21/08/2026
Când banii devin mai importanți decât sufletul
Sunt zile în care mă uit la ce se întâmplă în jurul meu și mă întreb dacă nu cumva am ajuns să măsurăm aproape totul în bani. Cât câștigăm, cât putem câștiga, cât ne-ar mai trebui, cât putem lua, cât putem păstra pentru noi, cât de mare poate fi casa, cât de scumpă mașina, cât de strălucitoare vacanța, cât de bine trebuie să arătăm în fața celorlalți. Parcă, undeva pe drum, am început să confundăm valoarea unui om cu ceea ce poate cumpăra și puterea lui cu numărul celor pe care îi poate controla.
Și, privind în jur, mă întreb ce rămâne dintr-un om atunci când, pentru un câștig mai mare, acceptă să calce peste un suflet.
Scandalul de la adăpostul din Dăieni, cu imaginile acelea greu de privit, cu câini ajunși mai mult morți decât vii, fără putere, fără speranță și fără perspectiva unei vieți normale, nu este doar despre un adăpost. Nu este doar despre niște animale. Este despre noi și despre felul în care alegem să folosim puterea pe care o avem atunci când nimeni nu ne mai supraveghează.
Pentru că banii, în sine, nu sunt răul. Banii pot cumpăra hrană, medicamente, cărți, educație, pot construi spitale, pot salva vieți, pot ridica adăposturi, pot susține oameni și pot face posibil binele acolo unde altfel nu ar exista resurse. Problema începe în momentul în care banul devine singura măsură după care judecăm lumea și în care, pentru a obține mai mult, începem să considerăm acceptabil ceea ce în orice altă împrejurare ne-ar face să ne fie rușine de noi înșine.
Și atunci apar câinii aceia care nu mai au putere să se ridice.
Apar oameni care își fac meseria fără să mai vadă ființa din fața lor.
Apar instituții în care funcția devine mai importantă decât misiunea.
Apar oameni care se agață de un scaun ca și cm scaunul acela le-ar aparține pentru totdeauna și uită că orice funcție este, în fond, o responsabilitate împrumutată pentru o vreme.
Și apar, inevitabil, banii care trebuie să circule, să fie justificați, să fie cheltuiți, să producă alte interese, alte avantaje, alte orgolii.
Mă întreb uneori ce facem cu toți banii pe care alergăm atât de mult să îi câștigăm. Îi transformăm în case mai mari, mașini mai scumpe, haine, vacanțe, alcool, petreceri și demonstrații permanente ale succesului. Ne fotografiem în locuri în care alții doar visează să ajungă și ne străduim să arătăm lumii cât de bine ne este. Cumpărăm lucruri care ne fac să părem importanți și uităm să cumpărăm cărțile care ne-ar putea face mai buni. Plătim pentru imagine, dar avem tot mai puțină răbdare pentru educație. Ne permitem luxul de a ne etala reușitele, dar ni se pare prea mult să întindem o mână către cineva care are nevoie de ea.
Și poate că aici este una dintre marile noastre probleme.
Ne dorim să fim bogați, dar nu ne mai întrebăm prea des ce fel de oameni devenim în timp ce ne îmbogățim.
În partea cealaltă a acestei lumi sunt oamenii despre care se vorbește mult mai puțin. Oamenii pe care îi sună cineva atunci când găsește încă un câine, încă o pisică, încă o cutie cu pui și spune, cu o naturalețe care uneori mă doare: „Poate îl luați dumneavoastră, că pe lângă o sută, unul nu se mai cunoaște.”
Se cunoaște.
Se cunoaște foarte bine.
Se simte în spate, în genunchi, în mâini, în buzunar, în nopțile nedormite, în timpul care nu mai există, în hainele murdare, în facturile care se adună și în mintea unui om care, la un moment dat, nu mai știe unde să pună încă o problemă.
Oamenii aceștia sunt cei despre care aproape nimeni nu întreabă dacă mai pot.
Îi sunăm să mai ia unul.
Îi sunăm să mai salveze unul.
Îi sunăm să mai găsească o soluție.
Îi sunăm atunci când noi nu vrem să ne asumăm ceea ce am găsit.
Rareori îi sunăm să îi întrebăm dacă au nevoie de hrană, dacă au nevoie de cineva care să curețe, dacă au nevoie de bani pentru tratamente, dacă au dormit, dacă sunt bine sau dacă, pur și simplu, mai au putere.
Și unii dintre ei spun mereu „da”.
Până când nu mai pot.
Unii clachează. Unii se îmbolnăvesc. Unii se retrag. Unii ajung să se autodistrugă încercând să țină în picioare o lume pe care nu au cm să o repare singuri.
Iar noi ne mirăm.
Ne întrebăm cm de au ajuns așa.
Poate că ar fi trebuit să îi întrebăm mai devreme: „Cu ce pot să te ajut?”
În seara aceasta am citit comentariul unui politician care era preocupat de faptul că o familie care a salvat sute de câini nu îi are pe toți microcipați și vaccinați antirabic și se întreba ce soluții ar putea exista. Și, pentru o clipă, am simțit nevoia să răspund.
Am fost chiar delicată.
M-am gândit că poate, dacă am înceta să politizăm fiecare problemă, dacă am fi mai atenți cu banii publici, dacă ne-am dori cu adevărat să rezolvăm lucrurile, dacă instituțiile ar coborî din birouri și ar vedea realitatea de la nivelul podelei, poate că am descoperi că soluțiile există.
Avem legi.
Avem specialiști.
Avem instituții.
Avem oameni care lucrează de ani de zile în domeniu și știu ce trebuie făcut.
Avem organizații, voluntari, medici veterinari, oameni care au acumulat experiență și care, dacă ar fi ascultați, ar putea contribui enorm.
Ce ne lipsește, de multe ori, este altceva.
Ne lipsește dorința sinceră de a construi împreună.
Ne lipsește modestia de a spune „nu știu, învăț”.
Ne lipsește educația care să ne ajute să vedem dincolo de interesul imediat.
Ne lipsește empatia.
Ne lipsește respectul pentru munca celuilalt.
Ne lipsește spiritul de echipă.
Ne lipsește patriotismul acela simplu, fără discursuri și fără steaguri fluturate la ocazii solemne, patriotismul care înseamnă să îți pese suficient de locul în care trăiești încât să vrei să îl lași puțin mai bun decât l-ai găsit.
Ne lipsește, uneori, smerenia de a înțelege că o funcție nu ne face mai valoroși decât oamenii pe care îi întâlnim în exercitarea ei.
Un post primit, indiferent cm a fost primit, nu transformă o instituție în proprietatea celui care îl ocupă. Un birou nu este un regat. Un scaun nu este un tron. O funcție nu este o recompensă pentru orgoliu. Este o perioadă în care ai primit posibilitatea de a face ceva pentru ceilalți și, într-o zi, vei pleca de acolo, iar instituția va rămâne.
Poate că ar trebui să ne amintim mai des lucrul acesta.
Toți plecăm.
Funcțiile rămân.
Clădirile rămân.
Instituțiile rămân.
Banii se termină.
Mașinile îmbătrânesc.
Hainele se demodează.
Fotografiile se pierd undeva prin telefoane.
Iar la sfârșitul tuturor lucrurilor rămâne întrebarea pe care nu o mai putem evita: ce am făcut cu puterea pe care am avut-o?
Câți oameni am ridicat?
Câte vieți am făcut mai bune?
Câte probleme am rezolvat?
Câte suflete am lăsat în urmă într-o stare mai bună decât cea în care le-am găsit?
Și, poate mai important decât toate, câte lucruri am făcut atunci când nu ne aduceau nici bani, nici funcție, nici aplauze?
Nu scriu toate acestea privind de undeva deasupra celorlalți. Ar fi nedrept și, mai ales, fals.
Mă includ și pe mine.
Am momente în care vreau să demonstrez. Am momente în care mă supără să nu fiu ascultată, în care vreau să arăt că pot, că știu, că am dreptate. Am momente în care orgoliul meu vorbește înaintea răbdării și în care uit, pentru câteva clipe, că omul din fața mea poate avea propriile lui răni, propriile lui frici și propriile lui limite.
Diferența pe care încerc să o păstrez este că vreau să fiu educabilă.
Vreau să pot spune „am greșit”.
Vreau să pot învăța.
Vreau să pot fi oprită atunci când mă duc într-o direcție greșită.
Vreau să îmi pot schimba părerea atunci când realitatea îmi demonstrează că am greșit.
Poate că educația adevărată începe tocmai aici, în capacitatea de a nu ne considera niciodată terminați, suficient de deștepți, suficient de importanți sau suficient de puternici încât să nu mai avem nimic de învățat.
Și poate că aceasta este schimbarea despre care vorbim atât de mult și pe care o așteptăm mereu de la alții.
O așteptăm de la politicieni.
De la instituții.
De la primării.
De la asociații.
De la vecini.
De la cei care au mai multă putere.
Dar schimbarea are o particularitate incomodă: începe întotdeauna foarte aproape de noi.
Începe atunci când un om cu o funcție înțelege că oamenii pe care îi conduce nu sunt subalternii orgoliului său.
Începe atunci când un politician înțelege că un câine care moare într-un adăpost nu este o problemă bună pentru un comentariu pe internet, ci o responsabilitate publică.
Începe atunci când un om care are bani se întreabă dacă poate face și altceva cu ei în afară de a demonstra cât de bine îi merge.
Începe atunci când omul care are timp îl oferă și altcuiva.
Începe atunci când omul care știe ceva îl învață și pe altul.
Începe atunci când omul care nu mai poate spune, în sfârșit, „nu mai pot”, iar cei din jur nu îl abandonează pentru că nu mai este util.
Poate că România nu duce lipsă de oameni capabili.
Poate că duce lipsă de oameni dispuși să își pună capacitatea în slujba unei idei mai mari decât propriul interes.
Iar asta se poate schimba.
Nu într-o zi și nu printr-un discurs.
Prin mii de gesturi mici, făcute de oameni care au înțeles că viața nu este o competiție permanentă pentru cine ajunge mai sus, cine are mai mult, cine controlează mai mult și cine poate să arate celorlalți cât de important este.
Poate că adevărata reușită este să poți pleca dintr-un loc fără să fi lăsat în urmă oameni zdrobiți de orgoliul tău și animale moarte din cauza nepăsării tale.
Poate că adevărata putere este să poți coborî de pe piedestal și să pui mâna la treabă.
Să cureți.
Să cari.
Să înveți.
Să asculți.
Să ajuți.
Să spui „nu știu”.
Să spui „am greșit”.
Să spui „hai să vedem împreună ce putem face”.
Pentru că, până la urmă, nici banii, nici funcțiile, nici costumele scumpe, nici mașinile și nici vacanțele nu pot spune cine suntem.
Felul în care ne purtăm cu cei care nu ne pot oferi nimic în schimb spune.
Felul în care tratăm un animal care depinde de noi spune.
Felul în care ne purtăm cu omul care a obosit salvând vieți spune.
Felul în care folosim o funcție care ne-a fost încredințată spune.
Și poate că, înainte să cerem o țară mai bună, ar trebui să ne întrebăm fiecare, în liniște, fără camere, fără Facebook și fără martori, dacă noi înșine suntem oamenii pe care ne-am dori să îi întâlnim într-o țară mai bună.
Eu încă învăț. Și probabil că voi învăța până în ultima zi. Dar măcar vreau să rămân educabilă.
Pentru că un om educabil mai poate fi schimbat.
Un om care crede că le știe pe toate, că funcția îi dă dreptate, că banii îi dau valoare și că ceilalți îi sunt datori rămâne prizonierul propriului orgoliu.
Iar o țară plină de astfel de oameni poate avea bani, clădiri, instituții și funcții.
Îi va lipsi însă exact lucrul de care are cea mai mare nevoie pentru a se schimba:
oameni care să își dorească să fie mai buni decât au fost ieri.
