23/06/2024
Date cu adevarat interesante....
Ciorbagiul și impozitele din Dobrogea otomană
1421 (1418)- 1878
Una dintre definițiile cuvântului ciorbagiu, conform DEX-ului din 2009 este „primar rural turc”, termenul provenind din “corbaci”. Alte sensuri ale cuvântului, potrivit aceleiași surse sunt: „ofițer de ieniceri, comandant al unui regiment” și chiar, „persoană căreia îi place ciorba” (ciorbă plus agiu). În unele izvoare scrise (de ex. „Călători străini în țările române”), ciorbagiul este văzut drept „cel ce împărțea ciorba” – cel care controla împărțirea de provizii către o comunitate pe care el o conducea.
Ne-am oprit asupra ciorbagiului, pentru că în cazul nostru, acesta era practic primarul comunităților românești din vremea Dobrogei otomane.
Ținutul dintre Dunăre și Mare a fost sub stăpânirea Imperiului Otoman timp de mai bine de patru secole și jumătate, din 1421 (după unele surse din 1418, după moartea lui Mircea cel Bătrân) și până în 1878.
Ciorbagiul, acest primar al satelor creștine, mai marele acestor comunități românești din provincia Dobruca (Dobruccea, Dobrudja) era „intermediarul dintre populația locului și administrația centrală”.
Un alt sens unanim acceptat ni-l prezintă pe ciorbagiu drept întâiul gospodar, om cu stare și de vază al comunității.
Potrivit istoricului Adrian Ilie și al căpitanului MD Ionescu, ciorbagiul era extrem de important, având numeroase atribuții, ce le depășește cu mult pe cele ale unui primar de astăzi. Astfel, el „prezida consiliul notabililor din sat ce repartizau dările către stat, aplana conflictele apărute între locuitori, avea atribuții fiscale dar și juridice, îi putea întemnița pe vinovații unor anume delicte și putea dispune aplicarea unor pedepse corporale”.
Ciorbagiul satelor formate din români era însă mult mai mult. Avea obligația de a-i primi pe oaspeții importanți ajunși în localitatea sa (majoritatea călătorilor străini erau găzduiți în sate de către ciorbagii) Orice persoană aflată în trecere prin sat avea obligația de a preda actele pentru control, dacă ciorbagiul i-o cerea. Dacă în zona sa autoritățile otomane ridicau vreun Konak (casă mare, han, conac) aflat sub pază militară permanentă, ciorbagiul era obligat să asigure întreținerea și aprovizionarea acestui obiectiv. El era subordonat autorităților turcești, răspundea în fața acestora și colabora cu slujbașii otomani ai imperiului. Șeful poliției locale era întotdeauna musulman.
Acest ciorbagiu exista în orice comunitate rurală ce avea minim 200 de case. Cele mai multe dintre satele românești ce aveau astfel de ciorbagii erau cele din Vestul și Sud-Vestul Dobrogei, și de pe linia Dunării (Rasova, Oltina, Ostrov, Dăeni etc). El era ales anual.
Situația era alta în mediile urbane. În localitățile mari, în târguri și orașe, conducerea comunității urbane îi aparținea unui muhtar, oficial numit de către autoritățile turcești. În cazul în care existau sate în care locuiau și musulmani (turci, tătari) și creștini (români, bulgari, sârbi, greci etc), atunci majoritatea alegea ciorbagiul iar minoritatea, pe ajutorul acestuia (muanim).
În ceea ce privește fiscalitatea din Dobrogea otomană, istoricul Adrian Ilie ne relevă detalii foarte interesante. Știm că se aplica dizia (capitația), impozit cu cotă fixă, pe fiecare cap de locuitor nemusulman. Potrivit surselor citate, la sfârșitul sec. XVII (1689 – 1691) marele vizir al Imperiului Koprulu Fazil Mustafa Pașa a introdus în provincii, implicit în Dobrogea o nouă strategie de strângere a acestei dări.. Un registru de taxe (defter otoman) folosit în zona Karasu ne spune că nemusulmanii supuși impozitului erau împărțiți în trei categorii, bogați, medii și săraci. Bogații plăteau fiecare a”la, în valoare de 4 altâni (altîn, altun – monedă de aur). Cel din clasa medie achita evsad, în valoare de 2 altâni iar săracul achita edna, de un altân. Multe secole, cei care plăteau capitația (dizia) erau doar bărbații valizi pentru că Imperiul „excludea de la impozitare femeile, copiii, invalizii și fețele bisericești”.
Mențiune – citatele provin din monografia istoricului Adrian Ilie – Valea Kara-Su
Bibliografie
Adrian Ilie – „Valea Kara-Su în perioada secolelor XIV – XIX – Monografie istorică”
M.D Ionescu – „Dobrogea în pragul veacului XX”
“Călători străini în țările române”
DEX 2009 – Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și readăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică
Iorgu Iordan, Editura Univers Enciclopedic Gold
