AsociatiaTraditii Banatene

AsociatiaTraditii Banatene Asociatie cultural-artistica si turistica.

11/04/2026
27/03/2026

“Cealaltă parte a geamului.

Bunicul tău nu a avut niciodată o mașină. Avea, în schimb, o pereche de bocanci din piele rigidă pe care îi dădea cu grăsime de porc în fiecare sâmbătă, ca să nu crape. Cu ei a mers pe jos, prin noroiul înghețat, treizeci de ani până la fabrică și înapoi. Când s-a născut tatăl tău, bunicul a stat la o coadă de trei ore, în viscol, pentru doi litri de lapte. Nu s-a plâns de „sistem” pe nicio platformă, pentru că singura platformă era tăcerea de la bucătărie, cu radioul dat încet, de teamă să nu audă vecinii că ascultă o voce străină care vorbea despre libertate.
Într-o seară de iulie, în 1982, tatăl tău, pe atunci un copil, a găsit în spatele blocului un ambalaj de ciocolată străină. Era poleit, colorat și mirosea a ceva ce nu putea numi. A netezit staniolul cu unghia și l-a pus într-o carte, păstrându-l ca pe o icoană a unei lumi care nu credea că va exista vreodată pentru el. Pentru el, o portocală împărțită cu frații de Crăciun era un eveniment care justifica un an întreg de lipsuri.
Astăzi, tu stai în mașina ta cu aer condiționat, blocat în trafic, și privești cu iritare ecranul telefonului. Te plângi că mâncarea comandată a ajuns călduță, nu fierbinte. Dar, în același oraș, la câteva străzi distanță, un bătrân își mângâie cu degetele tremurânde pașaportul pe care l-a obținut prima dată la 60 de ani. Nu a plecat nicăieri cu el, dar îl ține pe noptieră pentru că acea cărticică grena este singura dovadă că nu mai este un prizonier.
Plângem pentru că avem dulapurile pline, dar sufletele nu mai au spațiu să respire de atâta „mai mult”. Am uitat gustul primei banane împărțite la patru, am uitat fiorul primei ieșiri peste graniță când am plâns de frică și bucurie la vamă. Ne permitem să fim cinici pentru că nu ne mai este foame. Dar undeva, în memoria sângelui nostru, încă mai există copilul care netezea un staniol de ciocolată, visând doar la o fărâmă din „iadul” confortabil în care noi ne trezim astăzi înjurând.
Tragedia noastră nu este că am pierdut paradisul, ci că l-am construit și acum ni se pare o închisoare plictisitoare.
Povestea nu se termină cu bunicul și staniolul lui de ciocolată. Se termină cu tine, în fața unui ecran tactil, cu degetele unsuroase de la un burger de 60 de lei, scriind despre cât de „insuportabilă” a devenit viața.
Spectacolul indignării din fotoliu. 😡
Te uiți la bunica ta cm spală caserolele de plastic de la mâncarea comandată de tine. Le spală cu o grijă religioasă, de parcă ar fi porțelan de Meissen. Tu o privești cu o milă superioară, bufniind că „ocupă spațiu degeaba”, în timp ce verifici pe telefon dacă ți-a intrat salariul ăla care e de zece ori mai mare decât pensia ei de mizerie. Dar ea știe ceva ce tu ai uitat: că obiectele au suflet doar când sunt puține.
Tu ai totul și, prin urmare, nimic nu are valoare.
Ai ajuns să confunzi un site care pică 5 minute cu o catastrofă națională.
Te enervezi că Wi-Fi-ul de la hotelul din Thassos nu bate până pe plajă, de parcă dreptul de a posta o poză cu genunchii tăi la soare e prevăzut în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Ești atât de „oprimat” de abundență, încât cauți cu disperare un dușman. Și pentru că nu ai unul real – nu te saltă nimeni noaptea, nu stai la coadă la gheare de pui, nu tremuri de frig în casă cu căciula pe cap – îți inventezi unul.
Statul e de vină. * UE e de vină. * Globalizarea e de vină. E fascinant cm înjuri Occidentul de pe un iPhone, în timp ce conduci o mașină nemțească spre un supermarket plin de produse din toată lumea. Ești un revoluționar de canapea care visează la „mână de fier” și la „ordine”, uitând că într-o astfel de ordine, primul lucru care ți s-ar închide ar fi gura aia mare cu care te plângi acum că nu ai libertate.
Cea mai mare ironie?
Ești gata să dai cu piciorul la tot ce au construit două generații de sacrificiu doar pentru că te plictisești.
Votezi cu ură, sperând că „o să le arăți tu lor”, fără să realizezi că „ei” suntem noi toți. Ești ca un copil răsfățat care dă foc la casă pentru că nu-i place culoarea perdelelor, convins fiind că el va supraviețui printre cenușă.
Nu vei supraviețui. Pentru că generația ta nu știe să facă focul fără tutoriale pe YouTube și nu știe să îndure foamea fără să facă o criză de anxietate.
Vrei o poveste acidă?
Privește-te în oglindă după ce ai terminat de scris un comentariu furios despre cm „era mai bine înainte”.
Uită-te la hainele de pe tine, la lumina din cameră, la apa caldă care curge la robinet.
Ești produsul finit al unui progres pe care îl disprețuiești pentru că nu l-ai plătit tu. Ești beneficiarul unei libertăți care te obosește pentru că te obligă să gândești pe cont propriu.
Și asta e cea mai grea muncă dintre toate, nu-i așa?”

Minika Poiandrianos

26/03/2026

Spicuiri din sufletul satului bănățan de altădată

Desigur că toţi feciorii şi toate fetele au frumuseţea lor specifică.
Sunt feciori care par mai "urâtoni", (cum se zice pe la noi) dar prin alte calităţi: cinste, minte sclipitoare, umor, chiar întrec pe unii consideraţi în mod clasic frumoşi.

La fel, sunt fete care nu-s "luci in cruci" dar au pe “vino-n-coace”, deci chiar dacă nu sunt foarte frumoase, au un farmec deosebit.

In lumea satului sunt consideraţi urâţi doar cei cu defecte morale.
Desigur că mamele erau îngrijorate ca fetele lor să nu rămână fete bătrâne.
Un vers popular spune atât de frumos:

“La răchita rămurată
Şăge-o mamă supărată
Că-i fata nemăritată”

La noi în sat nu prea erau îngrijorate mamele că nu li se mărită fetele, pentru că fetele erau întotdeauna căutate și foarte rar se întâmpla ca vreuna să fie nevoită să "iese din sat" adică să se mărite in alt sat.

Fetele care au greșit cu ceva și au ajuns în "gura satului" aveau nevoie de "babe lăudătoare" care le scoteau cumva lăudându-le zestrea sau se mai uita și comunitatea printre degete.
In astfel de cazuri era și vorba "mai bine orbățu satului decât laudatu Banatului".

Se mai credea, totuşi, la noi, și în vrăjuri, se presupunea că "cei ugiț îs legați" de aceea nu se însoară sau nu se mărită.

In astfel de cazuri mergea un descântec:

“Pe cărare necălcată
Pe rouă nescuturată” acolo s-a plâns de soarta ei, și a auzit-o Maică Mărie
“Din împărăţia ceriului
Din Poarta Raiului”, şi a venit la ea şi i-a spus să nu mai plângă:
“Că eu de legat ce-oi mântui
Soarele-n cap ţi-oi răsări
Cu luna ce-oi încălţa
Cu stălili ce-oi înfrumusăța"
Cel descântat se va îndrepta spre biserică apoi ia apa descântată în pumni şi-o arună peste cap, spunând:
“Câţi stropi sar peste mine
Atâţia oameni să mă vorbească de bine”.

Este minunată această credință populară, vedem cât de nevinovată și de bogată era imaginaţia lumii satului.
Făcăturile erau desfăcute, aşadar, cu ajutorul lu Maică Mărie, dar vrăjurile se făceau cu spirite rele, iar feciorii se constrângeau să se îndrăgostească de fetele care apelau la vrăji, iar pentru a se proteja, purtau o țoală pe dos.

Fetelor mari li se cerea
“să fie cinstită, vrenică, lucrătoare,isteaţă, înţeleaptă” şi mai presus de toate să fie sănătoasă.
Aceste calități, cu siguranţă, le-au avut majoritatea femeilor din satul copilăriei mele.
“Sârguinţa țese pânza
Iară lenea perge vremea”.

O fată trebuia, în primul rând, să ştie să coase să gătească, să frământe pita. Apoi fata trebuie să facă mereu curat în casă și măturau la drum de dimineață când trecea lumea la lucru.

Femeile din sat se şi plângeau una alteia cât a avut de lucru, de fapt – las`că ştim noi că nu se văitau, se lăudau ce-au lucrat peste zi.

Cea mai mare pedeapsă pe capul fetelor a fost să fie date de părinţi să le mărite fără voia lor.
“Mamă, dă-mă după drag
Nu mă da după urât
Dă-mă, mamă, pe plăcere
Nu mă da după avere"

Fotografie- miri din Șanovița -1951

24/02/2026

,,Când o femeie începe să moară, întâi se stinge în ea iubirea. Apoi încet, încet, pe nesimțite, i se șterg de pe chip exuberanța, fericirea, bucuriile, viața și sclipirea.
Rămân doar măștile pe care le poartă încă o vreme, cu grație și demnitate. Prin ele încearcă în mod tardiv, folosindu-și ultimele puteri..., să nege adevărul despre renunțarea la sine și să-și ascundă sfârșitul...
Dar cm moare o femeie? Cum o vezi murind?
Ea moare dacă zâmbetul îi părăsește chipul, dacă nu-i mai pasă de frumusețea ei, dacă nu ține strâns mâinile cuiva, dacă nu mai așteaptă îmbrățișarea cuiva și dacă un zâmbet sarcastic îi apare pe față când vorbește despre iubire, da așa moare o femeie.
Da, o femeie moare în viață, declară doliu în interiorul ei, trece singură prin ceremonia de înmormântare, apoi se ridică, își aranjează aspectul, își șterge creionul de sub ochi, îl reaplică, apoi iese în lume.
O vezi stând în toată eleganța ei, respirând și poate zâmbind și râzând, dar e moartă și nimeni nu știe! Câte femei trăiesc printre noi și respiră, dar au murit cu mult timp în urmă? Stingerea strălucirii speranței și puterii din ochii ei este primul semn al morții”.

Fragment din romanul “Un veac de singurătate” de Gabriel Garcia Marquez
arhiva muzeulreghin.ro

29/01/2026

Cântecul lui Mantu:

Mantule, eşti pui de lotru
C-ai trăit numai în codru.
Pe sub poala codrului
Zac armele Mantului,
Din nuiele de răchită
Îşi făcea curăli la puşcă
Şi durmea pe buciumel
Şi mânca carne de miel,
Durmea cu capul pe piatră
Şi mânca carne de vacă.
Cobori, Mantule, la vale
Că ţi-am adus de mâncare
Carne friptă de berbece
Şi-o cantă cu apă rece.
Aş coborî, maică, la vale
Dar goana după mine-i mare,
Au pus oameni să mă prindă
Şi la jândari ca să mă vândă.

La Poiana Mărului
Paşte calul Mantului,
Calul paşte, rânchezeşte
Că pe Mantu nu-l găseşte,
Nu e Mantu, nu-i şi nu-i
L-o-mpuşcat un văr de-al lui
Duminică după masă
L-o-mpuşcat la el acasă,
I-o aşternut maică-sa pat
Spune-mi, Petre, eşti puşcat,
I-o aşternut maică-sa ţoale
Spune-mi, Petre, ce te doare,
Eu ţi-am spus, Mantule, bine
Că-i moartea în sat cu tine.

- Cules de la Aurel Malea (70 de ani),
sat Prisaca nr. 99 comuna Constantin Daicoviciu în luna ianuarie 1978. – Vestitul haiduc rămas in constiinta urmasilor Petru (zis Mantu), pe numele sau adevarat Turnea Petru, s-a nascut pe 27 februarie 1893 in localitatea Bolvasnita. Nemultumit, si revoltat de nedreptatile vremii, de saracie, a luat calea codrului, devenind un haiduc, in sensul cel mai curat al termenului, un lotru, d**a graiul banatenilor. Ispravile sale au devenit legenda si au intrat in folclor. El a devenit eroul unui roman (semnat de Ion Hurtupan), si al piesei ,,Murgul lui Mantu” (de Vintila Ornaru). A fost capturat si impuscat de jandarmi in ziua de 28 iunie 1924 (avea 31 de ani).

27/01/2026

Acest citat surprinde un adevar incomod despre comportamentul colectiv. In multime, gandirea critica slabeste, iar emotiile preiau controlul. Oamenii nu mai analizeaza informatia, ci reactioneaza la ton, la volum si la siguranta afisata de cel care vorbeste.

Cel care „striga mai tare” nu este neaparat cel care are dreptate, ci cel care stapaneste arta influentei. Mesajele simple, repetate obsesiv, ajung sa fie acceptate fara verificare. In astfel de contexte, adevarul devine secundar, iar perceptia conteaza mai mult decat realitatea.

Masele cauta lideri, nu argumente. In momente de nesiguranta, oamenii prefera certitudinea, chiar si falsa, in locul indoielii. De aceea, discursurile radicale, promisiunile clare si tonul autoritar sunt mai convingatoare decat explicatiile nuantate si oneste.

Acest mecanism explica de ce manipularea functioneaza atat de bine in politica, media si retele sociale. Vizibilitatea, emotia si conflictul atrag mai multa atentie decat faptele. Cel care face cel mai mult zgomot ajunge sa fie ascultat, indiferent de adevarul din spatele cuvintelor.

Citatul lui Gustave Le Bon este un avertisment, nu o condamnare. El ne aminteste ca responsabilitatea de a cauta adevarul este individuala. Doar prin gandire critica si calm putem iesi din logica multimii si refuza sa fim condusi de cel care striga cel mai tare.

05/12/2025

Deseară va porni din Rai spre lume Sfântul Nicolai,
Cu daruri pentru cei cuminţi, ca cel mai darnic dintre Sfinţi.
Deseară iar se vor lipi de geam năsucuri de copii
Care aşteaptă bunătăţi ca şi noi, cei din alte dăţi.
Prin întuneric, de pe drum, revarsă datina parfum
De amintiri şi nostalgii în voci senine, de copii.
Şi, Doamne, cât e de frumos să-i vezi şezând cuminţi, pe jos,
Ca nişte năzdrăvani pitici despachetând cadouri mici!
Ce poate fi mai preţios decât copilul bucuros,
Cu străluciri în ochi şi-n grai, că a fost Moşul Nicolai?
E Sfântul care-a pus, abil, în sufletu-ţi rămas copil
Un dram din bunătatea sa, ca să-l împarţi cu cineva.
Tu dăruieşte mulţumit din ce-ai avut, din ce-ai primit,
Chiar din puţinul ce îl ai, să-l cinsteşti pe Sfântul Nicolai.

Credit: Manastirea Brazi ❤️

Address

Ghiroda
307200

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when AsociatiaTraditii Banatene posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Organization

Send a message to AsociatiaTraditii Banatene:

Share