Asociaţia Tramclub Iași promovează istoria în strânsă legătură cu transportul public, la nivel local si naţional, din punct de vedere economic, social, educaţional, cultural, ecologic și turistic. Farmecul călătoriei cu tramvaiul ieşean
Acum mai bine de 100 de ani, înfiinţarea Uzinei Electrice şi mai apoi inaugurarea primei linii de tramvai dădeau cetăţii măsura importanţei pe care aceasta o avea în Principatele Unite. Iaşul era un oraş cu suflet viu, în reală dezvoltare urbanistică, în extindere teritorială şi, evident, vechile trăsuri nu mai erau suficiente pentru călătorii tot mai grăbiţi. Numărăm atâtea generaţii de truditori pe străzile Iaşului, prin ateliere şi birouri care au asigurat ieşenilor şi oaspeţilor urbei noastre ceea ce a devenit obişnuinţa de fiecare zi a ieşeanului grăbit spre serviciu, spre piaţă, spre casă ori la plimbare prin Bucium sau Copou: transportul public. Pentru că nu se poate să se afle pe undeva un concitadin care să nu fi urcat măcar o dată scările unui tramvai, ale unui autobuz ori troleibuz, ca să ajungă acolo unde avea să-şi rezolve vreo problemă sau să-şi întâlnească iubita ori iubitul. Farmecul discret al unei călătorii de-a lungul şi de-a latul oraşului, pigmentat de discuţiile în şoaptă, de spectacolul prelung al străzii, de gândurile pe care ţi le pui în ordine, aşteptând staţia finală, toate acestea au de atâtea ori frumuseţea unui moment de viaţă pe care memoria fiecăruia îl păstrează. Pe ferestrele mijloacelor de transport în comun din Iaşi, un ochi melancolic va revedea oricând chipurile atâtor şi atâtor prieteni, studenţi, oameni de cultură sau simpli truditori a căror viaţă a cuprins, fără îndoială, naveta zilnică, staţia, compostorul, controlorul, biletul uitat sau pierdut prin buzunare. Transportul în comun, la noi şi oriunde, este, probabil, ultimul lucru la care s-ar putea renunţa vreodată, într-o comunitate. Mai mult, oriunde în lume, în transportul public se fac unele dintre cele mai importante investiţii pentru modernizare şi extindere. Vechile fotografii în care apar tramvaiele de început de secol XX, strecurate printre clădirile acelor vremi şi tăind curajos străzile oraşului ne aduc aminte de oamenii de atunci, fie ei primari, consilieri, ingineri ori tehnicieni, care aveau să dea spre folosul Iaşului noua invenţie a inteligenţei şi creativităţii umane de care lumea se bucura, nu fără oarecare reticenţă, ce-i drept, ca la orice început. Meritul unor personalităţi ieşene precum Nicolae Gane, Vasile Pogor, Leon Negruzzi constă în faptul că, în funcţiile publice pe care le-au avut – toţi foşti primari – au luptat necontenit pentru introducerea celor mai noi soluţii, atât în ceea ce priveşte iluminatul electric, cât şi transportul în comun. Aceste mari lucrări, necesare dezvoltării economice a oraşului, s-au împletit de-a lungul anilor cu evoluţia socială, edilitară şi culturală ieşeană, mărturie în acest sens fiind presa vremii, precum şi diverse lucrări literare, în special poezii, care personifică electricitatea şi tramvaiul, aşezându-le mereu la loc de cinste. Istorie, tehnică şi pasiune
Primele date cu privire la o formă de transport organizat de persoane la Iaşi le avem începând din momentul inaugurării Teatrului de la Copou la data de 22 decembrie 1846. Conducerea teatrului a dorit ca în zilele când se jucau piese de teatru sau se organizau baluri să asigure deplasarea spectatorilor din mahalale cu diligenţe care să circule după un program şi cu un tarif bine stabilite. Ulterior, documentele vorbesc despre existenta, prin 1855, a unor „tramcare“ ce făceau curse pentru transportul de călători de la bariera Socola la „Băile hidrice“ de la Repedea, sau de la „Tuffli“ (intersecţia străzii Păcurari cu bd. Copou) la „Grădina Pester“, cândva în zona unde este acum Şcoala Normală „Vasile Lupu“. După încercările de a contracta concesionarea tramvaiului cu cai (1874), rămase fără rezultat, Primăria Iaşi a continuat preocupările pentru o serioasă documentare referitoare la organizarea unui serviciu de transport în comun la Iaşi. Un studiu comparativ între diversele sisteme de tracţiune a scos în evidenţă faptul că „tracţiunea electrică cu un singur cablu aerian prezintă o siguranţă aproape completă‟. Se opta pentru „trăsuri electrice“, deoarece „...au un mers mai simplu, evită zguduirile inerente sistemelor cu cai şi cu aburi, producând astfel un confort pasagerilor demn de luat în seamă.“ Problema declivităţii accentuate a unor străzi care nu puteau fi ocolite de viitoarele trasee a fost analizată cu maximă atenţie, tramvaiul electric fiind desemnat, de asemenea, drept cea mai bună soluţie pentru situaţia din Iaşi. Urmare a licitaţiei din data de 18 septembrie 1897, care a avut loc concomitent cu cea pentru concesionarea iluminatului electric al oraşului laşi, a fost desemnată a se ocupa de construirea unei reţele de tramvai electric la Iaşi firma Allgemeine Elektrizitäts Gesellschaft (AEG) din Berlin, căreia ii şi era concesionată această reţea pentru o perioadă de 40 de ani (Primul Război Mondial avea să schimbe, însă, această situaţie, tramvaiul trecând în administrarea oraşului). Cu această ocazie, primarul Nicolae Gane a spus referindu-se la rezultatul licitaţiei: „Avem a ne felicita pentru izbânda zilei de azi, căci am izbutit să dăm oraşului două mari îmbunătăţiri dorite de cetăţeni“. Legea 713 pentru concesionarea tramvaiului din Iaşi, adoptată în Camera Deputaţilor la 25 ianuarie 1898 şi în Senat la 24 februarie 1898, a fost promulgată de regele Carol I la 9 martie 1898, dată considerată a fi momentul de început al transportului public la Iaşi. Pe 1 martie 1900 a fost dată în exploatare prima linie, de la Gară până la Hală. La definitivarea reţelei de tramvai în 1901, Iaşul se situa pe primul loc ca lungime de reţea (17,307 km) între cele cinci oraşe din ţară care au introdus tramvaiul electric între 1894 şi 1901. Structura finală a traseelor era următoarea: linia 1: Copou – Socola, linia 2: Păcurari – Nicolina, linia 3: Gară – Abator, linia 4: Târgu Cucu – Sărărie – Copou. Dezvoltarea oraşului de-a lungul secolului XX a făcut necesară extinderea şi diversificarea transportului public, noi tipuri de vehicule găsindu-şi locul pe străzile Iaşului cu trecerea anilor. În 1929 apar primele autobuze, în 1956 este înfiinţat serviciul de taximetre, în 1985 devine realitate un vis mai vechi, din 1947, al inginerilor vizionari ai Iaşului – introducerea transportului cu troleibuzele – iar în 1986 este înfiinţat sistemul de transport rapid cu vehicule de capacitate redusă (denumite maxi-taxi). Noi linii de tramvai au fost construite, la sfârşitul anilor ’80 reţeaua de transport cu tramvaiul aflându-se în perioada de maximă dezvoltare (peste 70 de km de cale simplă de rulare). Tramvaiul ieşean a traversat fără întreruperi majore în funcţionare întregul secol XX, martor al unor ani frumoşi, în perioada antebelică şi între cele două mari războaie mondiale, dar şi al unor vremuri când părea că oamenii şi-au pierdut umanitatea. Poate cel mai impresionant moment al existenţei sale a fost să se întâmple în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, când nu doar că nu şi-a abandonat rolul său zilnic, dar a şi ajutat la salvarea de vieţi, fiind folosit, sub însemnele Crucii Roşii, pentru transportarea răniţilor aduşi cu trenurile la Gară până la Spitalul Sf. Au urmat 50 de ani despre care de-acum veteranul tramvai de Iaşi poate depune mărturie cu privire la pierderea libertăţii oamenilor, uniformizarea ideilor şi distrugerea diversităţii umane şi a formelor sale de manifestare. Pierderea contactului cu lumea occidentală, modul ei de viaţă şi preocupările sale a fost inevitabilă. Mijloacele de transport în comun, de orice fel, au fost privite în Europa şi în alte părţi ale lumii în această jumătate de secol şi din perspectiva pasiunii pentru tehnică şi pentru ele însele, documentariştii, fotografii profesionişti şi chiar media dedicată, spre exemplu, tramvaielor şi trenurilor, devenind „la ei‟ parte a normalităţii. „La noi‟ astfel de preocupări erau considerate tabu, pasionaţii fiind nevoiţi să se manifeste în tăcere, solitar, chiar temându-se ca nu cumva pasiunea lor să fie interpretată drept deviaţie de la normalitate. Este motivul pentru care mărturie a trecerii timpului peste transportul public din România stau aproape în totalitate fotografiile şi filmele pasionaţilor occidentali, care au reuşit să intre în ţară şi să surprindă situaţia din acele vremuri, în timp ce doar puţini români au trecut peste pericole şi au realizat materiale cu speranţa că la un moment dat vor putea să le facă publice fără vreo teamă. Anii ’90 nu au adus schimbări majore la nivel de mentalităţi, de aceea primele raze de bucurie pentru pasionaţii transportului public români au apărut odată cu accesul tot mai facil la informaţie, prin intermediul calculatoarelor şi Internetului. Trecerea în noul secol a adus şi declicul – conştientizarea faptului că nu suntem singuri şi că pasiunea noastră este una cât se poate de normală şi că există diverse forme prin care aceasta se poate manifesta în mod organizat. Notăm anul 2005 ca fiind momentul primelor contacte substanţiale între pasionaţii români ai transportului public, de atunci diversificându-se modalităţile de exprimare iar numărul celor interesaţi de acest domeniu devenind tot mai mare. În acest moment suntem aproape de prietenii noştri din Vest ca modalităţi de exprimare a pasiunii noastre, un singur aspect rămânând a fi remediat: organizarea la nivel local sau naţional sub forma unor entităţi cu personalitate juridică, care să crească şi să se solidifice în timp, astfel încât, împreună cu diverse instituţii, să înceapă demersurile pentru punerea în valoare a istoriei transportului public şi iniţierea de acţiuni destinate pasionaţilor, dar şi celor care, până la întâlnirea cu aceştia, privesc transportul public doar din perspectiva necesităţilor zilnice de deplasare sau nu folosesc deloc mijloacele de transport în comun, pentru conştientizarea importanţei utilizării serviciului de transport public pentru buna funcţionare a oraşelor. Oraşele occidentale, în special cele în care tramvaiul înseamnă o parte a evoluţiei lor în ultimii mai bine de 100 de ani, se mândresc cu propriile muzee dedicate acestuia sau tuturor formelor de transport public, în care exponatele prezintă pas cu pas fiecare moment al evoluţiei spre modernitatea zilelor noastre. Spre deosebire de normalitatea demersului de înfiinţare a unor astfel de muzee în Vest, ca măsură a importanţei transportului public pentru comunitate, în ţara noastră acest domeniu a fost privit doar ca modalitatea de a asigura zi de zi deplasarea oamenilor muncii spre serviciu şi spre casă, aspectele legate de evoluţie tehnică şi istorie fiind complet ignorate. Aşa se face că s-au pierdut definitiv vehicule, utilaje, piese şi documente care ar fi trebuit să-şi găsească locul în muzee după încheierea unor etape ale evoluţiei transportului public, iar Iaşul nu face excepţie, în prezent fiind imposibil de organizat un muzeu care să prezinte continuitatea transportului public după punerea bazelor acestuia, în 1898. Singura modalitate de a recupera istoria pierdută este de a reconstrui ceea ce s-a distrus, de a păstra şi a restaura ceea ce încă există şi de a asigura un spaţiu adecvat de depozitare şi expunere. Este datoria celor care iubesc Iaşul şi bătrânul, dar neobositul său tramvai, de a-i aduce din nou în faţa publicului pe cei care au visat un oraş mereu în pas cu civilizaţia şi modernitatea, de a le prezenta realizările şi de a le aduce un omagiu celor care au trudit pentru ca transportul public ieşean să existe dincolo de timpul care trece neiertător pentru oameni. TRAMCLUB IAŞI – pasiune pentru transportul public
Am înfiinţat Asociaţia Pasionaţilor de Transport Public TRAMCLUB IAŞI pentru a pune în valoare istoria oraşului şi a învăţământului tehnic superior ieşean în strânsă legătură cu transportul public, dar şi pentru promovarea şi sprijinirea acestui serviciu destinat comunităţii, la nivel local şi naţional, sub toate aspectele – economic, social, educaţional, cultural, ecologic, turistic. Pentru îndeplinirea acestor deziderate, asociaţia îşi propune:
– să promoveze campanii în mass-media, să organizeze sau să participe la simpozioane, expoziţii, activităţi de profil, să susţină şi să realizeze materiale din domeniul transportului public (publicaţii, broşuri, pagini web, etc.) pentru a evidenţia avantajele utilizării transportului public, precum şi pentru promovarea turistică a imaginii oraşului Iaşi, în ţară şi străinătate;
– să iniţieze, să deruleze şi să susţină proiecte pentru conservarea şi restaurarea de vehicule, piese componente, utilaje, unelte, din domeniul transportului public, să acţioneze pentru accesarea de fonduri publice sau private, din ţară sau din străinătate;
– să susţină înfiinţarea/funcţionarea unui muzeu al transportului public pentru punerea în valoare a acestor obiecte ca parte integrantă a istoriei municipiului Iaşi;
– să sprijine activităţi legate de dezvoltarea turismului local;
– să iniţieze şi să implementeze programe legate de promovarea imaginii transportului public ieşean în Europa;
– să sprijine planurile de dezvoltare ale comunităţii locale în domeniul transportului public;
– să iniţieze şi să deruleze proiecte de dezvoltare locală şi regională în domeniul transportului public;
– să iniţieze şi să realizeze proiecte locale legate de protecţia mediului;
– să instruiască populaţia în sensul protejării şi conservării mediului înconjurător prin utilizarea transportului public;
– să desfăşoare activităţi de promovare a transportului public şi acţiuni de educare a tinerilor în direcţia utilizării frecvente a transportului public. Ne propunem să ne organizăm activitatea după modelul asociaţiilor similare cu tradiţie din afara ţării, astfel încât calitatea muncii şi acţiunilor noastre să asigure îndeplinirea obiectivelor asumate. Vă aşteptăm să vă alăturaţi iniţiativei noastre şi să sprijiniţi activ sau ca simpatizanţi acţiunile pe care le vom desfăşura! Notă: în mesajul de mai sus am inclus şi adaptat paragrafe din „Monografia transportului public de călători din municipiul Iaşi‟, ediţiile întâi (1998) şi a doua (2008), autori: ing. Ursescu, Radu D. Czech, Cristina L.
