15/06/2026
Astăzi, 137 ani de la moartea lui Eminescu – 1889
Veronica, vizitându-l pe Eminescu la mormânt
O umbră-n Cimitirul Bellu
călcând timidă, stins, întrebătoare
plutea pe sub copacii adormiți
atât de trist... și-atât de visătoare...
Se îndrepta spre un mormânt știut
unde dormea visând, al țării Geniu;
de câtă vreme nu l-a mângâiat
poate-au fost ani... sau poate un mileniu?...
Suspinele-i curgeau necontenit
iar lacrimile-i șiroiau a moarte
căci doar dureri de neînchipuit
spre cel iubit, puteau ca să o poarte
Iubitul ei Poet era-n pământ
iar umbra-ndurerată-a fost departe
atunci când inimioara lui i s-a oprit
nemaiavând de mângâiere parte
A lunii scânteiere o urmează
de parcă-ar fi voit să-i reproșeze
iar din mormânt se ridicau suspine
ce se-ndreptau spre ea s-o-mbrățișeze
Căzută în genunchi, răcni adânc
spre stelele ce tremurau de groază
și-ntr-un delir atâta de cumplit
nu mai știa de-i moartă... sau e trează...
A teiului durere-i răspundea
cutremurând din galbeni floricele
iar prin văzduh se-nmiresmau lumini
ce rătăceau din nalturi... înspre stele...
”Iubitul meu mă iartă, dacă poți!”
-șopti făptura, stinsă de durere-
”te voi urma, căci te-am iubit atât...
să fim din nou, e singura mea vrere...”
În noaptea-ntunecată se opri
și luna-n cer, la scenă, să privească;
atâta deznădejde n-a văzut
de când era, la spița omenească.................................................
O umbră-n Cimitirul Bellu
plângea sfâșietor, trecând prin ceață
iar din mormânt se auzea alt plâns...
Luceafărul plângea... E dimineață...
Sandu Cătinean din Bonțida
”Cel care vine din brazi”
