabil, standarde.

Iar standardele fără evaluare sunt doar declarații.

Profesorul trebuie să redevină intelectual

Poate că acesta este nucleul întregii discuții.

Înainte de a fi funcționar al sistemului, profesorul trebuie să fie intelectual.

Nu în sens elitist.

Ci în sensul fundamental al cuvântului.

Un om care gândește.

Un om care citește.

Un om care verifică.

Un om care pune întrebări.

Un om care poate spune „nu știu” și apoi caută să afle.

Un om care își schimbă opinia atunci când dovezile o cer.

Un om care nu poate fi manipulat cu ușurință.

Un om care distinge între argument și zgomot.

Un om care înțelege că educația sa nu s-a încheiat atunci când a primit diploma.

În era inteligenței artificiale, această dimensiune devine chiar mai importantă.

Profesorul nu mai poate concura cu tehnologia prin cantitatea de informație pe care o deține.

Un sistem AI poate furniza informații într-o fracțiune de secundă.

Profesorul trebuie să ofere ceea ce tehnologia nu poate substitui ușor:

discernământ.

context.

judecată.

relație.

exigență.

sens.

responsabilitate.

capacitatea de a-l ajuta pe copil să devină autorul propriei gândiri.

Aceasta este noua frontieră a profesiei.

De la „masă de manevră” la forță intelectuală

În România există sute de mii de oameni care lucrează în educație.

Să ne imaginăm ce ar reprezenta această comunitate dacă și-ar recupera pe deplin conștiința propriei puteri.

Sute de mii de profesioniști care citesc înainte să distribuie.

Care verifică înainte să acuze.

Care studiază înainte să respingă.

Care cer standarde inclusiv propriilor colegi.

Care participă la dezbaterea publică prin argumente.

Care cunosc legislația care îi privește.

Care își actualizează constant competențele.

Care refuză manipularea.

Care nu acceptă impostura.

Care nu transformă fiecare schimbare într-o ofensă personală.

Care își apără drepturile fără să își abandoneze responsabilitățile.

Această comunitate nu ar mai putea fi masa de manevră a nimănui.

Ar deveni una dintre cele mai puternice forțe intelectuale ale societății românești.

Iar societatea ar fi obligată să o trateze ca atare.

Recuperarea demnității începe din interior

Profesorii au nevoie de salarii corecte.

Au nevoie de condiții bune de muncă.

Au nevoie de politici educaționale coerente.

Au nevoie de stabilitate legislativă.

Au nevoie de respect instituțional.

Dar niciuna dintre acestea nu poate substitui ceva ce nu poate fi acordat din exterior:

demnitatea intelectuală.

Aceasta trebuie recuperată de fiecare profesionist și apărată de întreaga profesie.

Prin refuzul mediocrității.

Prin învățare permanentă.

Prin exigență.

Prin discernământ.

Prin responsabilitate.

Prin cultura dialogului.

Prin curajul de a spune adevărul inclusiv despre propriul sistem.

Și, mai ales, prin reamintirea unei realități pe care educația pare uneori să o fi uitat:

profesorul nu este un executant periferic al societății.

Profesorul este unul dintre autorii ei.

Poate că cea mai mare pierdere suferită de profesia didactică în ultimele decenii nu este salarială.

Este pierderea conștiinței propriei misiuni.

Iar poate cea mai importantă reformă pe care o putem începe nu necesită nici lege, nici ordin de ministru, nici program național.

Începe în momentul în care profesorul refuză să se mai privească drept victimă a sistemului și își amintește cine este:

un profesionist al cunoașterii, un formator de oameni și unul dintre constructorii viitorului unei societăți.

Recuperarea demnității intelectuale a profesorului nu este doar o problemă a profesorilor.

Este o problemă de interes național.

Pentru că o societate poate coborî foarte mult atunci când profesorii ei renunță la standard.

Dar poate urca extraordinar de sus atunci când profesorii își amintesc puterea pe care o au.

14/08/2026

AI ÎN EDUCAȚIE – # 03

SUVERANITATEA COGNITIVĂ: CUM FOLOSIM AI FĂRĂ SĂ PIERDEM CAPACITATEA DE A GÂNDI

Asociația PROEURO-CONS propune introducerea în centrul reflecției asupra educației viitorului a unui concept pe care îl considerăm esențial: suveranitatea cognitivă.

Prin suveranitate cognitivă înțelegem capacitatea omului de a rămâne autorul propriului proces de gândire.

Să poată înțelege, analiza, verifica, compara, pune sub semnul întrebării, formula concluzii, decide și asuma.

Un om suveran cognitiv poate folosi inteligența artificială și poate spune:

„Am primit această soluție și înțeleg de ce o accept.”

Dar poate spune la fel de bine:

„Am primit această soluție și pot demonstra de ce o resping.”

Aici se află una dintre marile provocări educaționale ale următorilor ani.

Inteligența artificială poate deveni o extensie extraordinară a capacității intelectuale a omului. Ne poate ajuta să analizăm mai repede, să explorăm mai multe variante, să descoperim conexiuni, să accesăm cunoaștere și să construim soluții mai bune.

Dar, în momentul în care omul nu mai este capabil să evalueze rezultatul oferit de instrument, relația se inversează.

AI nu mai amplifică autonomia. Începe să o substituie.

Un elev care folosește inteligența artificială pentru a testa mai multe ipoteze poate deveni un elev mai bun.

Un elev care nu mai poate formula singur o ipoteză devine dependent cognitiv de instrument.

Un profesionist care folosește AI pentru a analiza mai multe soluții își poate amplifica enorm performanța.

Dar un profesionist care nu mai poate distinge între un răspuns corect, unul incomplet și unul eronat nu mai controlează tehnologia pe care o utilizează.

De aici derivă, în opinia noastră, una dintre misiunile fundamentale ale educației în epoca inteligenței artificiale:

protejarea și dezvoltarea suveranității cognitive a copilului.

Și poate cea mai importantă regulă pentru școala următorilor ani:

Nu trebuie să automatizăm în copil tocmai procesele cognitive pe care educația încearcă să le formeze.

Nu putem externaliza gândirea înainte ca ea să existe.

Nu putem delega analiza înainte ca elevul să fi învățat să analizeze.

Nu putem cere tehnologiei să formuleze concluzii în locul copilului înainte ca acesta să fi învățat cm se construiește o concluzie.

Tehnologia trebuie să amplifice gândirea.

Nu să împiedice formarea ei.

Iar această problemă devine cu atât mai importantă cu cât educația nu mai poate pregăti copilul exclusiv pentru o profesie.

Profesiile se schimbă. Sarcinile se automatizează. Instrumentele dispar și sunt înlocuite. Apar domenii noi, iar altele se restrâng. Un copil care intră astăzi în școală va lucra într-o economie pe care noi nu o putem descrie încă în toate detaliile ei.

De aceea, poate cea mai importantă competență profesională a viitorului nu va fi utilizarea unui anumit program, a unei anumite platforme sau chiar a unui anumit sistem de inteligență artificială.

Toate acestea se vor schimba.

Competența fundamentală va fi capacitatea de a învăța ceea ce încă nu știi.

A învăța continuu nu va mai fi un avantaj suplimentar.

Va deveni o condiție a autonomiei profesionale.

Școala viitorului nu trebuie, așadar, să ofere copilului numai răspunsuri pentru lumea de astăzi.

Trebuie să îi formeze mecanismele intelectuale prin care să își poată construi singur răspunsurile într-o lume care va fi, inevitabil, diferită.

Nu avem nevoie de copii care știu să obțină răspunsuri de la AI.

Avem nevoie de oameni care știu ce întrebări să pună, care pot evalua răspunsurile primite și care rămân suficient de bine formați pentru a spune, atunci când este necesar:

„AI spune asta. Eu am analizat. Și nu sunt de acord.”

Aceasta este suveranitatea cognitivă.

Și cred că va deveni una dintre marile responsabilități ale educației acestui secol.

Address

Strada Centura Basarabilor Nr. 1, Bl. C7, Ap. 8
Slatina
230021

Opening Hours

Monday 09:00 - 17:00
Tuesday 09:00 - 17:00
Wednesday 09:00 - 17:00
Thursday 09:00 - 17:00
Friday 09:00 - 17:00

Telephone

0760172961

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Asociația Proeuro-Cons posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Organization

Send a message to Asociația Proeuro-Cons:

Shortcuts

Share

Category