21/06/2026
Ca mamă a unei adolescente cu sindrom Down, mă regăsesc în multe dintre emoțiile descrise aici.
Poate că nu știm ce profesie vor avea copiii noștri, cât de independenți vor deveni sau ce drum exact vor urma. Dar niciun copil nu vine pe lume cu viitorul scris.
Viitorul nu este o predicție. Este suma șanselor pe care le primește, a oamenilor care cred în el și a locului pe care societatea alege să i-l ofere.
Copiii noștri nu au nevoie de milă. Au nevoie de oportunități, de acceptare și de oameni care să îi privească dincolo de diagnostic.
Iar noi, părinții lor, vom continua să credem în ei chiar și atunci când alții nu o fac.
❤️ Pentru că un copil are „viitor” atunci când există oameni care îi oferă șansa de a și-l construi.
Copii fara viitor…
Mi-a ramas asta pe retina si pe circumvoluțiunile creierului.
Postasem, acum cateva zile, un filmulet cu baietii mei intorcandu-se de la serbarea scolara de final de an. Nu se incheiase anul, oficial, dar fiecare clasa stabileste o zi in care face serbarea. Si i-am filmat, cm veneau ei spre casa, veseli si luminosi, ca o zi senina de vara, cu dozele lor de Fanta din care gustau pentru prima oara in viata.
Printre sutele de ganduri frumoase, care m-au mangaiat, am gasit si aceasta eroare de judecata pe care doresc sa o demontez, tocmai pentru ca, poate, ea este in gandul din spatele gandului multora dintre voi, fara sa va dati seama. Multi ne apreciaza, multi ne compatimesc, multi ne respecta, multi ne hulesc. Fiecare d**a masura proprie.
Dar vreau sa punctez cat se poate de serios: cm ati dori ca oamenii diferiti sa se integreze intre oamenii tipici, daca nu li se da o sansa?
Cum ati vrea sa invete copiii atipici regulile societatii, daca sunt tinuti in afara ei?
Cum credeti ca-i ajuta pe parintii epuizati aceasta izolare sociala de tipul “te inteleg, dar le avem si noi pe ale noastre, lasa-ne”.
Cum sa aiba vreun viitor copiii atipici, daca din start li se spune ca nu au viitor?? (Si cand spun copii atipici, ma refer la cei care sunt integrabili, ca sa nu avem discutii).
Cu o astfel de atitudine, sigur ca nu au. Pentru ca viitorul lor, intr-o societate, depinde de, ati ghicit, societate. Care e in masura sa fie primitoare sau sa abandoneze.
Baietii mei si-au dorit sa mearga la scoala. Le place sa citeasca -atat cat reusesc in acest punct- sa scrie, sa fie printre colegii lor. In perioada cand nu mergeau la scoala, isi luau ghiozdanele in spate si se plimbau prin casa, spunand ca ei merg la scoala. Mai ales Toma.
Hai s-o spunem pe sleau: Toma si Matei au aproape 13 ani, biologic, insa cam 5-6 ani dodv cognitiv. E o medie. Limbajul nu e nici cat la un copil de 3 ani. Dar, per total, se incadreaza cam la aceasta varsta. Grupa mare de gradinita.
Sigur ca nu pot tine pasul cu copiii tipici de clasa a treia! Dar pentru ei,, materia scolara nici nu e miza cea mare. Mai degraba integrarea, competenta, autonomia, autoservirea, independenta, acestea sunt lucrurile care conteaza pentru noi.
Matei are inclinatii naturale catre gatit, ii place si chiar se pricepe sa faca o omleta, sa taie legume, adica lucruri foarte utile in viata. Asta nu mi se pare fara viitor.
Toma nu stim, inca, ce inclinatii are. Lui ii place sa citeasca, sa scrie, e mai rabdator si mai sensibil decat fratele lui. Mai e timp sa ne dam seama in care directie e bucuria lui.
Copii fara viitor… numai cand adultii cred asta. Adultii… si ei niste fosti copii, raniti de alti adulti. Dar cand rupem cercul vicios? Unde oprim negativitatea si lipsa de echitate? Cu astfel de mentalitate, va asigur ca suntem o natiune fara viitor.
Cum sa gandesti urat, tu, ca om sanatos si funcțional, despre cineva cu handicap sau disfunctional din cauza unei boli???!
Din ce lume paralela vin aceste fiinte care nu au nimic bun si frumos de spus despre cei mai putin norocoși? Ca nu au nimic bun si frumos de spus, e una. Dar sa mai si lovesti, fara discernamant, intr-o familie cu o situatie ca a noastra, mi se pare ridicol. Dar ce ma mir… istoria e plina de abuzuri asupra celor vulnerabili 😞
Stiti vorba aia, nu ne mai facem bine. Pai cm sa ne facem, daca ne facem ca e in regula sa ne purtam asa. Cu cei mai vulnerabili, adica! Nici puscariasii nu sunt asa injurati, ca noi. Pe undeva, atingem niste puncte nevralgice, existenta noastra e o amenintare la adresa unei lumi ideale, nu stiu, fel si fel de neuroni pe lumea asta…
In concluzie, nici mama Omida nu poate prezice cu acuratete 100% ce viitor au acesti copii. Sigur ca intr-o tara care abia daca misca un deget pentru cetatenii ca noi, e extrem de dificil. Insa nici aici nu e imposibil. Si muncim mult la viitorul acestor copii. Cred, cu toata convingerea si obiectivitatea, ca sunt capabili sa si contribuie la bugetul de stat, mai incolo in viata. Asa ca, in loc sa ne tot jigniti si sa ne aratati cu degetul, cm ar fi sa va intoarceti cu spatele si sa va vedeti de ale voastre? Macar lasati-ne cu taroturile si globurile voastre de cristal! Multumim, ne descurcăm si fara interventiile voastre de “bine”.
Daca e ceva ce am invatat in toti acesti ani, este ca nu e nevoie sa suportam umilinte si atitudini superioare din partea nimanui.
