Centrul Social Multifunctional pentru Persoane cu Nevoi Speciale

14/05/2026

https://www.facebook.com/photo/?fbid=1517311696856390&set=pb.100057327226654.-2207520000

ECHILIBRUL INVIZIBIL AL INTERVENȚIEI: Pegboard sau ”mozaic cu pioneze”

Revin cu o promisiune făcută ceva timp în urmă, referitor la valoarea pe care o au jocurile în procesul dezvoltării copiilor cu particularități atipice, privind achizițiile și consolidarea acestora.
În centrul în care îmi desfășor activitatea alegem adesea în lucru cu copiii acest ”mozaic cu pioneze”, utilizat în intervențiile de recuperare neuropsihologică și educațional - terapeutică, joc care permite controlul gradului de dificultate și al obiectivelor intervenției. Este un joc preferat de copii pentru colorit, libertatea de a explora și nu în ultimul rând pentru că este un mod de a se recompensa senzorial.
Jocul trebuie să fie perceput de către copil ca o activitate ludică care oferă recompense imediate prin starea de bine și de flux pe care o generează, însă pentru terapeut jocul are un rol de instrument terapeutic de clasă I.
Pegboard-ul, sau mai propriu pentru spațiul nostru mioritic, ”mozaicul cu pioneze”, are rolul de a dezvolta motricitatea fină și coordonarea vizuo- motorie prin achiziția abilității de prindere tip pensă de către copil a pionezelor, adică apucarea acestora cu două degete și sincronizarea cu orificiile de pe placă în vederea încastrării lor după un model liber sau prestabilit. În această încercare copilul va exersa controlul presiunii și al direcției și integrarea vizuo-motorie ca feedback al reușitei.
De aceea de cele mai multe ori ceea ce pare un simplu joc are o valoarea terapeutică crescută ajutând la dezvoltarea și consolidarea funcțiilor executive prin capacitatea de planificare generată de urmărirea unui model, inhibiția și controlul, evitând inserarea haotică a pionezelor , flexibilitatea cognitivă prin schimbarea regulilor sau a culorilor.
Starea de bucurie a copilului ca urmare a reușitei unui segment din model, este o recompensă organică a acestei reușite care face ca motivația să cresscă, ducând la o îmbunătățire a calității atenției și concentrării, menținând copilul în sarcină și ducând la capacitatea de selectare a stimulilor relevanți.
Jocul după model a mozaicului ajută copilul să dezvolte abilități de organizare perceptivă și gândire vizuo-spațială prin recunoașterea formelor și a modelelor, achiziția privind relațiile spațiale, orientarea spațială (sus/jos, stânga/dreapta, simetrie).
Dacă părintele sau terapeutul utilizează în această interacțiune cu copilul, limbajul și conceptualizarea prin ghidaj verbal, copilul va fi stimulat și ajutat să deosebească și să numească culorile prin instrucțiuni secvențiale, structuri logice simple ( ”pune roșul lângă verde” ).
Această activitate este relevantă în cazul copiilor cu întârziere globală în dezvoltare, tulburare de spectru autist, ADHD, dificultăți de înregistrare senzorială, tulburări de coordonare motorie (DCD).
utilizarea terapeutică a jocului poate fi abordată pe trei nivele de gradare, începând cu nivelul bazal care presupune obișnuirea copilului cu jocul, explorarea senzorială și motrică prin introducerea liberă a pionezelor de plastic. Nivelul intermediar presupune trecerea la activități mai complexe, precum sortarea pe culori, completarea unor modele simple (linie, coloană), trecând la un nivel avansat care presupune reproducerea de modele complexe, lucru după șabloane sau coduri de culori, sarcini cu condiții de timp și/sau reguli multiple.

Această activitate are și valoare evaluativă fără a fi un instrument standardizat în sine, putând funcționa ca un instrument informal de screening, test situațional, care ne oferă indicatori privind nivelul de coordonare vizuo-motorie, toleranța la frustrare, capacitatea de a urmări instrucțiunile sau stilul copilului de abordare a sarcinii.

Dincolo de obiectivele cognitive sau motorii, aceste activități au o valoare în crearea unei dimensiuni relaționale semnificative între copil și adult (terapeut sau părinte/educator) prin faptul că ele creează un spațiu în care copilul experimentează reușita într-un cadru securizant, adultul oferind feedback pozitiv încercărilor copilului , interacțiunea devenind predictibilă și coerentă, adică ceea ce are nevoie copilul pentru consolidarea încrederii în sine și a motivație de a continua.

Privind impactul asupra ariilor de funcționare, aspecte legate de implicarea părinților și o încercare de creionare a unui protocol de lucru orientat spre obiective, vom reveni într-un material viitor.

Corina Olteanu Hurloi
Psiholog clinician

30/04/2026

DIN JOC SE CONSTRUIEȘTE LUMEA

”Copilul râde:
înțelepciunea și iubirea mea e jocul!” - Trei fețe, Lucian Blaga

Acesta se vrea a fi un material care se adresează părinților ai căror copii sunt atipici din perspectiva procesului de dezvoltare, a ritmului și caracteristicilor proprii. Adesea, dintr-o nevoie pe care e ușor să o înțelegem, acești părinți sunt supramotivați în încercarea de a contrabalansa incongruențele în dezvoltarea copilului, ceea ce duce la o concepție potrivit căreia procesul de reabilitare și intervențiile cu copilul trebuie cu necesitate să aibă un caracter grav, standardizat excesiv, rigid, orientat doar spre performanța și progresul cognitiv, uitând cu desăvârșire că fundamentul care stă la baza progresului și a noilor achiziții, în cazul copilului, așa cm spun și versurile marelui Blaga, se bazează în primul rând pe starea de bine, starea de curgere, bucuria și interesul autentic al copilului. Toate acestea trebuie, cu artă, deosebită grijă și delicatețe, să fie exploatate de către specialist în scopul atingerii obiectivelor proprii specificului de dezvoltare al copilului.
Intervenția terapeutică în cazul copiilor cu dizabilități nu se oprește la ușa cabinetului specialistului sau al centrului de recuperare, intervențiile de recuperare adresate copiilor cu întârziere în dezvoltare își ating eficiența optimă atunci când sunt extinse dincolo de cadrul formal al centrului terapeutic.
În absența acestei continuități există riscul ca progresul obținut în cabinet să rămână dependent de context, fără transfer funcțional în viața cotidiană.
Un alt aspect deosebit de important se referă la faptul că părintele nu este un simplu beneficiar indirect al terapiei, ci el este un AGENT ACTIV AL SCHIMBĂRII. În acest sens, implicarea lui nu presupune replicarea rigidă a tehnicilor terapeutice, ci integrarea lor într-o formă adaptată relației părinte-copil. Și cm se poate realiza acest lucru mai bine decât prin joc?! Există activități ludice structurate, care au efectul de a crește frecvența oportunităților de învățare, consolidează relația de atașament dintre copil și părinte, facilitează capacitatea copilului de reglare emoțională în context familial.
Un aspect esențial în utilizarea acestor activități în mediul familial se referă la modul în care părinții ”ambalează” ceea ce ei numesc sarcină. Acest lucru îl observ foarte des și în cazul părinților care își însoțesc copiii la activitățile de recuperare, și care utilizează un limbaj și o atitudine rigidă încercând să condiționeze copilul în a colabora cu terapeutul. Exemple precum: ”du-te fă fișe”, ”fă lecțiile cu doamna”, ”să asculți și să înveți bine”... , sunt tot atâtea abordări neinspirate care fac ca copilul să perceapă sarcina respectivă ca pe o obligație sau ca pe o evaluare, schimbând starea de spirit a acestuia și ducând la un răspuns comportamental al copilului caracterizat de evitare, opoziționism sau retragere.
Prin contrast, dacă integrăm activitatea într-un cadru ludic, acompaniem copilul acordându-ne cu el, nu invers, vom obține o scădere a presiunii de performanță, crește interesul și motivația copilului deoarece i se activează mecanismele naturale de explorare și învățare. Această schimbare de încadrare nu reduce din importanța sau valoarea terapeutică a activității respective, ci, dimpotrivă, o fac mai eficientă prin implicarea emoțională a copilului, prin bucuria și interesul pe care le arată față de ceea ce face.
Din dorința ca copilul lor să facă achizițiile necesare contextului școlar corelat vârstei cronologice, nu cea mentale, părinții expun copilul riscului supraîncărcării sau nerespectării ritmului și stării acestuia. În acest mod se poate ca o activitate plăcută de altfel, să fie transformată într-o sarcină repetitivă, intensă, percepută de către copil ca fiind obligatorie. Acest lucru duce la activarea unor mecanisme de apărare a copilului în fața aceea ce el simte ca o pedeapsă mai degrabă, având ca și consecințe scăderea interesului copilului, apariția frustrării și a comportamentului opozant sau a crizelor de afect, precum și o altă consecință cu impact pe termen lung, asocierea negativă cu învățarea.
Aceste activități trebuie să aibă mai întâi de toate o valoare relațională semnificativă, în cadrul cărora copilul trebuie să experimenteze succesul într-un cadru securizant, părintele oferind validare și încurajări, oferind coerență și predictibilitate activităților respective.
Pentru a nu vă plictisi, vă voi lăsa o imagine cu o activitate de care s-a bucurat în egală măsură și copilul și eu în calitate de terapeut.
Voi prezenta beneficiile acestei activități într-un material viitor, pentru a vă lăsa să vă aplecați asupra aspectelor abordate mai sus.

Corina Olteanu Hurloi
Psiholog clinician

28/04/2026

CUVINTELE PIERDUTE: de ce AVC-ul le fură denumirile și cm psihologul te ajută să le recâștigi
Deoarece în activitatea mea zilnică lucrez adesea cu persoane care în urma unui AVC pierd capacitatea de a denumi obiectele până atunci uzuale și familiare, aș dori să las aici câteva rânduri de folos pentru orientarea în confuzia ce urmează accidentului, pentru o abordare cât mai eficientă a procesului de recuperare.
Imaginează-ți că vezi un măr. Îi simți mirosul, îi vezi culoarea și știi exact la ce folosește dar când vrei să spui ”măr” cuvântul refuză să iasă. Știi ce este, dar nu poți să-i spui numele.
Aceasta se numește în limbaj de specialitate ANOMIE. Anomia nu este o problemă de inteligență, de memorie sau de pronunție greșită. Este o problemă cu bază neurologică, o întrerupere a căilor invizibile dintre gând și cuvânt. Iar psihologul clinician alături de logoped, este ghidul care te ajută să reconstruiești această cale și, mai ales, să nu renunți pe drum crezând că este ceva definitiv.
Ce se întâmplă de fapt în creierul unei persoane care a suferit un AVC?
După un AVC anumite zone ale creierului responsabile de realizarea limbajului sunt afectate. Biblioteca de concepte ale unei astfel de persoane este intactă, ea știe ce este un scaun, că are patru picioare și te poți așeza pe el, că este de obicei din lemn, sunetele sunt și ele stocate acolo, lipsește doar conexiunea dintre cele două, dintre conceptul de scaun și sunetele care formează cuvântul. Nu este o anulare a cunoștințelor ci mai degrabă, o întrerupere a accesului la acestea.
de aceea anomia nu este o simplă incapacitate de pronunție, care poate fi perfect funcțională, ci accesarea cuvântului potrivit (în limbaj mai simplu, persoana nu mai găsește drumul spre el).
Ce rol are logopedul și psihologul în procesul de recuperare al persoanei?
Logopedul lucrează pentru recuperarea căilor de comunicare între concept și sunet, oferă strategii și exerciții concrete pentru e reconstrui conexiunile și a găsi rute alternative pentru cuvinte, plecând de la analiza semantică a trăsăturilor (SFA).
Psihologul clinician este partenerul care explică persoanei într-un limbaj accesibil și ușor de înțeles ce se întâmplă. Face ceea ce se numește psihoeducație, deoarece înțelegerea bazei neurologice a afaziei reduce anxietatea pacientului, emoțiile negative fiind adesea cele care blochează sau încetinesc semnificativ recuperarea.
cu ajutorul psihologului persoana poate reconstrui mai ușor motivația și identitatea, ajutând persoana să gestioneze această criză de identitate, să regăsească punctele forte și să seteze obiective realiste. În acest moment este important și rolul lucrului cu familia sau aparținătorii.
Pentru persoana în suferință și apropiații acesteia este nedrept, este frustrant, dar nu este finalul poveștii!!!
Neuroplasticitatea creierului este reală. În fiecare zi în care faci terapie, în fiecare zi în care încerci să comunici cu răbdare, creierul tău creează conexiuni noi, ocolind zona afectată.
Ce poți face concret dacă în urma unui AVC ți-ai pierdut această capacitate de a denumi obiectele?
Nu te izola, singurătatea agravează anomia, stai alături de oameni care te ascultă cu răbdare și te încurajează.
Folosește toate resursele pe care le ai la îndemână. Arată obiectul, descrie-l, spune la ce îți folosește, utilizează gesturile, scrie literele pe care ți le amintești.
Fi blând cu tine, progresul nu e o linie dreaptă ca o cărare de munte pe care doar urci. Vei trăi zile mai bune și zile mai grele în recuperare. Nu te definesc eșecurile de moment.
Și, poate cel mai important, cere ajutor de specialitate, ascultă recomandările neurologului tău și nu amâna momentul inițierii recuperării. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
💝💝💝
Corina Olteanu Hurloi
Psiholog Clinician