03/09/2026
https://www.facebook.com/share/1EjtN8UF4L/
770 DE MILIOANE DE EURO PIERDUTE. O REFORMĂ RATATĂ. ȘI, DIN NOU, CINEVA VREA CA PRIVATUL SĂ PLĂTEASCĂ NOTA.
Haideți să explicăm foarte simplu ce s-a întâmplat cu Legea salarizării, pentru că dincolo de scandal, declarații și interese există niște lucruri pe care fiecare român ar trebui să le știe.
Noua lege NU era pur și simplu o lege prin care „se măreau salariile bugetarilor”.
Era o încercare de a pune ordine într-un sistem ajuns aproape imposibil de justificat.
151 de sporuri.
Proiectul lui Dragoș Pîslaru elimina 87 dintre ele.
Introducea o grilă unitară, cu 12 grade salariale, astfel încât principiul să devină, în sfârșit, unul normal:
MUNCĂ EGALĂ = SALARIU EGAL.
Limita raportul dintre cel mai mic și cel mai mare salariu de bază la 1 la 8, muta accentul de pe jungla sporurilor spre salariul de bază și introducea recompensarea reală a performanței. Iar celor care, prin noua grilă, ar fi rezultat cu un salariu mai mic li se proteja venitul printr-un mecanism tranzitoriu. Peste două treimi dintre cei aproximativ 1,2 milioane de angajați publici ar fi avut chiar creșteri, potrivit lui Pîslaru.
Cu alte cuvinte:
mai puține sporuri, mai multă ordine, mai multă echitate și mai multă performanță.
Perfectă? Nu.
Dar era o reformă.
Și aici începe partea care mă revoltă.
Guvernul a ajuns, după discuții cu Ministerul Finanțelor și Comisia Europeană, la o anvelopă maximă de 12,1 miliarde de lei.
Știți la cât spune Dragoș Pîslaru că au ajuns, însumate, „pretențiile sindicale”?
PESTE 27 DE MILIARDE DE LEI.
Adică mai mult decât dublu.
Iar Pîslaru spune ceva și mai grav: în discuțiile cu sindicate din educație și sănătate i s-ar fi transmis că nu îi interesează de unde sunt găsiți banii, pentru că „le-a venit rândul”.
Aici, pentru mine, se termină orice glumă.
Pentru că pe mine mă interesează de unde vin banii.
Pe fiecare antreprenor îl interesează.
Pe fiecare angajat din mediul privat îl interesează.
Pe fiecare român care plătește taxe ar trebui să îl intereseze.
BANII PUBLICI NU CRESC ÎN COPACI.
În spatele fiecărui leu cheltuit de stat există cineva care a muncit, a produs, a vândut și a plătit taxe.
Și cine s-a opus?
Cele cinci mari confederații sindicale — Cartel ALFA, CNSLR-Frăția, CSDR, Meridian și BNS — au respins împreună proiectul și au cerut retragerea lui și reluarea reformei.
Asta îi aduce în discuție pe Bogdan Hossu, Leonard Bărăscu, Iacob Baciu, Ion Popescu și Dumitru Costin.
Separat, liderii principalelor sindicate din educație — Simion Hăncescu, Marius Nistor și Anton Hadăr — au respins categoric grila propusă pentru educație. Sindicatele spun că proiectul nu elimina toate inechitățile și că anumite categorii profesionale erau nedreptățite. Este dreptul lor să conteste și este obligația statului să-i asculte.
Dar există o limită pe care matematica o impune indiferent câte pancarte ridicăm:
NU POȚI ÎMPĂRȚI 27 DE MILIARDE CÂND AI 12.
Și exact aici apare Bogdan Hossu cu soluția sa: să discutăm despre taxarea mai mare a capitalului.
Adică, tradus foarte simplu:
nu ajung banii pentru ceea ce cerem? Mai luăm de la privat.
Nu!
Ilie Bolojan a răspuns exact cm cred că trebuie să răspundă un om responsabil într-o asemenea situație.
A numit suprataxarea mediului privat „o propunere iresponsabilă” și a spus limpede că „a mai împovăra mediul privat nu mai este suportabil”.
Soluția lui Bolojan?
REDUCEREA CHELTUIELILOR STATULUI.
Exact!
Înainte să mai inventăm o taxă, să reducem risipa.
Înainte să mai taxăm o firmă, să eliminăm sinecurile.
Înainte să mai cerem bani antreprenorului, să reducem structurile inutile.
Înainte să cerem performanță privatului, să avem curajul să cerem performanță și statului.
Iar finalul acestei povești este aproape absurd:
România pierde 770 DE MILIOANE DE EURO din PNRR aferente acestei reforme.
Pentru corectitudine, responsabilitatea nu poate fi pusă exclusiv pe sindicate. Președintele Nicușor Dan a spus că PSD, PNL, USR și UDMR nu au ajuns la consens și și-au asumat împreună pierderea banilor. Politicienii trebuie să răspundă pentru partea lor de responsabilitate.
Dar și liderii sindicali trebuie întrebați:
dacă orice reformă este acceptabilă doar atunci când toată lumea primește cât cere, cm mai reformăm vreodată statul român?
Și mai am o întrebare pentru Bogdan Hossu:
de ce, atunci când statul nu-și permite ceea ce îi cereți, prima dumneavoastră privire se îndreaptă spre buzunarul mediului privat și nu spre risipa statului?
Ca liberal și ca om care apără antreprenoriatul, aici linia mea este foarte clară:
Profesorii buni trebuie plătiți bine.
Medicii buni trebuie plătiți bine.
Funcționarii care muncesc și performează trebuie plătiți bine.
Dar România nu mai poate plăti ineficiența, privilegiul și lipsa de performanță doar pentru că acestea au fost împachetate, ani de zile, într-un sistem public imposibil de reformat.
Dragoș Pîslaru a încercat să pună pe masă cifrele.
Ilie Bolojan spune că statul trebuie să-și reducă cheltuielile.
Eu cred că aceasta este discuția pe care România trebuie să o aibă.
Nu angajat public contra angajat privat.
Nu profesor contra antreprenor.
Ci:
PERFORMANȚĂ CONTRA RISIPEI.
RESPONSABILITATE CONTRA POPULISMULUI.
Și, mai ales:
REFORMAȚI STATUL ÎNAINTE SĂ MAI CEREȚI UN LEU CELOR CARE ÎL FINANȚEAZĂ!
JOS MÂNA DE PE MEDIUL PRIVAT!
