20/08/2026
Despre pomenirea morții
Scara dumnezeiescului urcuș – Treapta a VI-a
Săptămâna trecută, vorbind despre pocăință, am ajuns la una dintre cele mai vechi ispite ale omului: amânarea. „Mai târziu mă voi îndrepta. Mai târziu voi ierta. Mai târziu mă voi spovedi. Mai târziu mă voi apropia mai mult de Dumnezeu.”
Pe Treapta a VI-a, Sfântul Ioan Scărarul ne pune înainte un adevăr care taie această amânare de la rădăcină: nu știm cât „mai târziu” ne-a fost dăruit.
De aceea vorbește despre pomenirea morții.
Pentru omul de astăzi, expresia poate suna apăsător. Suntem obișnuiți să îndepărtăm gândul morții, să-l ascundem, să vorbim despre el cât mai puțin. Sfântul Ioan îl privește însă cu totul altfel. Pomenirea morții nu este o chemare la tristețe, ci o chemare la trezvie. Nu ne învață să iubim mai puțin viața, ci să încetăm să o risipim.
Când omul își amintește că timpul său este mărginit, multe lucruri își recapătă adevărata măsură.
O supărare pe care o purtăm de ani întregi începe să pară prea grea pentru puținele zile ale vieții. O ceartă pentru întâietate își pierde rostul. Slava oamenilor se micșorează. Lucrurile adunate cu atâta neliniște rămân ceea ce sunt: lucruri. Iar oamenii de lângă noi devin din nou ceea ce sunt cu adevărat: daruri pe care Dumnezeu ni le-a încredințat pentru o vreme.
Sfântul Ioan leagă atât de strâns pomenirea morții de pocăință, încât spune că, așa cm oricărui cuvânt îi premerge un gând, tot astfel pocăinței îi premerge amintirea morții și a greșelilor săvârșite.
Omul care știe că va pleca începe să se întrebe altfel: Ce las în urma mea? Cu cine am rămas neîmpăcat? Cui trebuie să-i cer iertare? Pe cine trebuia să iubesc mai mult? Ce păcat am tot amânat să-l mărturisesc? Ce bine puteam face și am lăsat pentru altădată?
Aceste întrebări nu sunt făcute să ne arunce în frică, ci să ne scoată din nepăsare.
Există, într-adevăr, și o frică bolnăvicioasă de moarte, care îl poate tulbura pe om și îl poate închide în sine. Sfântul Ioan face însă deosebirea între această spaimă și pomenirea duhovnicească a morții. Cea dintâi paralizează; cea de-a doua trezește. Una ne face să fugim de gândul sfârșitului; cealaltă ne învață să trăim astfel încât sfârșitul să ne găsească împăcați cu Dumnezeu și cu oamenii.
De aceea, „memento mori” – „adu-ți aminte că vei muri” – nu este o sentință împotriva vieții. Este o chemare de a trăi adevărat.
Sfântul Ioan spune că pomenirea morții este pentru începători un îndemn statornic, iar pentru cei înaintați devine o stare lăuntrică ce îi desprinde de alipirea pătimașă de cele trecătoare.
Nu înseamnă să părăsim lumea, familia, munca sau responsabilitățile noastre. Înseamnă să le așezăm în ordinea lor adevărată. Să muncim fără să facem din muncă un dumnezeu. Să avem fără să fim stăpâniți de ceea ce avem. Să ne bucurăm fără să uităm de Cel de la Care vine bucuria. Să iubim oamenii fără să trăim ca și cm i-am avea pentru totdeauna aici.
Poate tocmai de aceea pomenirea morții poate deveni și o școală a iubirii.
Dacă aș ști că aceasta este ultima zi în care îl văd pe omul de lângă mine, i-aș mai vorbi la fel? Aș mai păstra aceeași supărare? Aș mai amâna îmbrățișarea, iertarea sau cuvântul bun?
De multe ori trăim ca și când vom avea întotdeauna timp să reparăm ceea ce stricăm astăzi. Dar timpul este dar al lui Dumnezeu. Lumea veche a spus: Carpe diem – folosește ziua, pentru că trece.
Creștinul poate merge mai adânc: sfințește ziua, pentru că ea trece spre veșnicie.
Astăzi putem ierta. Astăzi putem cere iertare. Astăzi ne putem spovedi. Astăzi putem face milostenie. Astăzi putem spune un cuvânt bun. Astăzi putem sta câteva clipe înaintea lui Dumnezeu. Ziua de mâine rămâne în mâinile Lui.
Sfântul Ioan încheie această treaptă amintind cuvântul Scripturii: „Adu-ți aminte de cele de pe urmă ale tale și în veac nu vei păcătui.”
Pomenirea morții nu ne cere să trăim cu ochii ațintiți spre mormânt, ci cu inima ațintită spre Împărăție.
Pentru noi creștinii, moartea nu are ultimul cuvânt. Dincolo de ea stă Hristos Cel Înviat. De aceea putem privi sfârșitul fără deznădejde și putem privi fiecare dimineață cu mai multă recunoștință.
Poate că adevărata întrebare a acestei trepte nu este: „Când voi muri?”
Ci:
„Cum trăiesc timpul pe care Dumnezeu mi-l dăruiește astăzi?”
•───────────────────•
🙏 📿 Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Biruitorul morții și Dătătorul vieții, așază în inima mea pomenirea sfârșitului spre trezvie, pocăință și înțelepciune. Învață-mă să-mi număr zilele fără spaimă și să primesc fiecare ceas ca pe un dar al iubirii Tale. Dă-mi puterea să iert cât încă am vreme, să cer iertare cât încă am vreme, să iubesc, să mă pocăiesc și să fac binele pe care l-am tot amânat.
Dezleagă-mi inima de alipirea pătimașă de cele trecătoare și fă să nu risipesc vremea pe care mi-ai încredințat-o. Iar când va veni ceasul cunoscut numai de Tine, învrednicește-mă să-l întâmpin cu nădejde în mila Ta, având înaintea ochilor sufletului lumina Învierii Tale. Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Scărarul, călăuzește pașii mei, treaptă cu treaptă, spre Împărăția Ta. Că Tu ești Învierea și Viața și Ție slavă Îți înălțăm, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
•───────────────────•
Așadar... înainte de a încheia fiecare zi, oprește-te pentru câteva clipe și întreabă-te:
„Dacă ziua aceasta nu s-ar mai întoarce, ce aș fi vrut să fi făcut altfel?”
Poate este un om pe care trebuie să-l ierți, un telefon pe care îl amâni, o spovedanie, o rugăciune, o împăcare sau un bine pe care îl poți face chiar acum. Alege unul singur și fă-l.
Nu pentru că trebuie să ne temem că timpul trece, ci pentru că fiecare clipă în care putem iubi este un dar al lui Dumnezeu.
