Asociația Civică #activag Pitești, Pitesti (2026)

29/07/2026

S-ar putea ca Ilie Bolojan să rămână mai mult la Palatul Victoria decât se aștepta aproape toată lumea.

În România, o criză politică prelungită are un talent aparte: după câteva săptămâni nu mai este percepută drept criză, ci drept... noua stare de normalitate.

Ilie Bolojan a spus că nu pleacă, argumentând că demisia sa nu ar rezolva problema. Din punctul său de vedere, un guvern care poate administra și lua decizii este mai util decât o nouă perioadă de blocaj politic. Dacă piețele financiare și agențiile de rating vor considera că această formulă provizorie este suficient de stabilă, mandatul său s-ar putea prelungi mai mult decât anticipau adversarii politici.

Sorin Grindeanu pare să fi evitat, cel puțin pentru moment, postura de premier într-un context extrem de dificil. PSD și-a asumat rolul opoziției, dar rămâne un actor important în administrația locală și centrală, prin oamenii aflați în funcții și prin influența pe care continuă să o exercite în numeroase instituții. În politică, opoziția nu înseamnă întotdeauna lipsă de putere.

Nici AUR nu pare complet mulțumit de noua configurație. O opoziție împărțită înseamnă mai puțină exclusivitate în discursul anti-sistem și o competiție mai mare pentru același electorat.

Iar Nicușor Dan pare să mizeze pe răbdare și pe evitarea deciziilor pripite. Strategia sa poate fi privită fie ca prudență, fie ca lentoare. Timpul va spune dacă această abordare va consolida stabilitatea sau va prelungi incertitudinea.

Și, dacă tot vorbim despre timp, parcă îl și auzim pe Caragiale șoptind din culise:

„La noi, provizoratul este cea mai trainică instituție a statului. Se schimbă guverne, se schimbă majorități, se schimbă declarațiile... dar provizoratul rămâne. Iar când românul se obișnuiește cu excepția, aceasta încetează să mai fie excepție și devine regulă.”

Traian Paparete

28/07/2026

Dacă aș fi în locul SANITAS, pe lângă revendicările salariale, aș pune pe masă și câteva reforme care pot schimba cu adevărat sistemul de sănătate din România.

Mi-aș dori să aud revendicări precum:

✔️ Depolitizarea spitalelor și numirea managerilor exclusiv pe criterii de competență.

✔️ Construirea și dezvoltarea spitalelor regionale, conectate la universități și institute de cercetare, astfel încât medicina românească să poată concura cu cea europeană.

✔️ Reorganizarea rețelei spitalicești, astfel încât resursele să fie concentrate acolo unde există pacienți și unde pot fi tratate cazuri complexe.

✔️ Reducerea birocrației și a instituțiilor care consumă bani fără să ofere servicii medicale directe pacienților.

✔️ Facilități fiscale pentru investitorii români și străini care dezvoltă spitale, clinici, fabrici de medicamente și echipamente medicale în România.

✔️ Posibilitatea ca românii să aibă mai multă libertate în alegerea modului în care este administrată contribuția lor la sănătate, într-un cadru bine reglementat și care să protejeze accesul tuturor la servicii medicale.

✔️ Deduceri fiscale pentru cei care aleg să investească suplimentar în asigurări private de sănătate, fără a slăbi sistemul public.

Un sindicat puternic nu luptă doar pentru salariile membrilor săi. Luptă și pentru un sistem care funcționează mai bine, în beneficiul pacienților, al personalului medical și al contribuabililor.

România are nevoie de mai mulți bani în sănătate, dar și de mai multă eficiență, profesionalism și curaj pentru a reforma ceea ce nu mai funcționează.

Traian Paparete

28/07/2026

Nu plângerile penale reformează România. Nici amenințările. Nici sindicatele scoase în stradă doar pentru a apăra privilegiile unui sistem care a prosperat prea mult timp.

Când PSD nu mai controlează jocul, pare că încearcă să răstoarne masa.

Nu pentru că ar veni cu soluții mai bune. Nu pentru că ar avea un plan alternativ credibil. Ci pentru că nu acceptă ideea că puterea poate fi pierdută și că statul poate funcționa și fără controlul său.

În locul unei opoziții care să construiască, vedem procese, plângeri penale, blocaje și presiuni. În locul dezbaterii despre reforme, asistăm la o luptă pentru conservarea privilegiilor și a rețelelor de influență.

Cel mai grav este că, în acest joc politic, miza nu mai este partidul, ci România. Dacă pentru a împiedica reformele sunt puse în pericol jaloane din PNRR și finanțări europene de aproape un miliard de euro, atunci nota de plată nu o achită politicienii, ci fiecare cetățean prin investiții întârziate, proiecte blocate și oportunități pierdute.

Într-o democrație, puterea se câștigă și se pierde prin vot. Opoziția are dreptul să critice și să conteste, dar interesul public ar trebui să rămână deasupra interesului de partid.

Traian Paparete

26/07/2026

ȘTIA GRINDEANU? SAU N-A ȘTIUT CE SE ÎNTÂMPLA ÎN PROPRIA CURTE?

Oana Gheorghiu a deschis încă un sertar al statului român și, din el, n-a ieșit doar un schelet administrativ, ci un întreg mecanism care pare desprins dintr-o comedie de Caragiale.

Există o companie de stat cu doar 36 de angajați, al cărei principal rol este să închirieze spații dintr-o clădire a statului... către alte instituții ale statului. Statul își plătește singur chirie, își facturează singur serviciile, își încasează singur banii și, la final, se felicită că este „profitabil”.

Asta nu mai este economie de piață. Este economia oglinzii: statul vorbește cu statul, negociază cu statul și plătește statului, în timp ce nota de plată ajunge tot la contribuabil.

Iar pentru ca acest mecanism să funcționeze impecabil, există directori și un Consiliu de Administrație remunerat cu sute de mii de lei anual. Performanța? Dacă ne uităm la constatările făcute publice, indicatorii de performanță au lipsit mult timp, iar problemele de guvernanță nu au fost deloc puține.

Și aici apare întrebarea firească:

Unde era ministrul Transporturilor?

Sorin Grindeanu a condus ministerul aproape patru ani. Nu patru săptămâni. Nu patru luni. Aproape patru ani.

Este legitim ca românii să întrebe:

➡️ Știa cm funcționa această companie și a considerat că totul este în regulă?

Sau...

➡️ Nu știa ce se întâmpla într-o companie aflată în coordonarea propriului minister?

Oricare dintre variante ridică întrebări serioase despre modul în care au fost administrate companiile de stat.

Între timp, Oana Gheorghiu face ceea ce statul ar fi trebuit să facă de ani de zile: pune documentele pe masă, cere explicații și întreabă de ce există structuri care consumă bani publici fără ca utilitatea lor să fie evidentă.

Aici este, de fapt, diferența dintre reformă și vechiul sistem.

Reforma întreabă:
„De ce există această companie?”

Sistemul răspunde:
„Pentru că există de zeci de ani.”

Reforma întreabă:
„Care sunt rezultatele?”

Sistemul răspunde:
„Indemnizațiile au fost plătite la timp.”

România nu are nevoie de sute de companii de stat create doar pentru a muta bani dintr-un buzunar public în altul. Are nevoie de instituții eficiente, transparente și conduse în interesul cetățenilor.

Iar dacă după aproape patru ani de mandat un ministru spune că nu a știut ce se întâmpla într-o companie aflată în propria subordine, atunci întrebarea nu mai este dacă există o problemă.

Întrebarea este cât de mare este ea.

Traian Paparete

25/07/2026

Legea care a speriat boierimea de stat
(după modestele observațiuni ale lui nenea Iancu, dacă ar mai fi fost printre noi)

Mare zarvă, mare! Se țipă prin studiouri, se bat cu pumnii în mese, se flutură pancarte și se anunță apocalipsa salarizării. Ai zice că de mâine se închide țara și pleacă ultimul funcționar cu cheia în buzunar.

Dar să cercetăm, stimabililor, cine plânge cu atâta foc.

Plânge domnul sindicalist de profesie, că dacă salariile vor fi așezate după o lege clară, nu va mai putea organiza, din două în două luni, câte o revoluție de o zi și trei conferințe de presă. Când regulile sunt scrise, influența scade. Și unde nu mai e influență, nici fotoliul nu mai e atât de confortabil.

Plânge și boierimea cu leafă de împărat, căreia nu-i taie nimeni salariul, dar nici nu i-l mai poate umfla după bunul plac. Ce tragedie! Să rămâi cu un salariu foarte mare și să nu-l mai poți mări încă o dată... aproape că merită declarată zi de doliu național.

Mai oftează și câte un împărțitor de funcții, obișnuit să răsplătească fidelitatea politică mai degrabă decât competența. Dacă regulile devin aceleași pentru toți, puterea de a face favoruri se împuținează. Iar fără favoruri, politica de cumetrie nu mai are același farmec.

Și atunci începe spectacolul. Se spune omului simplu că vine nenorocirea, că-i dispare salariul, că-i fuge sporul, că se prăbușește lumea. Omul se sperie, iar cei care și-ar putea pierde influența își păstrează, măcar pentru o vreme, privilegiile.

Firește, orice lege trebuie judecată după ce scrie în ea, nu după zvonuri și nici după interesele celor care o laudă sau o contestă. Dacă este bine făcută, poate aduce mai multă predictibilitate și mai puțin arbitrar. Dacă este prost făcută, trebuie corectată.

Dar un lucru rămâne de observat: uneori, cel mai mare scandal nu izbucnește atunci când cineva pierde bani, ci atunci când cineva pierde puterea de a decide cine primește bani.

Și, cm ar fi spus nenea Iancu, în republica noastră eternă și fascinantă, privilegiul se apără întotdeauna cu cele mai nobile vorbe: „interesul public”, „dreptatea socială” și, la nevoie, cu foarte mult zgomot.

Traian Paparete

24/07/2026

Moș Ion de Argeș și „adevăratul om de stat”

O scrisoare pierdută... prin declarațiile de avere

Există în politica românească un fenomen pe care nici Caragiale nu l-ar fi putut anticipa în toată splendoarea lui. Personajele se schimbă, partidele își schimbă sigla, doctrinele se vopsesc din roșu în galben și din galben în suveranist, dar năravurile rămân aceleași. O piesă fără sfârșit, în care actorii își schimbă doar costumul dintre acte.

Iar când domnul Ion Mînzînă, președintele Consiliului Județean Argeș, ne spune cu gravitate că Marcel Ciolacu este „un adevărat om de stat”, nu poți decât să te întrebi dacă vorbește despre România sau despre o societate de ajutor reciproc între privilegiați.

Să ne uităm puțin la traseul personajului.

Nu vorbim despre un om care a descoperit politica ieri. Domnia sa a fost unul dintre oamenii de bază ai PRM încă din anii '90, partidul lui Corneliu Vadim Tudor, formațiune care își construia succesul pe naționalism gălăgios, scandal permanent și teorii ale conspirației înainte ca acestea să devină modă pe Facebook.

Între 1996 și 2008 a reprezentat PRM în Parlament, alături de alte figuri cunoscute ale vremii. Apoi, când corabia s-a scufundat, ca prin farmec, traseul politic a continuat fără mari suferințe. N-a urmat sectorul privat, n-a început vreo afacere spectaculoasă și nici nu s-a retras la pensie.

Au urmat funcții bine așezate în instituții ale statului.

Mai întâi o sinecură la AVAS, instituție care a făcut istorie mai degrabă prin controverse decât prin performanță. Apoi alte funcții publice în structuri administrative unde, culmea coincidenței, experiența politică pare să fi valorat mai mult decât pregătirea profesională.

Iar aici începe partea cu adevărat caragialiană.

Domnul Mînzînă este economist, absolvent ASE. Cu toate acestea, a ajuns să conducă structuri administrative care aveau legătură cu ordinea publică și securitatea instituțională. În România, competența este un concept atât de flexibil încât un economist poate deveni specialist în pază, iar un profesor de sport poate administra miliarde.

Important este carnetul potrivit.

Și, desigur, relațiile potrivite.

Apoi vine eterna poveste românească despre avere.

Averea este, după cm aflăm din declarațiile publice, în mare parte moștenită.

Case.

Terenuri.

Bunuri.

Totul pare să fi venit din voia destinului și din generozitatea înaintașilor.

Românul de rând moștenește poate o casă bătrânească și câteva hectare.

Politicianul român pare să moștenească aproape întreaga prosperitate a vieții sale.

Ce noroc extraordinar!

Să tot joci la Loto cu asemenea gene.

Nici familia nu pare ocolită de destin.

Soția activează la Banca Națională a României, una dintre cele mai stabile instituții ale statului român.

Coincidență?

Probabil.

În România, coincidențele sunt cea mai sigură formă de promovare profesională.

Iar toate acestea sunt prezentate publicului drept dovada unei vieți impecabile.

Declarațiile de avere există.

Formal.

Cetățeanul le citește.

Înțelege puțin.

Întreabă și mai puțin.

Iar politica merge înainte.

Dar poate partea cea mai interesantă nu este biografia domnului Mînzînă.

Ci continuitatea ideologică.

Astăzi ni se spune că PSD și AUR sunt adversari ireconciliabili.

Unii chiar cred asta.

Numai că politica românească are o memorie pe care propaganda încearcă s-o șteargă.

Foști lideri, foști parlamentari și foști susținători ai PRM se regăsesc astăzi răspândiți în mai multe partide. Unii au ajuns în PSD, alții în AUR, alții prin alte formațiuni.

Retorica diferă.

Metodele seamănă.

Discursul împotriva „sistemului” este rostit adesea chiar de oameni care trăiesc din sistem de zeci de ani.

Este una dintre cele mai spectaculoase ironii ale politicii românești.

Așa că atunci când domnul Mînzînă îl proclamă pe Marcel Ciolacu „adevărat om de stat”, probabil vorbește din experiență.

În lumea privilegiilor, omul de stat este acela care știe să rămână aproape de putere indiferent cine câștigă alegerile.

Partidele se schimbă.

Lozincile se schimbă.

Electoratul este împărțit în tabere.

Dar sistemul rămâne surprinzător de stabil.

Și dacă Ion Luca Caragiale ar intra astăzi în sala de ședințe a Consiliului Județean Argeș, probabil n-ar mai scrie O scrisoare pierdută.

Ar scrie „O memorie pierdută”.

Pentru că în România nu lipsesc documentele.

Lipsește doar memoria alegătorului.

Traian Paparete

23/07/2026

Fraților cârciumari, patroni de restaurante, ospătari și alți slujitori ai tigăii și ai grătarului, luați aminte!

Dacă vedeți că vă trece pragul localului ilustrul vicepreședinte al Consiliului Județean Argeș, domnul Adrian Bughiu, însoțit de obișnuita suită de doamne directoare, sfetnice și iubitoare de protocol, nu vă repeziți cu meniul. Repeziți-vă cu POS-ul!

Plata înainte!

Nu e lipsă de politețe. Este măsură de prevedere. Cum zice românul: paza bună trece primejdia rea.

Că mare minune este politica românească! Ajungi vicepreședinte și capeți impresia că nici ciorba nu se mai plătește, ci doar se aprobă prin hotărâre de consiliu. Friptura nu se achită, ci se decontează. Desertul nu se comandă, ci se bugetează. Iar nota de plată... aceea rămâne, firește, în grija altcuiva.

Ce spectacol! Domniile lor se așază la masă cu aplomb de boieri fanarioți, se ospătează cu sârguință, discută grav despre administrație printre îmbucături și pahare, iar când vine momentul cel mai delicat al cinei... hop! Dispare și responsabilitatea financiară mai repede decât promisiunile electorale după închiderea urnelor.

Și cine rămâne să contemple filosofia protocolului? O biată ospătăriță, cu bonul fiscal într-o mână și cu salariul amenințat în cealaltă.

Așa se scrie, probabil, noul manual de administrație publică:

Capitolul I: Cum să mănânci pe datorie și să pari om de stat.

Capitolul II: Portofelul este pentru alegători, nu pentru demnitari.

Iar dacă lucrurile continuă în același spirit gospodăresc, nu m-ar mira ca restaurantele din Argeș să afișeze la intrare următorul regulament:

> „Atenție! Pentru clientul Adrian Bughiu, consumația se servește exclusiv cu plata integrală în avans. Localul nu acordă credite politice și nu sponsorizează protocolul administrației județene.”

Căci, vorba ceea, dacă tot există plata înainte pentru contribuabil, de ce n-ar exista și pentru consumatorul cu funcție?

Și, ca tabloul să fie complet, vorbim despre același domn care explica senin că, dacă vreți să meargă să vadă situația apei de la Barajul Vidraru, trebuie mai întâi să existe prevedere bugetară. Așadar, pentru deplasarea domniei sale se cere plata în avans. Pentru nota de la restaurant... se pare că teoria funcționează exact pe dos.

Vorba lui nenea Iancu: „Curat protocol! Curat administrație! Curat... pe veresiune!”

Traian Paparete

23/07/2026

Conu' Buget și Moștenirea de Lux

„Curat... inexplicabil!”, ar exclama nenea Iancu dacă ar coborî pentru o zi prin politica românească.

Într-o țară unde profesorul își numără bănuții până la salariu, medicul pleacă peste hotare, iar antreprenorul se luptă cu taxele, apare câte un domn cu mapa sub braț și declară, cu modestie de sfânt, că a trăit toată viața din leafa de la stat.

Numai că, vezi minune! În curte răsare o vilă cât un conac, la mână lucește un ceas care costă cât un apartament, iar în fața porții stă o limuzină de zici că a greșit adresa și trebuia să ajungă la vreun șeic.

— De unde, coane? — Din muncă cinstită!

Și atunci cetățeanul turmentat nu mai întreabă: „Eu cu cine votez?”, ci: „Eu cu cine plătesc toate astea?”

Când omul de rând cumpără o mașină mai scumpă, banca, ANAF-ul și vecinii îi știu până și culoarea șosetelor. Dar când câte un politician ajunge să afișeze averi impresionante raportate la veniturile declarate, explicațiile par uneori mai fantastice decât piesele de teatru.

Nu averea deranjează. Nici succesul. Deranjează diferența dintre ceea ce se vede și ceea ce se explică.

Într-un stat normal, legea trebuie să fie aceeași pentru toți: și pentru muncitorul care își cumpără un Logan în rate, și pentru demnitarul care își parchează bolidul de lux în curtea unei vile spectaculoase.

Până atunci, rămânem în Republica lui Caragiale, unde personajele se schimbă, costumele devin tot mai scumpe, dar replica rămâne aceeași:

„Curat legal, coane... dacă nu întreabă nimeni prea multe!”

Traian Paparete

19/07/2026

S-a fâsâit minciuna. Și va veni următoarea.

Vor să ne omoare cu 5G și să ne controleze, strigau suveraniștii în timp ce unii incendiau antene GSM. Apoi au apărut telefoanele 5G inclusiv în mâinile celor care alimentau aceste teorii. Au trecut anii. S-a fâsâit minciuna.

„Toți cei din USR sunt LGBT”, repetau ani la rând propagandiștii. Între timp, spațiul public a fost zguduit de numeroase scandaluri sexuale care au implicat politicieni și reprezentanți ai cultelor religioase, inclusiv cazuri grave de agresiuni sexuale, pedofilie sau viol. Etichetele aruncate asupra unui partid nu au fost niciodată înlocuitor pentru fapte. Au trecut anii. S-a fâsâit minciuna.

„Doctorii omoară intenționat pacienții cu COVID ca să primească bani de la Uniunea Europeană.” Au trecut anii. S-a fâsâit minciuna.

„Măștile conțin viermi.” Au purtat mască inclusiv cei care răspândeau această absurditate. Au trecut anii. S-a fâsâit minciuna.

„Vaccinurile conțin microcipuri prin care vom fi controlați de oculta mondială.” Au trecut anii. S-a fâsâit minciuna.

„Orașul de 15 minute este un lagăr în aer liber. Nu vom mai avea voie să ieșim din cartier.” Conceptul există în multe orașe din lume și înseamnă acces mai rapid la servicii, nu interzicerea deplasărilor. Au trecut anii. S-a fâsâit minciuna.

„Limitarea plăților cash înseamnă că UE ne va ține prizonieri în case.” Au trecut anii. S-a fâsâit minciuna.

„UE ne obligă să mâncăm făină de greieri și viermi.” Au trecut anii. S-a fâsâit minciuna.

„UE ne fură copiii.” Au trecut anii. S-a fâsâit minciuna.

„Rezerviștii sunt chemați și, de săptămâna viitoare, România intră în război și plecăm cu toții pe front în Ucraina.” Aceeași poveste este reciclată periodic de ani de zile. Au trecut anii. S-a fâsâit minciuna.

„Franța ne golește barajele ca să ne fure apa.” Barajele au revenit la nivelurile normale după lucrările de mentenanță. S-a fâsâit și această minciună.

Iar acum, în iulie 2026, aceeași mașinărie de propagandă răspândește o nouă invenție: că din cauza USR și a ministrului Diana Buzoianu, cine are fântână în curte va face dosar penal. Mii de postări, fotografii scoase din context și pagini întregi de propagandă încearcă să transforme o minciună într-un adevăr prin simpla repetare. Exact cm s-a procedat și cu porcii din gospodărie, despre care se spunea că vor fi interziși pentru ca românii să cumpere carne din import.

Acesta este mecanismul de peste șase ani: se lansează o minciună uriașă, este distribuită obsesiv, oamenii sunt speriați și învrăjbiți, iar când realitatea o demontează, nu există scuze. Nu există asumare. Se trece pur și simplu la următoarea minciună.

O formațiune politică nu poate trăi doar din indignare. Dar poate crește dacă transformă dezinformarea într-o strategie și furia într-o resursă electorală. Atunci când fiecare săptămână aduce o nouă conspirație, iar cea veche este abandonată fără explicații, problema nu mai este doar politică. Devine o problemă pentru întreaga societate.

Fiecare astfel de campanie adâncește prăpastia dintre români, distruge încrederea dintre oameni și transformă adversarul politic în dușman. Iar cei care răspândesc aceste minciuni rareori răspund pentru consecințele lor.

Divide et impera – dezbină și cucerește.

Au trecut peste două mii de ani, dar principiul funcționează la fel de bine și astăzi. Diferența este că, în locul zvonurilor șoptite prin piețe, minciuna circulă acum cu viteza internetului. Și, de fiecare dată când o minciună se fâsâie, este înlocuită imediat cu alta.
Traian Paparete

19/07/2026

Când CJUE îți spune că ai interpretat greșit dreptul european, înainte de a cere măriri salariale ar trebui să existe măcar o discuție despre responsabilitate.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene este una dintre cele mai severe critici adresate în ultimii ani modului în care a fost interpretată problema prescripției în România. CJUE arată că interpretarea dată de Înalta Curte a fost incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene și că aceasta a contribuit la crearea unui risc sistemic de impunitate, permițând închiderea unor dosare penale prin prescripție.

Cu alte cuvinte, instanța europeană spune că dreptul european a fost aplicat greșit, iar consecințele nu au fost deloc teoretice. Ele au însemnat dosare închise și persoane care nu au mai răspuns penal din cauza interpretării adoptate.

În orice profesie, greșelile care produc efecte majore atrag o analiză serioasă a responsabilității. În justiție nu ar trebui să fie diferit. Independența judecătorului este esențială într-un stat de drept, dar independența nu exclude răspunderea profesională și nici evaluarea critică atunci când instanța supremă este contrazisă atât de categoric de CJUE.

De aceea, înainte ca societății să i se ceară noi majorări salariale pentru magistrați, este legitim ca cetățenii să întrebe cine răspunde pentru deciziile care au făcut posibilă prescrierea unor dosare importante. Respectul pentru justiție se câștigă prin profesionalism, predictibilitate și aplicarea corectă a legii, nu prin privilegii neînsoțite de responsabilitate.

CJUE nu a spus că judecătorii români sunt lipsiți de pregătire profesională. A spus însă, fără echivoc, că interpretarea adoptată de Înalta Curte a încălcat dreptul Uniunii Europene și că instanța supremă avea obligația să respecte mecanismele prevăzute de tratatele europene.

Poate că adevărata reformă a justiției nu începe cu salarii mai mari, ci cu asumarea greșelilor atunci când cea mai înaltă instanță europeană îți spune că ai aplicat greșit legea. Într-un stat de drept autentic, responsabilitatea și independența trebuie să meargă împreună. Una fără cealaltă nu înseamnă justiție, ci doar autoritate fără răspundere.
Traian Paparete

Asociația Civică #activag Pitești

29/07/2026

28/07/2026

28/07/2026

26/07/2026

25/07/2026

24/07/2026

23/07/2026

23/07/2026

19/07/2026

19/07/2026

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Featured

Share

Category

Listing takedown request