19/05/2025
Priviți câteva momente imaginea aceasta dintr-o zi obișnuită de școală și apoi, vă rog să vă gândiți la următoarele…
Nu îi ajutăm pentru că părinții lor sunt recunoscători.
Nu pentru că provin din familii “exemplare”.
Nu pentru că avem garanția că prețuiesc ceea ce primesc.
Îi ajutăm pentru că sunt COPII.
Copii care vin din familii vulnerabile. Unii sunt priviți cu milă, alții cu indiferență, iar unii chiar cu dispreț pentru că părinții lor nu sunt “așa cm ar trebui să fie”.
Nu fac toate eforturile ca să fiu aplaudată sau să fiu considerată un om bun. Le fac pentru că nu pot să închid ochii.
Pentru că mi-e imposibil să trec pe lângă un copil aproape desculț și să nu simt cm îmi tremură sufletul. Pentru că alături de mine sunt oameni cărora le tremură sufletul la fel de tare în situațiile de genul acesta.
Poate unii nu vor înțelege niciodată de ce să investim într-un copil pe care societatea îl etichetează ca fiind “problematic”, doar pentru că nu are părinți “model”. Dar eu cred ca exact acești copii au cea mai mare nevoie de iubire, de răbdare și de un început nou.
Haideți să alegem să nu judecăm. Ajutorul este pentru copii. Pentru acei ochi care încă mai cred, pentru acele mâine care încă mai speră.
Speranța se naște din gesturi mici. Să alegem, din tot sufletul, să facem acele gesturi.
Și nu uitați, binele nu se face (doar) în liniște. Binele trebuie spus cu voce tare, în gălăgie!
Ca să inspire. Ca să trezească conștiințe. Ca să nu mai închidem ochii…
