23/10/2026
GEORGE❤️🙏
https://www.facebook.com/share/p/1Dm2oZg3XL/
GEORGE – COPILUL MEU DE 12 ANI
8 ianuarie 2001 – 22 martie 2013
Povestea aceasta nu începe cu leucemia.
Începe cu un băiat pe nume George.
Un copil fâșneț, priceput la toate, vesel, pus pe glume, unul dintre acei copii care umplu o casă numai prin faptul că sunt acolo.
George era fiul meu.
Era frate.
Era copil.
Avea școală, dorințe, glume și o viață înainte.
Avea numai 12 ani.
Scriu povestea lui astăzi pentru copiii mei, pentru cei care l-au cunoscut și pentru cei care nu au apucat să-l cunoască.
Și o scriu și pentru părinții care poate cred că o boală atât de grea trebuie să vină cu semne mari, imposibil de trecut cu vederea.
La noi n-a fost așa.
La noi a început aproape ca o răceală.
---
MARTIE 2013
La începutul lunii martie 2013, George a început să tușească.
Avea febră și nu prea mai avea poftă de mâncare.
Lucruri pe care orice mamă le-a văzut măcar o dată la copilul ei.
Am mers la medic.
A primit tratament.
S-a simțit mai bine și s-a întors la școală.
Am crezut că trecuse.
Dar starea a revenit.
Am mers din nou la doctor și am primit alt tratament.
Când am ajuns acasă, i-am administrat medicamentele.
Nu trecuseră nici cinci minute când George a vomitat.
Dintr-odată, pe toată fața lui au apărut punctulețe roșii.
M-am speriat.
Am sunat la dispensar și mi s-a spus că, din cauza frigului de afară, ar fi făcut vărsat.
Am oprit tratamentul.
Era vineri.
Două zile am stat cu el acasă.
Luni, punctulețele dispăruseră și am început din nou tratamentul prescris.
Numai că George a început să spună că îl doare burtica.
A vomitat de două ori.
Am chemat salvarea.
L-au consultat.
De față cu mine, medicul a sunat la București și a întrebat o doctoriță dacă ne poate primi.
Nu știam de ce.
Am întrebat dacă ne trimite la București.
Eu și George ne uitam unul la celălalt speriați.
În mintea mea exista încă o explicație simplă:
„O fi răcit mai rău.”
De la Târgoviște nu mi s-a spus ce bănuiau.
Nu știam că în câteva ore viața noastră urma să se împartă pentru totdeauna în două:
înainte și după.
---
12 MARTIE 2013
Am ajuns cu George la București pe 12 martie 2013.
În aceeași zi, fratele lui, Emanuel, împlinea 15 ani.
Doctorița l-a consultat.
Apoi m-a scos pe hol.
Și mi-a spus:
„George este suspect de leucemie.”
Am spus imediat:
„Nu este adevărat.”
Nu pentru că nu voiam să cred un medic.
Ci pentru că mă uitam la copilul meu.
Venise pe picioarele lui.
Vorbea.
Mânca.
Cu puțin timp înainte fusese la școală.
Cum să aibă leucemie?
Credeam că pică cerul peste mine.
A doua zi a venit domnul doctor Cristian Scurtu.
L-a examinat pe George.
După aceea am mers în cabinetul dumnealui.
Mi-a spus că George are leucemie și că șansele lui sunt foarte mici.
Din prima zi au început citostaticele.
I-au prelevat măduvă.
Și eu încercam să învăț, într-o singură zi, o lume despre care până atunci nu știam aproape nimic.
O lume în care existau cuvinte precum citostatice, măduvă, trombocite, coagulare...
Cuvinte pe care nicio mamă nu se gândește că va trebui să le învețe pentru copilul ei.
---
După aproape o săptămână, medicul m-a chemat din nou în cabinet.
Și mi-a spus să scriu.
Am început să scriu în timp ce îmi explica situația lui George.
Copilul meu nu răspundea la tratament.
Coagularea sângelui era foarte proastă.
Mi-a explicat că putea să facă oricând o hemoragie cerebrală.
Leucemia continua să crească.
Tot ce îi administrau parcă nu se lipea de el.
Și trebuia să scriu că am înțeles că George putea muri în orice moment.
Nu știu cm am ținut pixul în mână.
Nu știu cm am scris.
Știu doar că am scris despre posibilitatea morții copilului meu în timp ce copilul meu era la câțiva pași de mine.
Diagnosticul lui era:
LEUCEMIE MIELOMONOCITARĂ M4.
Așa am învățat eu ce poate însemna leucemia.
Nu întotdeauna începe cu un copil care pare foarte bolnav.
Uneori poate începe cu febră.
Cu tuse.
Cu lipsa poftei de mâncare.
Cu o durere de burtică.
Cu un copil care se simte puțin mai bine și se întoarce la școală.
Povestea lui George nu înseamnă că orice febră sau tuse este leucemie.
Înseamnă altceva:
că atunci când starea copilului revine, când apar simptome noi sau când instinctul îți spune că ceva nu este în regulă, trebuie să continui să cauți răspunsuri.
Pentru că uneori în spatele unor simptome aparent obișnuite se poate ascunde ceva mult mai serios.
---
Dar dacă povestea lui George ar rămâne numai povestea unei leucemii, nu ar mai fi povestea copilului meu.
Pentru că în salonul acela exista boala.
Dar exista și George.
Iar George încă râdea.
Făcea glume.
Mergea pe picioare.
Mânca.
Vorbea cu asistentele.
Ne încurajam unul pe altul.
Ne promiseserăm chiar să nu mai plângem.
Eu trebuia să fiu puternică pentru el.
Uneori însă am impresia că el era cel puternic pentru mine.
---
Veneau fete de la o organizație și desenau cu copiii.
Într-o zi i-au pus să facă un Oscar.
După ce l-a făcut, l-au întrebat cărui film i-ar da Oscarul.
George a scris imediat:
„IUBIRI SECRETE”
Apoi s-a semnat.
Oscarul acela stătea deasupra pătuțului lui.
În mijlocul citostaticelor, analizelor și perfuziilor, copilul meu avea un Oscar.
Asta vreau să știe copiii mei despre fratele lor.
George găsea încă motive să zâmbească.
La un moment dat i-am spus să-l tund.
Știam ce poate face tratamentul.
El mi-a spus că nu.
Voia să vadă cm îi cade părul.
Și acum, după atâția ani, când îmi amintesc, parcă îl aud spunând-o.
Atât de simplu.
Atât de George.
---
Era postul Paștelui.
Într-o miercuri dimineață a venit preotul și i-a împărtășit pe copilași.
L-a împărtășit și pe George.
În aceeași zi ne-au mutat într-un salon mai mic.
În salonul în care fuseserăm înainte vedeam mai mult ziduri.
Din acesta se vedea Bucureștiul.
La un moment dat George și-a dat seama că îi uitasem Oscarul.
M-am dus și i l-am adus.
Apoi s-a uitat pe fereastră.
Și mi-a spus că ar fi frumos să fim acolo de Revelion, pentru că am putea vedea artificiile.
Nu era Revelion.
Nu era nicio sărbătoare.
Și totuși, chiar atunci, pe cerul Bucureștiului, a apărut o artificie.
Una.
George a văzut-o.
Și s-a bucurat.
Nu încerc să-i găsesc o explicație.
Nu trebuie.
Pentru mine va rămâne întotdeauna artificia lui George.
---
În seara aceea a reușit pentru prima dată să primească perfuzia de trombocite.
Până atunci, când încercau să i le administreze, făcea frisoane și febră.
Ne-am bucurat.
Am sunat acasă.
Am vorbit cu oamenii apropiați.
Am făcut și cele două fotografii în care George este în pijama.
Râdea cu asistentele.
Poate că, dacă cineva ar fi intrat atunci în salon fără să-i cunoască analizele, n-ar fi înțeles cât de bolnav era copilul acela care râdea.
Aceasta este încă o lecție pe care mi-a lăsat-o George:
un om nu este boala pe care o poartă în corp.
Înainte de diagnostic, în timpul lui și după toate cuvintele medicale, acolo se afla același copil.
---
În noaptea aceea, miercuri spre joi, în jurul orei unu, ceva s-a schimbat.
George se întorcea de pe o parte pe alta.
L-am întrebat:
„Ce ai, mami?”
Mi-a spus:
„Nu știu, mami. Nu pot dormi.”
M-am dus la asistentă.
Mi s-a spus să-i dau Nurofen.
Dar devenea tot mai agitat.
Și-a dus mânuțele la cap.
A început să tragă de păr.
A venit medicul de gardă și i-a făcut un calmant.
Apoi George a vomitat sânge.
Am întrebat ce se întâmplă.
Mi s-a spus:
„Acum a intrat în boala lui.”
Nu voi uita niciodată ce a urmat.
George s-a ridicat în genunchi în pătuț.
Și-a împreunat mânuțele ca pentru rugăciune și a spus:
„Doamne, Doamne, ia-mă la tine.”
M-am speriat.
L-am întrebat:
„De ce, mami? De ce vrei să te duci la Doamne-Doamne?”
Și atunci copilul meu m-a prins cu mânuțele de gât.
M-a strâns.
M-a pupat.
Și mi-a spus să stau liniștită.
Că el este bine.
Eu eram mama.
Eu trebuia să-mi liniștesc copilul.
Dar în noaptea aceea copilul meu de 12 ani m-a liniștit pe mine.
După aceea s-a lăsat în pătuț și a început să sforăie foarte adânc.
Am crezut că doarme.
George intrase în comă.
---
Vineri m-am urcat lângă el în pătuț.
Mi-am luat copilul în brațe.
I-am vorbit.
I-am spus că este bine.
I-am spus că poate pentru el este mai bine acolo sus.
Pentru că undeva în mine simțeam că îl țin.
Că poate nu poate pleca pentru că mama lui nu poate să-i dea drumul.
Și apoi George a plecat.
Era 22 martie 2013.
Avea 12 ani.
Pe 12 martie 2013 ajunsesem la București fără să știu că fiul meu are leucemie.
Pe 22 martie 2013, îl țineam în brațe și îmi luam rămas-bun.
Zece zile.
Atât.
---
Copiii mei, dacă într-o zi veți citi aceste rânduri, vreau să știți cine a fost fratele vostru.
Nu vreau ca prima imagine care vă vine în minte când auziți numele George să fie un salon de spital.
Vreau să vă amintiți de băiatul dinaintea bolii.
Și chiar de băiatul din timpul bolii.
De fratele vostru care făcea glume cu asistentele.
Care nu voia să fie tuns pentru că voia să vadă cm îi cade părul.
Care și-a făcut un Oscar și a ales „Iubiri Secrete”.
Care privea Bucureștiul pe fereastră și se gândea la artificiile de Revelion.
Și care a primit, pentru câteva secunde, o artificie într-o seară obișnuită de miercuri.
Vreau să știți și că viața se poate schimba foarte repede.
Să nu vă fie niciodată rușine de boală.
Să nu ascundeți un diagnostic de teamă că va vorbi lumea.
Să întrebați.
Să cereți explicații.
Să cereți ajutor.
Să căutați răspunsuri.
În 2013 nu aveam informația și posibilitățile pe care le avem astăzi.
Atunci exista încă multă teamă și multă tăcere în jurul unor boli precum leucemia.
Astăzi știu cât de important este să vorbim.
Nu pentru a speria oamenii.
Pentru a-i face atenți.
---
Și mai vreau să învățați ceva.
Poate cea mai importantă lecție dintre toate.
De-a lungul anilor am auzit și cuvinte precum:
„De ce îți mai aduci aminte de George?”
sau:
„Ce a fost atunci rămâne atunci.”
N-am nimic de justificat.
Nu trebuie să explic nimănui de ce vorbesc despre fiul meu.
Și nici voi să nu simțiți vreodată că trebuie să explicați de ce vorbiți despre fratele vostru.
Un om poate muri.
Iubirea pentru el nu moare odată cu el.
În familia noastră nu numărăm copiii după câți stau astăzi la masă.
Îi numărăm după câți s-au născut în familia noastră și au fost iubiți.
Iar George este unul dintre copiii mei.
Nu spun „a fost copilul meu”.
Este.
Moartea nu poate schimba acest lucru.
Nu îi poate lua locul în familie.
Nu îi poate șterge numele.
Nu poate transforma 12 ani de viață într-un subiect despre care trebuie să tăcem pentru ca alții să se simtă confortabil.
În casa aceasta, numele lui poate fi rostit.
Despre el se poate vorbi.
Se poate râde când ne amintim ceva frumos.
Se poate plânge când doare.
Se poate povesti despre Oscar.
Despre artificie.
Despre glumele lui.
Despre toate.
Pentru că a-ți aminti un om nu înseamnă să refuzi să trăiești.
Înseamnă că omul acela a lăsat ceva în urma lui.
---
Iar pentru oricine citește povestea lui George și nu l-a cunoscut, nu vreau să rămâneți numai cu tristețea.
Rămâneți cu lecția lui.
O tuse, o febră sau lipsa poftei de mâncare sunt de cele mai multe ori lucruri obișnuite și nu înseamnă automat leucemie.
Dar un copil care continuă să nu fie bine merită să fie reevaluat.
Întrebați.
Cereți explicații.
Nu vă fie teamă că deranjați.
Nu vă fie rușine de diagnosticul copilului vostru.
Și, mai ales, nu reduceți niciodată un copil la boala lui.
În spatele unui diagnostic există un nume.
O familie.
Niște vise.
O poveste.
În cazul meu, numele lui era:
GEORGE.
Avea 12 ani.
Și în numai zece zile am aflat cât de nedreaptă și de fragilă poate fi viața.
Dar cei 12 ani ai lui nu pot fi rezumați la acele zece zile.
Asta este ceea ce vreau să rămână.
Nu doar povestea despre cm a murit George.
Povestea despre faptul că George a trăit.
A râs.
A iubit.
A fost iubit.
A avut un Oscar.
A așteptat artificii.
Și într-o seară, una a apărut pentru el.
Iar ultima dată când m-a putut strânge în brațe, copilul meu m-a pupat și mi-a spus să stau liniștită, pentru că el este bine.
Au trecut 13 ani.
Eu încă îi rostesc numele.
Și îl voi rosti cât voi trăi.
Nu pentru că am rămas în 2013.
Ci pentru că George merge cu mine în fiecare an care a venit după 2013.
GEORGE
8 ianuarie 2001 – 22 martie 2013
12 ani de viață.
O viață întreagă de iubire.
Iar dacă într-o zi cineva vă va întreba cine a fost George, să nu spuneți doar:
„Fratele nostru care a murit de leucemie.”
Spuneți:
„George a fost fratele nostru.
Și trebuie să vă povestim despre el...”
