11/09/2026
Reziliența climatică, varianta greșită: întâi fațada, apoi (poate) fundația
Ce ne arată overshoot-ul climatic despre investițiile pe care România le-a prioritizat — și, mai ales, despre cele pe care a ales să le lase în urmă
Pe 2 septembrie 2026, două evenimente petrecute în aceeași zi au desenat, fără să fi fost planificate împreună, un portret destul de fidel al momentului în care ne aflăm în politica climatică europeană.
Tribunalul Uniunii Europene a respins acțiunea prin care Global Legal Action Network (GLAN) și CAN Europe contestau refuzul Comisiei de a efectua o reexaminare internă a Deciziei de punere în aplicare 2023/1319 — actul care stabilește alocările anuale de emisii ale statelor membre pentru perioada 2023-2030, în sectoarele acoperite de Regulamentul privind partajarea eforturilor: clădiri, transport, agricultură, deșeuri, mica industrie. ONG-urile susțineau, în cererea de reexaminare depusă în temeiul mecanismului Aarhus, că alocările se bazează pe ținte de reducere insuficiente și pe o evaluare de impact viciată. Comisia a refuzat cererea, iar organizațiile au atacat acest refuz în instanță.
În aceeași zi, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) publica raportul Limiting Overshoot — prima evaluare a unei agenții ONU care afirmă, fără ambiguitate, că pragul de 1,5°C va fi depășit. Nu „probabil", nu „riscăm să", ci o constatare directă: la ritmul actual de emisii, plafonul rămas disponibil pentru a rămâne sub prag va fi epuizat în doar trei ani.
O respingere procedurală, nu pe fond
Merită spus clar: Tribunalul UE nu a analizat dacă țintele climatice ale Uniunii pentru 2030 sunt sau nu suficiente din punct de vedere științific și juridic. A constatat, în schimb, că argumentele ONG-urilor vizau, în realitate, nivelul de ambiție stabilit prin actele legislative ale Uniunii (în special Legea Europeană a Climei) și evaluarea de impact care le-a precedat — nu o nelegalitate proprie deciziei de punere în aplicare atacate. Comisia, arată instanța, era obligată să aplice țintele stabilite de Parlament și Consiliu; nu le putea modifica și nici înlocui cu un alt nivel de ambiție pe calea unei reexaminări interne, fără să încalce echilibrul instituțional și limitele propriilor competențe de executare.
Practic, hotărârea nu stabilește dacă ținta UE pentru 2030 e compatibilă cu 1,5°C, dacă reprezintă o contribuție echitabilă a Uniunii la efortul global, dacă reflectă cele mai recente date științifice sau dacă respectă standardul de diligență formulat de Curtea Internațională de Justiție. Tribunalul a soluționat doar problema căii procedurale alese și a limitelor competenței Comisiei — nu a validat pe fond nivelul de ambiție climatică european. Este același tipar de blocaj pe care l-am văzut și în People's Climate Case.
Punctul cu adevărat relevant e altul: potrivit reclamanților, Comisia nu a contestat, în cursul procedurii, probele prin care aceștia asociau nivelul de ambiție al UE unei traiectorii globale de încălzire de până la aproximativ 3°C — dar afirmația trebuie citită corect. Nu înseamnă că acțiunea climatică a UE produce, singură, o încălzire de 3°C; evaluarea Climate Action Tracker arată că, dacă toate statele ar adopta un nivel comparabil de efort, încălzirea globală ar depăși 2°C și ar putea ajunge spre 3°C. Totodată, lipsa contestării procesuale nu echivalează nici cu acceptarea oficială a concluziei de către Comisie, nici cu validarea ei de către instanță — Tribunalul, pur și simplu, nu a ajuns la fondul problemei.
Contrastul cu dreptul internațional al drepturilor omului
Această tăcere juridică internă a UE contrastează puternic cu direcția în care merg instanțele internaționale. Avizul consultativ al Curții Internaționale de Justiție din 2025 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului construiesc, dimpotrivă, obligații climatice substanțiale pentru state — ținte bazate pe știință, aliniate explicit cu pragul de 1,5°C. Decalajul e greu de ignorat: dreptul internațional al drepturilor omului avansează spre a impune fond, în timp ce dreptul UE intern rămâne blocat la formă.
Ce înseamnă, practic, „overshoot"
Raportul UNEP nu spune că 1,5°C a devenit brusc irelevant. Spune altceva, mai greu de digerat: traseul realist nu mai e o linie dreaptă spre țintă, ci o curbă — depășire, vârf, declin, stabilizare. Forma acestei curbe, cât de lung și cât de înalt e vârful, va determina cât de grave vor fi impacturile pe care le vom resimți. Iar coborârea de pe curbă nu este garantată automat; depinde de deciziile luate chiar acum.
Aici intervine, direct, tema adaptării. Raportul e explicit: adaptarea are limite. Chiar și cel mai favorabil scenariu analizat de UNEP indică un vârf al încălzirii de aproximativ 1,8°C — alte scenarii depășesc 2°C. Dincolo de un anumit punct, condițiile climatice pot „pune plafoane" capacității noastre de a ne adapta — migrație forțată, risc pentru statele-insulă, un posibil declin de 14% al producției alimentare globale până în 2050. Nu este un scenariu îndepărtat de teorie; este exact motivul pentru care guvernanța rezilienței devine, de acum, o miză centrală, nu una secundară.
Proiecte de adaptare, mutate din PNRR spre AFM
Acest tablou global — instanțe blocate, overshoot confirmat oficial, limite ale adaptării — nu e o abstracție pentru România. Agenția Europeană de Mediu descrie explicit țara ca fiind foarte vulnerabilă la impactul schimbărilor climatice, inclusiv la evenimente meteo extreme precum seceta și inundațiile, cu efecte directe asupra resurselor de apă și silviculturii — exact cele două domenii în care proiecte esențiale de adaptare tocmai au fost mutate de la finanțare europeană la finanțare națională. Un singur indicator ilustrează accelerarea: numărul evenimentelor de inundații extreme a crescut de la 94 în 2010 la 215 în 2022. Strategia Națională privind Adaptarea la Schimbările Climatice (SNASC) 2024-2030 (HG nr. 1010/2024) rămâne cadrul oficial de referință pentru răspunsul instituțional românesc la acest risc — un cadru care se ciocnește, practic, de exemplul instituțional concret de mai jos.
Dincolo de tăcerea juridică și de cifrele globale ale overshoot-ului, există un exemplu instituțional concret, la firul ierbii, care arată cm se gestionează, în practică, tranziția de la finanțarea europeană la cea națională pentru proiecte esențiale de adaptare.
O precizare necesară înainte de a intra în cifre: nu orice proiect de apă, canalizare, gestionare a deșeurilor sau împădurire este automat un proiect de adaptare climatică. Pentru a fi calificat astfel, ar trebui demonstrat în ce măsură reduce o vulnerabilitate climatică identificată — deficit de apă, risc de inundații, eroziune, deșertificare, supraîncălzire urbană. Multe dintre proiectele discutate mai jos au și o justificare de mediu „clasică", nu neapărat una explicit climatică — ceea ce nu le scade importanța, dar cere prudență în a le eticheta pe toate drept „investiții de reziliență".
Continuarea: https://www.linkedin.com/pulse/rezilien%C8%9Ba-climatic%C4%83-varianta-gre%C8%99it%C4%83-%C3%AEnt%C3%A2i-fa%C8%9Bada-apoi-veronica-toza-vdfzf/?fbclid=Iwb21leAURAkJwZG9mAWV4dG4DYWVtAjExAHNydGMGYXBwX2lkDDM1MDY4NTUzMTcyOAABHnQ2MSdmJzpm2kgac5nRoYwbJKobxFqPs5HHzBBVQd6jHqkI9AETYqyLqxfK_aem_L8-ZbuGUtdteyn4h75ch6A
