23/04/2026
Gheorghe s-a născut în Capadocia, în timpul împăratului Diocleţian. Părinţii lui au fost creştini. Rămas orfan de tată, Gheorghe pleacă împreună cu mama sa în Palestina, având acolo averi mari. Tânărul se remarcă prin vitejie şi ajunge conducător de oşti în garda împăratului. Dar Diocleţian este stârnit de ginerele lui să-i persecute pe creştini, pe care îi pune să aleagă între credinţă şi viaţă. Gheorghe se înfăţişează de bunăvoie împăratului şi îşi mărturiseşte credinţa. Urmează chinuri cumplite. Văzându-i curajul cu care le îndură, mulţi dintre cei care se lepădaseră de Hristos se reîntorc la credinţă. Însăşi Alexandra, soţia lui Diocleţian, se converteşte la creştinism. Împăratul îl osândeşte pe Gheorghe la moarte. I se taie capul în ziua de 23 aprilie.
23 aprilie marchează începutul unui vechi an pastoral. Din această zi şi până de Sfântul Dumitru, durează „vara“ păstorilor. Tot la aceste date chiriaşii din oraşe îşi reînnoiau înţelegerile cu proprietarii sau se mutau.
Ca orice sărbătoare care marchează un început, Sângiorz are un ajun ce se numeşte Sângiorzul vacilor. Este o noapte periculoasă. Dacă omul iese din casă cu capul descoperit, o strigoaică îi poate arunca frâul după gât. Cel prins este fugărit ca un cal şi lăsat undeva în câmp, mort de oboseală. Strigoaicele sunt femei rele, vrăjitoare. În noaptea de Sfântul Gheorghe trupul le rămâne în pat, iar duhul lor pleacă să facă răutăţi. Se strâng într-un loc părăsit şi se bat cu limbile de la meliţe. De aceea, femeile ascund în această noapte meliţele. Strigoaicele tot mai găsesc câteva. După ce se bat, încalecă pe limbile de meliţă şi pleacă să ia laptele vacilor.
Cică, odată, un om venind de la moară s-a întâlnit cu un pâlc de strigoaice şi le-a urat să se înmulţească norodul lor. Ele s-au bucurat de aşa urare şi i-au spus că făina din sacul pe care îl duce în spate nu se va mai termina niciodată dacă ştie să păstreze secretul. Zile şi săptămâni, nevasta ia din făină şi faina din sac nu scade. Minune! Îşi întreabă bărbatul. Acesta reuşeşte să tacă o vreme. Dar până la urmă îi divulgă taina şi sacul de făină începe să scadă.
Pe lângă strigoaice, există şi femei din sat care încearcă în această noapte să ia laptele altora ca să-l ducă la vacile lor. Sunt multe procedee. Iată unul dintre ele. Se dezbracă şi, în pielea goală, cu o oală şi o pânză în mână, adună rouă de pe iarbă. Pânza trebuie să fie ţesută numai noaptea şi oala să fie nouă. Cu roua adunată stropesc vitele, sarea şi tărâţele acestora. Vacile care vor paşte în locul de unde a fost luată roua nu vor mai da lapte, laptele lor va „merge“ la vacile femeii care a făcut vraja.
Pe aceste femei poţi cel puţin să le vezi. Strigoaicele sunt năluci şi, ca să le vadă, omul trebuie să găsească un şarpe înainte de Sfântul Gheorghe, să-i taie capul cu un ban de argint şi să-i pună în gură un căţel de usturoi pe care să-l lase acolo până încolţeşte. Când căţelul a dat frunze, să-l pună la pălărie şi să urce într-un pom. Va vedea strigoaicele care călăresc vitele ce se duc la păscut.
Laptele fiind atât de important în gospodăria ţărănească, protejarea lui îi preocupă pe oameni permanent. De Sfântul Gheorghe fac risipă de pelin, rostopască, usturoi, leuştean… La case şi la grajduri pun ramură verde. Tot de Sfântul Gheorghe se aprinde focul viu, un foc obţinut prin frecarea a două lemne uscate şi care, peste vară, nu trebuie să se stingă niciodată. El se face o dată cu instalarea stânelor de oi, ce vor sta la munte până la Sfântul Dumitru.
De Sfântul Gheorghe ard iarăşi comorile. Există comori curate şi comori îngropate cu gând necurat. Ultimele sunt închinate Dracului. Cele curate ard după ce au cântat cocoşii de miezul nopţii, până la amiază. Cele necurate – de la amiază până la miezul nopţii. Comoara curată arde cu flacără albăstruie, cealaltă cu flăcări alburii. Iarna, de Sfântul Vasile, când ard comorile, în jurul flăcărilor nu se topeşte zăpada. Spre banii care ard nu trebuie să mergi direct, ci să arunci ceva – o pălărie, o batistă, o opincă. După ce ajungi la comoară, pui un semn şi te întorci a doua zi s-o dezgropi. Oamenii care au dezgropat comorile în timp ce ardeau s-au schimonosit.
Cei pricepuţi merg după comori având la ei lumânare din ziua de Paşti, smirnă din cădelniţa preotului şi usturoi. Cu usturoiul îşi ung faţa cruciş când se apropie de comoară. Şi se zice că în clipa când te afli cu sapa mai aproape de comoară iese ştima comorii şi te întreabă ce-o să faci cu banii. Dacă nimereşti să spui chiar ce gândise acela care a îngropat-o, ştima te întreabă ce cap de om îi dai. Cu alte cuvinte, trebuie să-i promiţi viaţa cuiva din familie. Oricum, comorile sunt blestemate. Puţini au noroc de ele.
Se povesteşte, de pildă, că trei fraţi au găsit o comoară şi s-au dus împreună s-o dezgroape. S-au legat să împartă banii egal, ca între fraţi. După ce au scos banii, unul a zis că el dă o fugă până acasă să aducă mâncare. Ajuns la nevastă, i-a cerut să pună în mâncare otravă. Între timp, cei doi se înţeleg să-l întâmpine cu gloanţe în piept. Zis şi făcut. După ce îl împuşcă, se reped amândoi şi mănâncă mâncarea otrăvită…
De Sfântul Gheorghe se fac multe vrăji de dragoste. Pentru morţi se dau de pomană oale cu lapte, colac, lumânare şi caş. Sunt locuri unde până la această dată oamenii nu s-au atins de laptele de oaie. Principiul este să guste întâi morţii. Se spune chiar aşa, „poamă nouă în gură veche“. Ca să fie sprinteni, oamenii se urzică.
Irina Nicolau - Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998)
Icoană pe sticlă cu tema „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, meșter Savu Moga, datare 1872, zona Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român
Postare preluată de la Muzeul Național al Țăranului Român
