Dana Doltu - Psihoterapie de grup

08/06/2026

Uneori, anumite experiențe depășesc granița unei simple formări profesionale și ajung să te atingă profund, ca om. Așa a fost pentru mine participarea la masterclassul despre abordarea traumei prin EFT susținut de dr. Leanne Campbell. Plec cu mai multă claritate, mai multă inspirație și mai multă încredere în puterea conexiunii umane de a vindeca. Plec cu recunoștința de a fi întâlnit un om excepțional și cu amintiri care vor rămâne cu mine pentru totdeauna.

Totodată, simt o profundă recunoștință față de Simona Herb EFT / Terapia Centrată pe Emoții și Irina Rusu: vă mulțumesc pentru mentorat, pentru dedicarea cu care susțineți dezvoltarea comunității EFT și pentru că ați făcut posibil acest eveniment. Fără voi, această experiență nu ar fi existat în forma în care am trăit-o, iar eu nu aș fi avut șansa de a fi acolo.

Sunt momente în care întâlnim oameni care ne îmbogățesc profesional și oameni care ne transformă. În comunitatea Simona Herb EFT / Terapia Centrată pe Emoții, aceste lucruri se întâmplă la fiecare eveniment.

29/05/2026

Ieri am avut ultima întâlnire cu grupul nostru de adolescenți.

Am început cu nod în gât, cu nostalgie și cu sentimentul ăla că se termină ceva frumos. Dar, în același timp, am râs și am povestit exact așa cm ne-am obișnuit: cu sinceritate, curaj și multă, multă conexiune.

În toate aceste săptămâni, ne-am descoperit unii pe alții și ne-am privit în oglindă mai mult ca niciodată. Am pus pe masă temeri, speranțe și gânduri pe care poate nu le mai spusesem nimănui. Iar la final, am plecat acasă cu cele mai frumoase „evantaie” din viața noastră – acele bilețele cu feedback sincer și cuvinte calde, prin care ne-am dat seama că, în ochii celorlalţi, suntem valoroşi.

Ca psihoterapeuţi care am facilitat acest grup, plecăm din experiența asta cu o recunoștință uriașă. Ne-am simțit onorate de cât de deschiși ați fost ”adolescenţii noştri”, de curajul lor de a se arăta vulnerabili și de felul în care s-au sprijinit unii pe alții. Ne-au topit pur și simplu cuvintele voastre de la final și fiecare pas pe care l-am făcut împreună.

Plecăm cu amintiri pe viață și cu siguranța că fiecare dintre voi are tot ce îi trebuie pentru a reuși pe drumul lui.

Ne-a fost tare drag de voi și a fost o onoare să vă fim alături. ❤️

15/05/2026

Uneori, adolescenții nu vorbesc. Pare că nu le pasă.
Pare că se retrag, că răspund urât, că explodează sau că spun mereu „bine”, chiar și atunci când nu este.

Dar în interiorul lor, de cele mai multe ori, se întâmplă mult mai mult decât se vede. Adolescența este o perioadă în care conflictele apar peste tot: în familie, în prietenii, la școală, în relația cu propriul corp, cu emoțiile, cu identitatea lor.

Unii luptă.
Ridică tonul, se apără, atacă, pentru că în interior se simt răniți, neînțeleși sau nedreptățiți.

Unii fug.
Se retrag, evită, dispar din conversații, pentru că tensiunea devine prea greu de dus.

Unii îngheață.
Nu mai găsesc cuvintele, nu mai știu ce să spună, iar corpul și mintea lor se blochează.

Iar alții încearcă să îi mulțumească pe toți.
Zâmbesc, spun „nu-i nimic”, încearcă să păstreze pacea, chiar dacă în interior doare foarte tare.

În spatele tuturor acestor reacții există, de multe ori, aceleași nevoi profunde: de a aparține, de a fi acceptați, de a conta pentru cineva, de a se simți văzuți și importanți.

În spatele unei reacții dificile, este important să vedem nu doar comportamentul, ci și durerea, frica sau nevoia care încearcă să fie protejată.

15/05/2026

Simona Herb EFT / Terapia Centrată pe Emoții vorbeste cu multa caldura despre pierderile din vietile noastre.

SIMONA HERB este primul terapeut român, supervizor și trainer acreditat în Terapia centrată pe emoții (EFT), în România. Dialogul de azi este bazat pe evenim...

12/05/2026

Călătoria unei mame spre reconectare (1)

Uneori, ca mame, ne uităm la copiii noștri și la relația pe care o avem cu ei și ne doare.
Ne doare felul în care vorbim unii cu alții.
Conflictele care apar tot mai des.
Tăcerile.
Distanța.
Privirea aceea în care parcă nu mai ajungem la ei cm ajungeam când erau mici.

Și poate că, în liniștea noastră, ne întrebăm:
„Unde am greșit?”
„Ce aș fi putut face altfel?”
„Cum s-a ajuns aici?”
„Mai pot repara?”

Poate că uneori vedem clar momentele în care am fost prea obosite, prea dure, prea absente emoțional sau prea copleșite ca să mai putem răspunde cu blândețe copilului nostru.
Poate că realizăm că și noi am purtat răni, frici, neputințe pe care le-am dus fără ajutor și care s-au așezat, fără să vrem, și în relația cu copiii noștri.

Atât de multă singurătate!

Iar când conștientizarea vine, vine uneori împreună cu mult regret.
Cu vinovăție. Cu rușine.
Dar mai ales cu sentimentul că am pierdut ceva important și nu mai știm de unde să începem ca să reparăm.

O mamă are nevoie de mult curaj de a se apropia din nou, chiar și stângaci, chiar și cu teamă.

Și poate că apropierea nu se reconstruiește într-o singură conversație mare, ci în multe momente mici:
o întrebare sinceră,
o îmbrățișare,
o reacție mai blândă,
o încercare nouă.
ȘI APOI ÎNCĂ UNA

Pentru mamele care se simt vinovate sau copleșite, poate că e important să își amintească și asta:

Nu este niciodată prea târziu să începi să repari o relație.
Copiii au nevoie mai mult de conectare autentică decât de perfecțiune.
Uneori, primul pas nu este să găsești soluția perfectă, ci doar să rămâi aproape și să nu renunți la relație.

Iar acolo unde există iubire sinceră și disponibilitate de a vedea și durerea copilului, de multe ori poate exista și drum înapoi unul spre celălalt.

Atunci când privim relațiile prin lentila atașamentului, avem mai multă claritate și un punct de pornire.

09/05/2026

Nu e despre a fi „perfect”, e despre a fi „acolo”
În ultimul timp, trecând prin multe povești alături de adolescenți și părinții lor, am rămas cu o concluzie care îmi revine mereu în minte: copiii noștri nu caută părinți fără greșeală. Caută, pur și simplu, un loc unde să se simtă în siguranță, primiți așa cm sunt ei, mai ales în momentele de slăbiciune.

În fața unui copil furios, retras sau „dificil”, tindem să ne concentrăm pe comportament. Dar dacă ne uităm puțin mai aproape, vedem altceva: o nevoie uriașă de a fi văzut. E strigătul lor de a fi acceptați exact așa cm sunt, mai ales atunci când dau de greu.

În grupurile de adolescenți, îi aud des spunând — poate nu direct, dar cu siguranță cu tot sufletul: „Vreau doar să știu că mă iubește, chiar și atunci când eșuez!”

În același timp, părinții mă întreabă cu îngrijorare: „Cum să-i dau mai multă încredere în el?”

Cred că secretul nu e în vreo tehnică complicată, ci în firul invizibil pe care îl țesem între noi în fiecare zi. Eu îi numesc cei 4 piloni pe care se sprijină siguranța unui copil:

Siguranța că acasă e adăpost, nu câmp de luptă.

Atenția reală (fără ecrane, fără „te ascult cu o ureche”).

Consolarea care vine din „Sunt aici!”, nu din „Nu mai plânge că n-ai de ce!”.

Încrederea că e capabil să-și găsească drumul.

Când un copil simte că are acest fundament, prinde aripi. Începe să vorbească despre ce-l doare și are curajul să încerce, chiar dacă știe că s-ar putea să eșueze.

Cu cât podul copilului se sprijină pe mai mulți piloni, cu atât se va simți mai sigur și va îndrăzni să plece să cunoască lumea știind că are mereu un loc unde se poate întoarce și este așteptat cu iubire de cel puțin o persoană.

Oare podurile copiilor voștri pe câți piloni se sprijină?

07/05/2026

„Știu cm e!” – un pod sau un zid?

De multe ori, în dorința noastră sinceră de a fi aproape de cineva drag care suferă, rostim prea repede: „Știu cm e”, „Te înțeleg”, „Știu ce simți”. O spunem cu intenții bune, gândindu-ne că așa suntem mai aproape, dar uneori, acest răspuns poate ridica un zid în loc să construiască un pod.
Recent, cineva îmi povestea cu multă frustrare despre cm familia încearcă să îi fie alături: „Cum e posibil să mă înțeleagă?! Cum știu ei ce înseamnă să trăiești cu diagnosticul meu zi de zi?! E clar că nu mă înțeleg! Mă simt și mai singur când aud asta, mai ales când vine la pachet cu o listă de soluții pe care nu le-am cerut.”
I-am simțit strângerea în piept și furia mută. Când spunem „te înțeleg” fără să fi fost în aceiași pantofi, riscăm să minimizăm o experiență unică și dureroasă. Acest ”Știu cm e!” închide locul în care omul avea nevoie să fie auzit.

Oare nevoie cui este satisfăcută prima dată? A celui care caută înțelegere sau a celui care nu poate sta cu starea emoțională ce apare?

Am putea spune:
- „Pare foarte apăsător ce trăiești.”
- „Mulțumesc că îmi povestești asta.”
- ”Cum te pot ajuta? nu trebuie să treci singur(ă) prin asta!”

De multe ori, nu dorim decât să povestim cuiva că e greu, vrem să fim crezuți și înțeleși, nu ”rezolvați”.