“Valea Pianului este situată în partea centrală a Carpaților Meridionali, flancată la vest de Munții Cugirului, de Munții Șureanu la sud, de Valea Sebeșului la est, iar la nord de râul Mureș și Munții Apuseni.
Râul Pian face parte din vastul bazin hidrografic al Mureșului, cu care confluează în Culoarul Orăștiei pe teritoriul comunei Vințu de Jos. Spre vest bazinul hidrografic al Pianului se învecinează cu bazinul hidrografic al râului Cugir iar spre est cu bazinul hidrografic al râului Sebeș.
Izvoarele râului Pianu sunt la aproximativ 1200 m altitudine, pe versantul sudic al Munților Șureanu ( vf. Pătru 2130 m, vf. Șureanu 2059 m), ocupând un bazin hidrografic de 133 km². Toată valea Pianului aparține din punct de vedere administrativ de județul Alba. Râul Pianu are 35 km lungime și se formează din izvoarele aflate la peste 1200 m altitudine, Valea Recii și Valea Tonii. Afluenți pe stânga Valea Recii cu Rădăcina iar pe partea dreaptă Valea Tonii. Se unesc în amonte de localitatea Strungari și formează râul Pian cu cei mai importanți afluenți: pe partea stângă Valea Pienelului, Valea Leii, Măcui, Lolea, Surdoș, Valea Hotarului, iar pe partea dreaptă Valea Cornii, Valea de Sebeș și Lisca.
Pe un traseu de numai 35 km, râul are o înclinare se scurgere destul de mare ( 8 - 10 m la fiecare 1000 m). În vechime râul Pianu era cunoscut sub numele de ˶ râul de cristal ̋ datorită limpezimii apei și a curățeniei albiei.
Din cele mai vechi timpuri românii au locuit și utilizat munții, cu plaiurile și văile ospitaliere, constituind în același timp locuri bune de refugiu și adăpost în timpul migrațiilor. În Munții Șureanu, pe culmile numite sugestiv de V. Mihăilescu (1969) ˶ adevărate piste de aerodromuri ̋, s-a desfășurat cea mai veche și mai intensă viață pastorală din Carpați, încă de pe vremea dacilor. Apele râului Pianu au fost folosite din timpuri străvechi pentru spălarea nisipului aurifer și pentru punerea în funcțiune a morilor de apă și a pivelor de postav.
În cuprinsul văii Pianului se disting două comune, Vințu de Jos și Pianu, iar în apropiere se află municipiul Sebeș, la circa 20 km de Pianu de Sus și municipiul Alba Iulia la o distanță de circa 25 km.
Pe valea Pianului se află Comuna Pianu.Aceasta este alcătuită din satele : Pianu de Sus, reședință administrativă, Pianu de Jos, Strungari, Purcăreți si Plai. Comuna este străbătută de paralela de 45º53´ latitudine nordică și de meridianul de 23º28´ longitudine estică. Suprafața comunei Pianu este de 122 km² ( 12267 ha ).
Cel mai vechi document scris, unde se face referire la comuna Pianu, datează din anul 1309, când apar consemnările unui proces purtat la Oradea Mare de către Episcopatul romano-catolic de Alba Iulia, cu unele decanate săsești. Aici se pomenește de ˶ Nicolaus plebanus de Peyn ̋ și localitatea se numește Pen.
Localitatea Pianu de Sus apare atestată documentar în anul 1454. Este vorba de un emis de la Șapte județe : ˶ Sibiu, a II – a zi după sărbătoarea concepțiunii fericitei și glorioasei fecioare Maria, anul Domnului 1454 ̋. Prin el se aprobă târgul încheiat între comuna Pianu de Jos, pe de-o parte și între surorile Margareta, femeia lui Georg Eberhard și Barbara, văduvă după Ladislau Schreiber din Sibiu, pe de altă parte. Aceste surori vând comunei Pianu de Jos părțile lor de moștenire, situate la Pianu de Sus, ele declară că cinstesc comunei cumpărătoare prețul cumpărării, în sumă de 32 mărci de argint, ce cad de partea ei, vândută prin Laurențiu Hnn; cea din urmă, Barbara, adeverește a fi primit prețul pentru partea ei, prin tatăl vitreg Marin Ulrich.
Numele comunei are mai multe variante.
Cele mai vechi documente scrise sunt decizii emise de Universitatea săsească, respectiv de congregația celor Șapte județe. În aceste hrisoave numele comunei este ˶ villa ̋, uneori ˶ pago ̋ : Peen, Pihn, Pyen și Pihen, totdeauna cu atributul ˶ saxonicalis ̋ Așa este numită și comuna Pianu de Sus cu atributul ˶ valahicalis ̋, uneori ˶ olahicalis ̋. Mai târziu întâlnim denumirea Deutsch, Szasz și Unter Pian pentru Pianu de Jos, Ober și Olah Pian pentru Pianu de Sus. În actele maghiare apare Alsopian pentru Pianu de Jos și Felsopian pentru Pianu de Sus. Pe la sfârșitul secolului al XVII – lea apare Pianu Inferior și Pianu Superior.
Poporul în dialectul său zice ˶ Chian ̋ ( cm zice chicior în loc de picior, chimniță în loc de pivniță, literele v, f se transformă în g sau h cm ar fi vie – ghie, vin – ghin, vină – ghină, vițel – ghițel, fin – hin etc. ).
Cu privire la proveniența cuvântului Pian, ca nume al comunei, mai sunt și alte ipoteze, care coincid numai cu punctul de vedere că este de origine latină.
Numele ˶ Pianu ̋ poate proveni de la coloniștii aduși de împăratul Traian în Dacia, din Italia. Acolo există un râu cu numele de Piano, afluent al lui Ombrune, care se varsă în Marea Tireniană. În Italia mai sunt și alte localități cu nume asemănătoare ca : Piano di Voce ( Vulci ), Piano di Greci, Pianura, Pianosa.
Cetatea Ulpianum, amintită de Ptolemeu în ˶ Tabla lui Pentinger ̋, posibil să fi fost pe aceste locuri.
Teritoriul comunei a constituit un important centru de exploatare a nisipului aurifer. Există ipoteza că romanii au adus muncitori specializați din localitatea ˶ Pian del Preis ̋, din nordul Italiei de astăzi . Localitatea Strungari, așezare componentă a comunei Pianu, este atestată documentar în anul 1488, când Scaunul de Sebeș emite un act juridic, prin care desparte Strungarul de Răchita. Istoricul C. C. Giurescu ( în ˶ Istoria pădurii românești ̋, București, 1976 ), este de părere că numele satului vine de la meseriașii strungari, foarte numeroși pe vremuri aici. Ei sunt amintiți în actele unei mănăstiri din 1169, căreia i se confirmă ˶ cinci case de strungari, ca să facă vase, zăvoare la porți și orice alte lucrări de strungărie pe care le-ar porunci abatele ̋. O altă variantă a numelui satului ar veni de la cuvântul ˶ strungă ̋, loc îngust de trecere, defileu, strâmtoare. În germană satul se numește Strugar , iar în maghiară Sztrugar.
Satul Purcăreți s-a format prin roire a locuitorilor satului Răchita. Răchitenii își aveau aici stânele și lăcașurile de vară, unde oile pășteau pe pajiștile naturale, iar porcii mâncau ghindă și jir. După un lung proces Purcărețul se desparte de Răchita.
Denumirea germană era Purkererz, iar cea maghiară Purkerec.
Cătunul Plai aparține de comuna Pianu, este un sat de munte unde locuitorii se ocupă mai ales cu creșterea animalelor.
Din punct de vedere administrativ satele de pe Valea Pianului, cele din comuna Pianu, au făcut parte din Scaunul de Sebeș, ( 1308-1876). Scaunul de Sebeș avea următoarele localități în componență: Sebeș, Câlnic, Deal, Lancrăm, Loman, Petrești, Pianu de Jos, Pianu de Sus, Strungari, Purcăreți, Răchita și Răhău.
După desființarea Scaunului de Sebeș, până la 1925 au făcut parte din județul Sibiu, între anii 1925 – 1950 de județul Alba, până în anul 1968 de raionul Sebeș, regiunea Hunedoara, iar din anul 1968 de județul Alba.
Populația comunei Pianu, conform recensământului din anul 2011, era de 3082 locuitori, în scădere față de anul 2002, când erau 3390 locuitori.”
Multumiri domnului profesor Didin Dorin, cel care ne-a pus la dispozitie această descriere şi totodată istorie a Comunei Pianu.
