22/08/2025
REMEMBER : Cu ocazia împlinirii la 23.08.2025 a 100 de ani de la nașterea sa, prezentăm
VIAȚA GENERALULUI Constantin ISPAS (1925-2020) POVESTITĂ DE EL ÎNSUȘI , acum 10 ani :
La 28 februarie 2015, la Albac(AB), în cadrul Festivalului cultural-patriotic „Țara Crăișorului” ediția a VIII-a, prilejuit de comemorarea a 230 de ani de la martiriul lui Horea ,Cloşca şi Crişan şi decernarea titlului de cetăţeni de onoare ai comunei acestor bravi eroi-martiri ai Neamului daco-românesc multimilenar, Asociaţia „Ţara Iancului Iubirea Mea” şi Clubul său de elevi-voluntari „Crăişorii”, iniţiatoare a evenimentului, a acordat titlul de membru de onoare domnului general-maior de divizie Constantin Ispas , veteran de război , care, la rugămintea noastră, ne destăinuie o parte din viaţa Domniei sale ,desfăşurată de la argat , la copil de trupă, de la general-maior veteran la ..CRĂIŞOR –VETERAN, aşa cm îi place să spună,
===========================================
În partea de Nord a judeţului Gorj, acolo unde culmile sudice ale masivului Straja se lasă domol spre valea largă a Jiului, se află satul Turcineşti, o aşezare binecuvântată de Dumnezeu şi hărăzită oamenilor cu tot ce aceştia au trebuinţă pentru un trai îmbelşugat. Într-un asemenea loc m-am născut, la 23 august 1925 şi, de douăzeci de ani, locuiesc în satul unde am văzut lumina zilei.
În anul 1932, părinţii m-au înscris la şcoala din sat. Timp de 6 ani familia mea a făcut eforturi foarte mari pentru a-şi întreţine cei 5 copii (eu fiind cel mai mare), fiind nevoiţi să-şi câştige existenţa lucrând în curţile şi pe pământul ţăranilor înstăriţi. Eu am fost ţăran şi rămân cu sufletul înnobilat de acest titlu; port în mine un soi de cuminţenie şi puritate neaflate altundeva. (Toată viaţa am avut alergie şi chiar supărare când auzeam expresia „măi ţărane!” ) .
Ca fiu de ţăran sărac, de mic am muncit la câmp sau pe deal, mai mult pe la alţii; mereu cu gândul la ziua de mâine, cu multă suferinţă adunată-n suflet.
Am fost un copil fără copilărie, am cunoscut mai mult ce este amar, adică necazul şi sărăcia, durerea şi, rareori, bucuria. Starea de sărăcie a familiei mele se adâncea mereu. În aceste condiţii, părinţii m-au convins că ar fi bine să accept să lucrez, pentru o scurtă perioadă de timp, ca argat în curtea unui ţăran înstărit dintr-un sat vecin. Aici, în gospodăria lui B.P. am avut şansa să întâlnesc oameni cu studii superioare în viticultură şi pomicultură, oameni cu suflet şi dragoste de muncă.
La scurt timp am devenit febleţea unuia din fiii lui B.P. care, într-o seară, după multe discuţii pe teme diferite, mi-a spus că locul meu este în alt domeniu de activitate, nu ca argat.
De la acest om am înţeles că munca are înalta misiune de a ne da voinţă, energie, curaj, răbdare şi perseverenţă. Tot el îmi repeta mereu „Vai de acela care n-a învăţat să muncească !”
*
O întâmplare care mi-a schimbat radical destinul :
La 15 august 1938, ziua în care satul sărbătoreşte hramul bisericii (Sfânta Maria Mare) am venit şi eu de la stăpân pentru a fi alături de cei dragi. În după amiaza acestei zile frumoase şi cu mult soare, se opreşte în faţa casei noastre o trăsură al cărui vizitiu era un soldat, iar în trăsură un chipeş ofiţer, îmbrăcat în ţinută de gală, care întreba de familia lui Costică Ispas.
Dialogul cu tatăl meu a fost scurt şi emoţionant . La despărţire ofiţerul îi spuse fostului său prieten din copilărie, „Măi Costică îmi dai mie copilul ăla mai oacheş să-l iau cu mine la Bucureşti?” Tata, cu bucurie în suflet şi lacrimi în ochi îi răspunde: „Ţi-l dau, Traiane, că acasă trăieşte foarte greu iar eu mai am alţi copii de crescut „.
După câteva zile, am plecat la Bucureşti, unde am fost încadrat copil de trupă în structura Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul”, la muzica regimentului.
Aici m-am acomodat repede cu viaţa grea şi aspră din armată şi, în paralel cu şcoala generală, am urmat (fiind admis prin concurs) cursurile Academiei Regale de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, unde am avut ca profesori, printre alţii, pe Ion Chirescu – teorie şi solfegii, Ion Dumitrescu – armonie, pe Ionel Perlea – clasa de dirijat etc. În aceşti ani am acumulat solide cunoştinţe în domeniul muzicii clasice universale, care mi-au fost utile toată viaţa. De la marile personalităţi ale culturii muzicale internaţionale, enumerate mai sus, am învăţat şi reţinut că în viaţă trebuie să fii sârguincios (muncă continuă şi metodic făcută), că sârguinţa se capătă prin voinţa fermă de a nu-ţi acorda ore de distracţii înainte de a-ţi fi îndeplinit datoriile zilnice.
Cariera muzicală începută frumos şi cu reale perspective, se întrerupe brusc, ca urmare a rănilor produse de cutremurul din 1940, când am fost scos de sub dărâmături după cca. Două ore cu dantura făcută praf (pentru un trompetist acest lucru însemna sfârşitul carierei).
În ţară, evenimentele dramatice se ţin lanţ. Ruşii ne dau ultimatumul prin care ni se cere cedarea Basarabiei, Bucovinei şi a ţinutului Herţa. Astfel se produce prima lovitură de dezmembrare a României (23 august 1940). În ianuarie 1941 se declanşează rebeliunea legionară, care a produs asupra mea puternice sechele.
În acelaşi an, un alt blestem: se declanşează cel de-Al Doilea Război Mondial. Eu, fiind încadrat în statul de organizare al Companiei de Cercetare a regimentului, al cărui comandat era Traian Diaconescu (cel care mă adusese la Bucureşti şi care, de fapt, era mentorul meu), am plecat pe front, pentru o perioadă de trei ani de zile (iunie1941-aprilie 1944), cu Regimentul de Gardă 6 „Mihai Viteazul” în campania din Rusia.
În primăvara anului 1944, la cerere, am fost admis ca voluntar (împlinisem 19 ai) . După o scurtă şi sumară perioadă de instrucţie am fost din nou trimis pe front. Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”, partea operativă, se găsea în zona Iaşi-Târgu Frumos (Bătălia Moldovei).
În luna iulie am fost grav rănit şi trimis de urgenţă la spitalul din zona interioară nr. 314 Budeşti (30 km sud Bucureşti) unde am fost operat Fiind depistat ca fiind bolnav de TBC, am fost reformat şi lăsat la vatră. Următorii 3 ani am fost numai prin spitale şi sanatorii. Tata nu venise de pe front, iar mama se îmbolnăvise şi ea de TBC. Întreaga familie se găsea într-o dramă ce cu greu poate fi descrisă.
Un fenomen incredibil. În 1948 bolile grave acumulate în anii războiului dispar cu desăvârşire, iar viaţa şi cariera militară revin în forţă.
În toamna anului 1948, norii negri se risipesc, se nasc primele semne ale unei noi vieţi. A apărut pentru mine o şansă de supravieţuire, noi posibilităţi de a-mi relua cariera militară întreruptă de două ori. În luna noiembrie am fost din nou încorporat în armată pentru a-mi completa serviciul militar (încă un an şi jumătate) la Regimentul 5 Artilerie Grea Braşov. Conducerea acestei unităţi m-a selecţionat pentru a urma cursurile şcolii militare de subofiţeri politici Breaza. La terminarea şcolii, am fost avansat, iniţial în gradul de sergent major. După două zile au fost chemaţi la Bucureşti şefii de promoţie ai celor 6 diviziuni (printre care şi subsemnatul) unde mi s-a comunicat ordinul de avansare la gradul de locotenent, am fost echipaţi şi trimişi la Sibiu pentru acordarea oficială a gradului (30.XII.1949).
Toţi cei 600 elevi absolvenţi ai şcolii au fost repartizaţi la unităţi în funcţia de locţiitori politici, în afară de subsemnatul care, nefiind membru de partid, am fost numit în secţia mobilizare din Marele Stat Major.
Promovarea mea în cel mai mare şi important eşalon militar al armatei române şi într-o funcţie de mare răspundere, despre care nu învăţasem nimic în şcoala militară, mi-a întărit considerabil încrederea că mă aflu pe un drum care duce către o frumoasă carieră militară.
Totul depindea de acum înainte numai şi numai de mine. Trebuia să dau dovadă de o mare voinţă şi de o continuă perseverenţă în a învăţa principiile şi metodologia mobilizării, forma şi conţinutul documentelor specifice acestei activităţi .
În cadrul noului loc de muncă, ofiţerii pe care i-am găsit aici proveneau din vechea armată (supusă unui intens proces de sovietizare), cadre superioare cu o bogată experienţă, mari valori militare. Faptul că nu erau membri de partid a făcut ca „bătrânii” să fie daţi afară din armată, iar unii judecaţi şi chiar condamnaţi. O dată cu mine au venit în Secţia mobilizare, direct din şcolile militare, nouă ofiţeri tineri, toţi membri de partid.
În circa 6-8 luni, cu sprijinul „bătrânilor”, al căror preferat devenisem, am reuşit să-mi însuşesc foarte repede cunoştinţele necesare pentru îndeplinirea funcţiei.
Aceşti oameni de suflet şi cu dragoste de armată m-au sfătuit în repetate rânduri să rezolv problema cu partidul şi să mă pregătesc temeinic pentru a susţine examenul de admitere la Academia militară, pentru că fără studii militare superioare nu am şanse de a rămâne în cadrul armatei.
În toamna anului 1953, în urma unui examen cu mari pretenţii şi foarte mulţi candidaţi, am fost admis la Facultatea de arme întrunite. La terminarea celor 3 ani de studii am fost selecţionat şi oprit ca lector-asistent, apoi profesor, la catedra de tactică generală şi artă operativă din Academia militară, azi Universitatea Naţională de Apărare.
Precizez că în perioada 1953-1956, petrecută în cea mai înaltă instituţie de învăţământ militar, mi-am consolidat cunoştinţele de strategie şi doctrină militară, de istoria artei militare, în noile condiţii ale evoluţiei ştiinţei şi tehnicii militare moderne.
Prima parte a tinereţii se încheie în toamna anului 1966, când destinul mă aruncă într-un nou domeniu necunoscut în armată, cu implicaţii majore în optimizarea conducerii la toate eşaloanele, folosind tehnica electronică de calcul.
Noile probleme puse în faţa armatei, privitoare la modernizarea structurilor de conducere şi la realizarea unor sisteme informatice pentru toate categoriile de arme, au determinat eşaloanele superioare să dispună mutarea mea, în baza ordinului M. St. M. MC 00588/1966, în interes de serviciu, ca ofiţer cu automatizarea, în Secţia de Cercetări Ştiinţifice pentru mecanizarea şi automatizarea conducerii trupelor – organism nou înfiinţat în cadrul Direcţiei Operaţiei din Marele Stat Major.
La prezentarea mea la noul loc de muncă, mi s-a pus în braţe Statul De Organizare al Secţiei, în care urmau a fi selecţionaţi ofiţeri specialişti din toate armele, matematicieni şi analişti de sisteme civili.
Şefii mei direcţi, generalii Gh. Iepure şi Octavian Orban, necunoscători ai problemelor din acest domeniu, mi-au dat mână liberă să fac propuneri de încadrare a Secţiei şi să-i stabilesc obiectivele de realizat în următorii ani. De asemenea, mi s-a permis să iau legătura la nevoie cu generalul Ion Gheorghe, şeful Marelui Stat Major, care era direct interesat de realizarea noilor structuri în armată.
În perioada 1968-1971 am urmat, la zi: Cursul post-academic superior de cibernetică şi Cursul postuniversitar de management şi consulting.
Etapa următoare începe în anul 1971, când ia fiinţă Direcţia de Mecanizare şi Automatizare a Conducerii Trupelor (D.M.A.C.T.), având ca structură: Secţia sistemelor informatice Teritoriale (condusă de col. C. Ispas) şi secţia Conducerii Trupelor. La propunerea subsemnatului, conducerea D.M.A.C.T. a fost încredinţată generalului inginer de transmisiuni VIRGIL DOBRIN – brav şi viteaz veteran de război.
În teritoriu s-au constituit centre teritoriale de calcul, birouri de informatică şi prelucrare automată a datelor, etc. La Academia Militară s-a înfiinţat catedra de Automatizarea Conducerii Trupelor, având drept scop elaborarea cursurilor necesare implementării noilor metode moderne de conducere. În acest scop, un colectiv de lectori superiori din Academie (col. C. Ispas, col. Alex Iatan şi col. Ion Dobrin) au elaborat şi prezentat în premieră cartea Probleme ale Ştiinţei Conducerii cu aplicaţii în domeniul militar, abordând aici următoarele teme: Consideraţii cu privire la teoria conducerii trupelor; esenţa şi conţinutul conducerii trupelor; atributele şi metodele conducerii ştiinţifice; metode moderne utilizate în conducerea trupelor; comanda şi coordonarea ca funcţii şi momente caracteristice procesului de conducere; Funcţiile sistemului informaţional-decizional; principii de elaborare a deciziilor, optimizarea lor cu ajutorul tehnicilor electronice de calcul, etc.
În cursul anului 1974, sub egida Editurii Militare, mi-a apărut o nouă carte de specialitate, în cuprinsul căreia am tratat modalităţi de aplicare a teoriei matematice în alegerea variantei optime a deciziei, precum şi folosirea Conceptului teoriei utilităţii în lucrul statelor majore.
Aceste două lucrări au constituit elementul de referinţă pentru Biroul de Informatică al Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major, în fundamentarea ipotezelor avute în studiu de acest organism.
***
Am mărturisit unele momente din anii de început ai copilăriei şi tinereţii mele.
Cred că se cuvine să înfăţişez, pentru a se cunoaşte, şi câteva din GÂNDURILE MELE, LA APUS DE VIAŢĂ.
Acum, îmi descarc sufletul de unele apăsări generate de conştiinţa de român şi de om, ca şi de încărcătura psihică a celor trăite, viaţa fiindu-mi câmpul de luptă cu împliniri şi eşecuri.
Viaţa mi-a dat luminarea să pot vedea că omul este hărăzit să trăiască sub zodia „acţiunii” şi a aspiraţiilor pentru autodepăşire, iar valorile de bine, de frumos şi de adevăr să devină virtuţi sacre peste timp şi oameni. Timpul le dimensionează oamenilor viaţa, rostuindu-le realizări şi împliniri pe măsura vredniciei lor.
Pentru mine, ca om, timpul a fost ţesătura vieţii, a fost chemarea către descoperirea realităţii fiinţei mele, concretizându-mi scadenţa trăirii interioare; valoarea timpului mi s-a etalat în intensitatea şi plinătatea cu care am trăit clipele existenţei, în frumuseţea vieţii şi bucuria de a nutri optimism în viitor.
La cei 90 de ani pe care i-am împlinit, cursa vieţii se consideră că se apropie de sfârşit. Aproape de potou fiind, viaţa mi se perindă în minte, peste întinsul anilor trecuţi, într-o panoramă fugitivă de proporţii uriaşe.
Imaginea timpurilor trăite îmi dă unele potolite emoţii, intens meditative, ce mă fac să am în suflet o mixtură de sentimente şi reacţii psihice.
Cum idealurile şi visurile tinereţii strâns legate de neam şi ţară, au fost împlinite, mă leagăn şi eu într-un sentiment de mulţumire, ca orice român care aparţine de generaţia care a dus lupta sfântă de eliberare a pământurilor străvechi româneşti.
Am impresia că este adevărat ce se spune: fericirea firii omeneşti, ca şi desăvârşirea ei stau în a ne face datoria.
Valurile vieţii, când mai învolburate, când mai potolite, dar într-un iureş necontenit, împreună cu şuvoiul neîncetat al timpului, m-au angrenat în cursa vieţii pe care o văd, acum, ajunsă aproape de capăt.
Am cunoscut bine viaţa umană, încât pot spune că am văzut multe şi am învăţat multe.
Totodată, am fost convins că nimic nu ne face mai necesari în viaţa umană ca dragostea şi respectul pentru semenii noştri .
Cele trei pasiuni de bază care mi-au străjuit viaţa, armata în care mi-am desfăşurat profesia de militar activ, căreia i-am dăruit toată puterea şi priceperea fiinţei mele, drumeţiile făcute pe toate meleagurile ţării şi dorinţa arzătoare de a face orice lucru tot mai bine şi de a şti mereu ce e mai bun în lume mi-au dat satisfacţii.
Trăind, simt freamătul căutărilor de valori în viaţa ce mi scurs sub aureola unei munci fără preget şi a demnităţii.
Astăzi încerc sentimente şi stări sufleteşti atât de intime şi proprii încât numai tăcerea e în stare să le mai înţeleagă.
Trăiesc amintiri pe care nu mai am cu cine să le evoc; sunt doar un călător pe un drum nesfârşit care se pierde în zare.
Ei, cei ce-mi stăruie în minte, nu mai sunt, iar mâine-poimâine nu vom mai fi şi nici cei de azi şi aşa omenirea în cursul ei îşi perindă valul, cu generaţie după generaţie. Ca să fim noi şi să ne bucurăm de binefacerile civilizaţiei şi culturii umane, au fost ei cei dinaintea noastră.
Ei ne-au lăsat ca moştenire nu numai zestrea primită de la înaintaşii lor, dar şi sporul adus de ei prin viaţa lor, concretizat în creşterea şi îmbogăţirea patrimoniului uman, ca civilizaţie şi cultură. Iar noi, generaţia mea, se cade să putem avea satisfacţia că ne-am integrat pozitiv în rostogolirea neîncetată a generaţiilor din lanţul omenirii.
În faţa situaţiei cu contururi de gravitate şi decisive în care mă găsesc, nu mi-am pierdut cumpătul şi nici nu m-am lăsat pradă descurajării. Mintea îmi este încă vie şi iscoditoare, dar slăbiciunile trupului mă trag în jos, diminuându-mi puterile şi sădindu-mi o undă de deprimare în suflet, ceea ce face ca viaţa în sens material să devină tot mai amorfă şi apatică.
La mine, însă, lucrurile sunt mai complicate, căci mintea mă ajută să am o conştiinţă activă, să scriu mai mult decât în tinereţe, în schimb trupul, devenind tot mai apăsat de slăbiciuni, îmi pune tot felul de probleme şi aici stă tragedia evenimentului ce va veni.
Natura, în înţelepciunea ei, a ştiut ce face, să-i ia omului mai adesea mintea, lăsându-l într-o apatie totală şi decrepitudine, pentru a nu-şi mai da seama de durerea sfârşitului; în acest fel, viaţa nu mai devine chinuitoare, nici pentru el nici pentru cei din jur.
Închei prin a vă mărturisi că am deplina convingere că CEL DE SUS mă va ajuta să termin şi cel de-al cincilea volum , MISIUNE ÎNDEPLINITĂ, cu care se încheie lucrarea NEMURITORII.
