22/08/2026
Priveghiul nu e nuntă și durerea nu se servește cu cafea. La noi, până și moartea vine cu obligații.
Moare omul, familia rămâne cu sufletul făcut bucăți, nu doarme, nu mănâncă, nu știe ce zi e, aleargă după acte, sicriu, pregătirea locului de veci și încearcă să înțeleagă cm ieri omul era acolo, iar astăzi trebuie să vorbească despre el la trecut.
Și exact atunci se găsește cineva să întrebe:
„Da’ o cafea nu se dă?”
Ba da. Eventual și o prăjiturică, să nu plecăm supărați de la mort.
Aici cred că am uitat noi sensul unei tradiții frumoase.
Pe vremuri, când într-o casă murea cineva, vecinii și rudele nu veneau cu mâinile în buzunare și cu pofta de mâncare. Unul aducea o oală, altul pâine, altul cafea, apă, zahăr. Femeile intrau în bucătărie, bărbații mutau mese și scaune, fiecare făcea câte ceva.
Nu pentru că oamenii aveau mai mult.
Ci pentru că parcă aveau mai mult unii din alții.
Familia avea o singură treabă: să-și plângă omul.
Restul îi țineau puțin în picioare.
Astăzi, uneori, parcă am întors tradiția pe dos. Cel căruia tocmai i-a murit mama trebuie să se gândească dacă are cafea. Cel care și-a pierdut tatăl trebuie să vadă dacă mai sunt pahare. Omul care și-a îngropat jumătatea de viață trebuie să întrebe dacă „a mâncat toată lumea”.
Omului ăluia tocmai i s-a golit o jumătate de casă. Nu-l mai puneți să vă umple farfuria.
Când mergi la un priveghi sau la o înmormântare, nu te duci în vizită. Nu te duci la restaurant. Și, mai ales, nu te duci să vezi „ce se dă”.
Te duci să dai.
O mână de ajutor, o îmbrățișare,o sticlă cu apă,o pâine,o oală de mâncare, două ore din timpul tău sau pur și simplu liniște.
Dacă vezi cafeaua, fă tu cafeaua. Dacă vezi paharele, strânge-le. Dacă vezi omul pierdut prin casă, nu-l întreba cu ce poți să-l ajuți de zece ori. Uită-te în jur și fă ceva.
Iar dacă nu poți face nimic, stai lângă el.
Uneori, în fața unei dureri adevărate, prezența valorează mai mult decât toate cuvintele deștepte din lume.
Pentru că sunt dureri pe care timpul nu le vindecă.
Timpul doar te învață să trăiești altfel.
Te învață să pui două farfurii și să-ți amintești că trebuie doar una singură. Să ridici telefonul să suni și pentru o secundă, să uiți că nu mai ai pe cine. Să auzi o melodie, să simți un parfum, să găsești o haină într-un dulap și să te doară din nou ca în prima zi.
Ăsta e doliul.
Nu cele câteva ore de la priveghi.
Ci toate zilele care vin după, când pleacă lumea și rămâne liniștea.
De aceea, când intrăm într-o casă în care a murit cineva, poate ar trebui să intrăm puțin mai oameni și mai puțin musafiri.
Să nu așteptăm să fim serviți.
Să servim noi cu ceva.
Cu ajutor. Cu respect. Cu liniște. Cu omenie.
Fiindcă omul acela are deja ceva greu de dus:
un dor pe care, de a doua zi, va trebui să învețe să-l care toată viața.
Nu-i mai pune și tava cu cafele în mână.
Iar dacă, în fața unui sicriu, principala ta preocupare rămâne:
„Da’ de mâncare ce se dă?”
…s-ar putea să nu-ți fie foame de mâncare.
S-ar putea să-ți fie foame de puțin bun-simț!
Text preluat.
