07/10/2026
Poate că ar trebui, măcar o dată, să ne uităm în direcția corectă
Astăzi am plătit o factură de 6.900 de lei, cu ultimii bani pe care îi mai aveam pentru sterilizări. Sunt 52 de sterilizări care au fost făcute și care trebuiau plătite, iar eu am făcut ceea ce fac de atâția ani: am adunat banii disponibili, am calculat, am plătit și apoi am rămas să mă uit la contul gol, întrebându-mă de unde vor veni banii pentru următoarea factură. În fiecare dimineață mă rog să mai găsesc o soluție, să mai pot plăti o factură, să mai găsesc o casă pentru un câine sau o pisică, să mai găsesc un om bun. Nu este o metaforă și nu este o formulă pe care o spun pentru efect; asta este, pur și simplu, viața mea de zi cu zi.
Astăzi a fost o zi destul de plină, cu multe discuții despre situația câinilor fără stăpân, și poate tocmai de aceea am rămas din nou cu aceeași întrebare care mă urmărește de ani de zile: de ce nu pare să intereseze pe nimeni, cu adevărat, de ce avem această problemă? Vorbim despre câți câini sunt, despre unde sunt, despre ce facem cu ei, despre cine îi capturează, despre adăposturi, despre costuri, despre hrană, despre angajați, despre cine a greșit și cine ar trebui să răspundă, dar mult prea rar ne întoarcem la începutul poveștii și întrebăm simplu: cm au ajuns acești câini pe stradă?
Pentru că, dacă nu mergem la cauză, nu vom putea niciodată să diminuăm cu adevărat efectele.
Numărul mare al câinilor fără stăpân este rezultatul unei ignoranțe generalizate, iar asta este poate una dintre cele mai incomode afirmații pe care le putem face. Câinii fără stăpân provin, în cea mai mare parte, din câini cu stăpân. Din câini abandonați, din câini lăsați să se înmulțească, din pui pe care cineva i-a considerat simpatici până când au devenit o problemă, din femele care au făcut pui după pui pentru că „lasă că găsim noi cui să-i dăm”, din animale aruncate pur și simplu în parcări, în păduri, pe marginea drumului, în pungi, în cutii sau lăsate undeva cu speranța că îi va găsi altcineva.
Și îi găsește.
Îi găsim noi.
Îi găsesc alți salvatori.
Îi găsește adăpostul public.
Îi găsește un cabinet veterinar.
Îi găsește un om care nu poate să treacă nepăsător mai departe.
Dar, între timp, în locul puilor pe care tocmai i-am salvat se nasc alții.
Și atunci mă întreb, uneori cu o doză de amar pe care nici nu mai încerc să o ascund: de ce nu se organizează o vânătoare și împotriva acelor specimene care contribuie, prin abandon și prin lipsă de responsabilitate, la înmulțirea câinilor de pe străzi? De ce este atât de simplu să ne uităm la animal și să spunem „problemă”, dar atât de complicat să ne uităm la omul care a generat problema?
Se vorbește zilele acestea despre câinii de pe Pietricica. Bun. Dar cm au ajuns câinii aceia acolo? De ce sunt speriați și fug de oameni? Cine i-a abandonat? Cine i-a înmulțit? Cine a permis să se ajungă aici? Cine este responsabil pentru faptul că acolo există astăzi acea populație de câini? Și, până la urmă, cine suportă consecințele?
Câinii?
Ei suportă cea mai mare parte dintre ele, de fapt. Ei suportă foamea, frigul, bolile, accidentele, cruzimea, frica, înmulțirea continuă, capturarea, adăpostul, uneori moartea. Iar societatea suportă costurile, prin bugete publice, prin bani donați de oameni, prin munca angajaților, prin munca voluntarilor și prin timpul celor care încearcă să repare ceea ce alții au produs.
Și în toată această discuție despre câini, despre oameni, despre responsabilitate și despre cm ar trebui să arate orașul nostru, am auzit astăzi un lucru care m-a lăsat aproape fără cuvinte. Cineva a făcut o sesizare la primărie pentru tăierea unui nuc de pe spațiul verde. Motivațiile? Umbra, nucile care cad pe mașini și, mai ales, faptul că oamenii de la etajele doi și trei nu mai văd bine ce se întâmplă în parcare. Adică li se obstrucționează vizibilitatea și, probabil, scade și calitatea bârfei de la fereastră. Un nuc crește în aproximativ cincizeci de ani, iar, dacă tot vorbim despre nuci, ele sunt printre cele mai bune surse de grăsimi pentru creier. Doar că, pentru unii, problema nu mai este lipsa grăsimilor. Este că nu mai au nevoie de creier.
Știu că este o ironie și că poate nu este elegantă, dar uneori realitatea este atât de absurdă încât îți rămâne doar ironia ca să nu te apuce disperarea.
Și mă întorc la sterilizări, pentru că aici este, de fapt, una dintre cheile întregii probleme.
Politicile publice privind animalele, privind combaterea abandonului, privind educația și responsabilizarea oamenilor în acest domeniu sunt, în opinia mea, extrem de slabe sau aproape inexistente. Nu avem suficienți specialiști, nu avem comunicare reală între cei care ar trebui să lucreze împreună și, poate cel mai grav, nu văd o dorință reală, constantă și asumată de a rezolva problema. Văd multe discuții despre ea, multe păreri, multe poziționări, multe explicații, multe scuze și multă energie consumată în jurul problemei, dar prea puțină energie investită în construirea unei soluții care să funcționeze pe termen lung.
Nimeni nu-și dorește câini pe stradă. Cred că aici putem fi cu toții de acord. Niciun om normal nu își dorește să vadă animale abandonate, haite pe străzi sau adăposturi pline până la refuz. Dar adăposturile ar trebui să fie o soluție temporară, o soluție de tranzit pentru câinii care au ajuns, din diverse motive, în nevoie de protecție. Adăpostul nu poate deveni scopul. Nu putem construi un sistem care să funcționeze doar prin capturare și depozitare de animale, pentru că în timp vom avea nevoie de tot mai multe locuri, tot mai mulți oameni și tot mai mulți bani, iar sursa problemei va continua să producă animale.
De aproximativ treizeci de ani folosim anumite politici care, dacă ne uităm sincer la rezultate, nu au reușit să rezolve problema. Consumăm sume uriașe din bugete, consumăm resurse umane, consumăm timp și energie, iar, paradoxal, pe străzi sunt în continuare foarte mulți câini. Poate chiar mai mulți decât am vrea să recunoaștem.
Atunci întreb: cine este de vină? Unde greșim? Ce trebuie schimbat?
Eu mi-am îndreptat pașii spre domeniul bunăstării animalelor pentru că știu că pot face asta. Nu este o muncă ușoară, nu se face dintr-un birou și, cu siguranță, nu se face după un manual în care găsești instrucțiuni pentru fiecare situație. Am învățat din mers și încă învăț. Am intrat în situații despre care nu știam aproape nimic și a trebuit să găsesc soluții. Am întâlnit oameni extraordinari, dar am văzut și foarte multe orgolii, inclusiv pe ale mele, pe care mă străduiesc să le țin în frâu și, mai ales, să le educ.
Pentru că și eu am orgolii. Și eu mă enervez. Și eu am momente în care cred că știu mai bine. Numai că am înțeles, în timp, că un orgoliu care devine mai important decât problema pe care pretinzi că vrei să o rezolvi nu mai ajută pe nimeni.
Fiecare vine și ocupă câte un scaun cu părerile proprii, cu orgoliile proprii, cu viziunile proprii sau cu limitările proprii, în funcție de cine este, ce experiență are și, uneori, încotro vrea să ajungă. Iar problema rămâne acolo, în mijlocul mesei, și așteaptă să fie rezolvată.
Eu cred că trebuie să învățăm să stăm la aceeași masă fără să fim preocupați permanent de cine are ultimul cuvânt. Avem nevoie de specialiști, de oameni care cunosc terenul, de veterinari, de administrație, de poliție, de ONG-uri, de oameni care lucrează efectiv cu animalele, de oameni care înțeleg legislația și de oameni care înțeleg comunitatea. Avem nevoie de comunicare, de date, de planuri pe termen lung, de obiective măsurabile și de evaluarea rezultatelor. Avem nevoie de educație și de responsabilizare, nu doar de reacții după ce problema a explodat.
Și avem nevoie, mai ales, de sterilizare, microcipare și controlul real al reproducerii și abandonului.
Nu spun toate acestea dintr-o poziție de om care primește bani pentru asta. Din contră. Îmi permit să vorbesc despre aceste lucruri tocmai pentru că nu primesc niciun leu din niciun buget pentru ceea ce fac. Tot ce fac prin „Încă o Șansă” se face din donațiile oamenilor care iubesc animalele și care aleg să pună bani acolo unde cred că pot produce o schimbare.
Iar astăzi, ultimii bani s-au dus pe plata a 52 de sterilizări.
6.900 de lei.
Și mâine trebuie să începem din nou.
De aceea mă întorc mereu la sterilizare. Pentru că, dintre toate lucrurile pe care le putem face, acesta este unul dintre puținele care atacă problema înainte ca ea să existe. Un câine sterilizat nu va produce o generație de pui care, peste câteva luni, vor ajunge să fie abandonați. O pisică sterilizată nu va aduce pe lume încă o serie de pui pentru care cineva va suna, într-o zi, spunând „nu știu ce să fac cu ei”.
Și nu, nu putem salva la nesfârșit ceea ce continuăm să producem.
Eu sunt ferm convinsă că problema aceasta se poate diminua prin educație, prin colaborare, prin mese rotunde adevărate, prin sterilizare, prin microcipare, prin responsabilizare și prin înțelegerea unui lucru foarte simplu: ne uităm în direcția greșită.
Nu câinii sunt vinovați că sunt pe străzi.
Nu pisicile sunt vinovate că sunt pe străzi.
Nu ursul este vinovat că ajunge în oraș.
Nu oaia este vinovată că este abuzată sau violată.
Animalul reacționează la lumea pe care noi, oamenii, am construit-o în jurul lui.
Poate că, dacă ne-am uita fiecare în propria oglindă și ne-am vedea propriile slăbiciuni — ca să nu spun defecte — am avea mai puțină energie pentru a arăta cu degetul spre ceilalți. Poate că, dacă ne-am dori cu adevărat să trăim într-o lume mai bună, în loc să ne plângem pentru fiecare lucru care nu ne convine, am face fiecare câte o acțiune mică. Nu trebuie să schimbăm lumea într-o singură zi. Dar dacă fiecare om ar schimba ceva mic în comportamentul lui, rezultatele s-ar vedea.
Eu chiar lupt pentru cauza asta.
Nu ca să pot spune că am salvat nu știu câte animale. Nu ca să am un titlu, o funcție sau un scaun la o masă. Lupt pentru că vreau să ajung vremurile în care telefonul meu să nu mai sune în fiecare zi cu „am găsit doi pui în pădure”, „sunt șase pui în parcarea X”, „ce fac cu cățeii ăștia?”, „vor muri”, „sunteți singura mea speranță”.
Vreau să nu mai fim ultima verigă a unui lanț care începe cu iresponsabilitatea altcuiva.
Vreau să ajungem la prevenție.
Vreau să ajungem la momentul în care oamenii să înțeleagă că, dacă au un animal, au și o responsabilitate. Că sterilizarea nu este cruzime, ci prevenție. Că microciparea nu este o formalitate inutilă, ci identificarea unui animal și asumarea lui. Că abandonul nu este o soluție. Că un pui lăsat într-o pădure nu „se descurcă el”. Că, dacă nu mai poți avea grijă de un animal, trebuie să cauți o soluție responsabilă, nu un loc unde să-l arunci.
Și poate că atunci vom începe, în sfârșit, să vedem mai puțini câini pe străzi.
Până atunci, eu voi continua să fac ceea ce pot.
Cu ce am.
Cu oamenii pe care îi am alături.
Cu banii pe care îi strângem.
Cu ultimii 6.900 de lei, dacă atât sunt.
Cu următorii 100 de lei, dacă atât vor fi.
Cu fiecare SMS.
Cu fiecare sterilizare.
Cu fiecare om care înțelege.
Și cu rugăciunea pe care o spun în fiecare dimineață: Doamne, ajută-mă să mai găsesc o soluție.
Pentru că, dincolo de toate discuțiile, de toate scaunele, de toate orgoliile, de toate teoriile și de toate explicațiile, undeva există un câine care încă așteaptă, o pisică ce poate fi sterilizată, un pui care poate fi salvat și un om care poate fi convins să facă lucrul corect.
Iar dacă vrem cu adevărat să schimbăm ceva, cred că este timpul să încetăm să ne mai întrebăm doar „ce facem cu câinii de pe stradă?”
Și să începem să întrebăm:
„De ce ajung acolo și ce putem face ca ei să nu mai ajungă?”
Acolo începe, după mine, adevărata soluție.
