http://www.transilvanianoastra.eu/

TEUS. Transilvania Noastră - Erdélyünk - Unser Siebenbürgen, Cluj-Napoca (2026)

05/10/2026

700 de ani de atestare documentară a satului bihorean Holod
AD 1326 p-em...Hudus...vicinam et commetaneam p-i Hydus, que est ep-tus Waradiensis

Holod/Hollód, Pusztahollód/Hollund (în documente medievale apar formele Hydus/Hudus, Hydastelek, Hidastelek, Hedas Telek, Hidas-Telek este un vechi sat bihorean. Hidas/Hidastelek este transparent maghiar: híd înseamnă „pod”, iar Hidastelek poate fi înțeles ca „așezarea/moșia de la pod”. Un dicționar istorico-etimologic al vechiului comitat Bihar/Bihor leagă numele tocmai de existența unui pod peste cursul de apă local. În schimb, pentru Holod/Hollód etimologia este discutată. O interpretare maghiară îl apropie de holló, „corb”, plus sufixul toponimic -d.

Actul din 6 martie 1326 amintește și o altă moșie Hudus unde „ședea și locuia” voievodul Negul (probabil vlah), împreună cu oamenii săi și cu o moară de pe rîul cu același nume, identificată cu Hodișul de astăzi (magh. Káptalanhódos); documentul precizează însă că această proprietate era vecină cu moșia Holod, aparținînd Episcopiei de Oradea. Așadar, documentul din 1326 dovedește fără îndoială existența Holodului medieval (sub forma Hydus), dar sugerează totodată că Hydus și Holod erau atunci două proprietăți distincte, aflate una lîngă alta. Foarte probabil una cu iobagi maghiari care aveau și biserică proprie (1332-1337 Nyc. sac. de v. Hydus, Tom. sac. de v. Hudus) iar cealaltă cu iobagi vlahi/români.
În 1552, Holodul, aflat încă pe domeniul Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, era o așezare importantă: conscrierea consemna 40 de porți, evaluate de istoricul Liviu Borcea la aproximativ 80 de familii și circa 360 de locuitori – pentru comparație, tîrgul Beiuș/Belényes/Binsch avea atunci 70 de porți. Reforma și războaiele secolelor XVI–XVII au frînt însă această continuitate. Episcopia romano-catolică a fost desființată în 1557, atacurile otomane din 1598 au pustiit numeroase sate bihorene, iar între 1660 și 1692, în vremea stăpînirii otomane asupra Oradiei și Bihorului, Holodul a fost depopulat.

După recucerirea habsburgică din 1692, vechile domenii episcopale au fost refăcute, dar Holodul a rămas multă vreme prediu, adică moșie fără sat propriu-zis. Conscrierea din 1721 îl găsește nelocuit; existau totuși aici moara și podul peste Holod, unde se încasa vamă – amănunt care explică foarte bine persistența numelui Hidas, „locul cu pod”. Și în 1778 Holodul era încă prediu, cu 117 iugăre de arabil și 126 de fîneață; pe dealul din apropiere fusese plantată, din 1771, o vie, de unde s-a păstrat toponimul Dealul Viilor.

A doua întemeiere a Holodului începe spre 1780–1781. După crearea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea în 1777, domeniul Beiușului, împreună cu Holodul, i-a fost transferat acesteia. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe moșia pustie a Holodului s-au așezat familii românești de jeleri și iobagi, cultivînd pămînturile domeniului episcopal în baza unor contracte de arendă iar contractele din 1792, 1808 și 1814 arată că păstrarea credinței greco-catolice era una din condițiile arendei. În 1812 existau deja 56 de capi de familie. Din această colonizare s-a născut practic Holodul modern.

Odată cu satul renaște și viața bisericească. Parohia greco-catolică pare să fi fost întemeiată în 1781 – data de 1761, întîlnită în unele șematisme mai tîrzii, este improbabilă deoarece Holodul era atunci încă nelocuit. Școala confesională greco-catolică exista deja în 1785, iar registrele parohiale se păstrează din 1796. În 1813, preotul Mihail Nistor păstorea 342 de suflete. Hramul era Sfîntul Nicolae, patronul spiritual al diecezei orădene. Din 1841 Holodul a devenit chiar sediul unui protopopiat greco-catolic, cu mai multe parohii din împrejurimi.

Vechea biserică, probabil ridicată la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, a dispărut în epoca interbelică. În locul ei s-a ridicat actuala biserică, începută în jurul anului 1931, în timpul păstoririi lui Victor Petru Ghergariu și cu sprijinul episcopului Alexandru Frențiu; sursele dau 1936 pentru sfințirea lăcașului. După 1948, odată cu interzicerea Bisericii Române Unite de regimul comunist, viața greco-catolică a fost împinsă în clandestinitate; protopopul Cornel Marian este consemnat de documentele Securității ca refuzînd trecerea la Ortodoxie și săvîrșind clandestin slujbe la Holod. În anul 2013 biserica a fost recîștigată de comunitatea greco-catolică.

Abia către sfîrșitul secolului al XIX-lea s-au stabilit aici mici grupuri de maghiari romano-catolici și reformați și de evrei, românii reprezentînd în continuare peste 90% din populație. Comunitatea evreiască a fost foarte mică – sînt consemnați 16 evrei în 1880, 18 în 1900 și 5 în 1930 – iar vechiul cimitir evreiesc constituie una dintre ultimele ei urme materiale.

Din Holod s-a ridicat și una din figurile importante ale culturii române transilvănene: Iosif Vulcan, născut aici la 31 martie 1841, fiul preotului și protopopului Nicolae Vulcan. Viitorul întemeietor al revistei Familia avea să lege astfel numele micului sat bihorean de istoria literaturii române.

05/10/2026

Sînmărtinul Nirajul era prea mult. Cu binecunoscuta imaginație românească, l-am rebotezat Mitrești...

Despre satul Mitrești, mai demult Sînmărtinul Niragiului, Sînmărtinu-de-pe-Niraj, Cicu-Sîn-Martin, în maghiară Nyárádszentmárton, Csikszentmárton, Szentmárton, în germană Martesdorf, Sankt Martin, actualmente arondat administrativ județului Mureș/Maros megye/Kreis Mieresch.

Prima atestare a localității, precum și a bisericii medievale, vine din anii 1332–1333: Michael sac. de Sancto Martino. A fost un sat secuiesc, parte a Scaunului Mureș/Marosszék/Mierescher Stuhl (1498 in sede Maros; 1566 Maros Zekben; 1602 Sedis Siculicalis Maros; 1800, 1817 Sedes Siculic. Maros, In Circulo Superiori, Processu Jobbágyfalviensi; 1839 MSz. Jobbágyfalvi j.).

Biserica unitariană, inițial construită (probabil la sfîrșitul secolului al XIII-lea) ca biserică romano-catolică, este una deosebit de frumoasă, cu o arhitectură caracteristică satelor de pe Valea Nirajului/Nyárád Mente/Nierschtal.

Conform unei inscripții interioare, turcii au devastat-o și au ars-o, probabil în timpul campaniei militare a lui Ali-Pașa din anul 1661. Tradiția locală nu spune doar că oastea lui Ali Pașa a incendiat biserica, ci că locuitorii se refugiaseră în interiorul ei, iar bisericii i s-a dat foc cu oamenii înăuntru. O sursă de patrimoniu spune explicit că tradiția păstrează amintirea celor care au pierit în incendiu. Inscripția latină de pe galeria vestică confirmă cel puțin distrugerea: incendiul ar fi fost atât de puternic încât din biserică „nu mai rămăseseră decât zidurile”.

Biserica a fost reconstruită în 1675, iar construcția turnului de piatră a început în 1698. Fereastra-trandafir a turnului și fereastra oarbă romanică, dublu arcuită, au fost, probabil, preluate de la fațada veche. Turnul are și el o poveste mai complicată decît simplul „început în 1698”. În secolul al XVII-lea exista încă o clopotniță de lemn, atestată pînă în 1629. Construcția masivului turn de piatră a început în 1698, în timpul pastorului Huszár Dániel, dar lucrările au fost întrerupte odată cu tulburările de la începutul Răscoalei lui Rákóczi. Au fost reluate în iunie 1702 de zidari din Sighișoara/Schäßburg/Segesvár, care ar fi terminat lucrările în numai șase săptămâni.

În 1667, biserica a primit și un tavan casetat. Are 63 de casete, dispuse 9 × 7, iar anul 1667 apare chiar pe ansamblu. Sînt cunoscuți și meșterii: Kozma Mihály din Gălești/Nyárádgálfalva și Havadi András, unele surse menționîndu-l și pe Sipos János Dékány. Tavanul este considerat unul din exemplele timpurii și valoroase ale tavanelor pictate transilvănene, cu ornamente vegetale și geometrice, dar și cu reprezentări de animale.

Lîngă intrarea în incintă se păstra așa-numita „piatră a rușinii” (szégyenkő). Potrivit tradiției locale consemnate în descrierile monumentului, cei care încălcau regulile comunității erau puși aici la stîlpul infamiei/pelenger. E un detaliu excelent pentru o istorie a satului, fiindcă ne duce dincolo de arhitectură, spre disciplina și viața cotidiană a comunității rurale.

În 1453 apare un György, fiul lui János de Zenthmarton, într-un document referitor la hotărnicirea de la Dumbrăvioara/Sáromberke. .În anul 1498, o diplomă menționa existența unei mori cu două roți pe apa Nirajului, în hotarul ZenthMartonului, iar în anul 1614 erau recenzați 21 de capi de familie (cca 100 de locuitori).

În anul 1910, erau 532 de maghiari și 8 români. 49 erau romano-catolici, 92 reformați și 361 unitarieni. În anul 1992, erau 363 de maghiari și 8 romi.

04/10/2026

800 de ani de la prima atestare documentară

Săldăbagiu de Munte/Hegyközszáldobágy, în forme mai vechi Száldobágy, Szaldobágy, Szoldobágy/Sankt Stefan este un vechi sat bihorean, astăzi aparținînd comunei Paleu/Hegyközpályi, aflat la numai cîțiva kilometri nord-est de Oradea/Nagyvárad/Großwardein, în regiunea istorică a Bihorului (Bihar) și în ținutul cunoscut în limba maghiară sub numele de Hegyköz. În Evul Mediu, ținutul din care făcea parte Săldăbagiu se înscria în spațiul istorico-geografic al vechii Középkalota (Călata de Mijloc), regiune care se întindea între Barcău/Berettyó și Crișul Repede/Sebes-Körös spre hotarul Transilvaniei. Dintr-o parte a acestui teritoriu medieval s-a individualizat, în epoca modernă, regiunea cunoscută sub numele de Bihari Hegyköz. Cele două denumiri nu sînt însă perfect echivalente: Hegyközul istoric depășește în anumite direcții limitele vechii Középkalota.

Așezarea, ridicată pe dealurile care străjuiesc dinspre nord valea Crișului Repede și împrejurimile Oradiei, este una dintre localitățile medievale timpurii ale acestei zone și, vreme de secole, a avut o populație aproape în întregime maghiară.

Istoria documentară a satului coboară pînă în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Cea mai veche atestare cunoscută este din 1226, cînd localitatea apare în celebrul Registru de la Oradea (Regestrum Varadiense) sub forma Scaldubag. În 1236 este întîlnită ca villa/terra Zaldubag, cu prilejul descrierii hotarelor unei așezări învecinate. Izvoarele medievale arată că aici locuiau în acea perioadă oameni ai cetății – populație aflată în sistemul de organizare al domeniului regal –, iar poziția neobișnuită a satului, pe înălțime și într-un loc odinioară greu accesibil, a făcut ca istoricii să ia în calcul și o funcție militară sau de supraveghere în perioada formării așezării. În registrele dijmelor din anii 1291–1294, satul apare din nou, fiind legat de domeniul episcopului de Oradea.

Numele localității este de origine maghiară. În literatura de specialitate, Száldobágy a fost explicat prin vechiul cuvînt maghiar száldob, cu sensul de „tei”, astfel încît toponimul ar fi desemnat, în esență, un loc acoperit sau împădurit cu tei. Formele medievale Scaldubag și Zaldubag păstrează acest nume într-o grafie oscilantă, firească documentelor latine medievale. Prefixul Hegyköz-, adăugat mai tîrziu – forme precum Hegyköz-Száldobágy sînt documentate în secolul al XIX-lea –, servește la localizarea satului în Bihari Hegyköz, „Ținutul dintre dealuri/munți bihorean”, și la deosebirea lui de alte așezări purtînd numele Száldobágy/Săldăbagiu. Denumirea românească Săldăbagiu este, la rîndul ei, adaptarea fonetică a vechiului toponim maghiar, iar determinantul „de Munte” îndeplinește aproximativ aceeași funcție de diferențiere ca maghiarul Hegyköz-.

În Evul Mediu, istoria satului a fost strîns legată de Episcopia romano-catolică de Oradea. Sursele indică apartenența sa la domeniul episcopal, cu certitudine în secolele XIV–XVI. Economia locală avea un pronunțat caracter agricol, iar viticultura ocupa un loc important. Dealurile Bihorului/Bihari-dombság din jurul Oradiei constituiau încă din Evul Mediu o regiune viticolă însemnată, iar locuitorii din Száldobágy sînt menționați în legătură cu cultivarea viței-de-vie.

O schimbare fundamentală s-a produs în secolul al XVI-lea, odată cu Reforma protestantă. Populația maghiară a satului a trecut la confesiunea reformată (calvină), proces petrecut în jurul mijlocului secolului al XVI-lea; tradiția ecleziastică locală plasează organizarea comunității reformate în jurul anului 1556. Din acel moment, confesiunea reformată avea să devină pentru mai multe secole unul din elementele definitorii ale identității comunității.

Secolele al XVI-lea și al XVII-lea au fost însă o perioadă grea pentru întregul Bihor. Apropierea de Oradea, războaiele dintre Principatul Transilvaniei, Habsburgi și Imperiul Otoman, incursiunile și repetatele mișcări de populație au afectat profund satele din Hegyköz. Tradiția istorică locală păstrează amintirea unei depopulări aproape totale a Săldăbagiului în timpul acestor tulburări. Potrivit relatărilor locale, în 1697, cînd situația începea să se stabilizeze după recucerirea Oradiei de către Habsburgi, numai doi din vechii locuitori s-ar fi întors și ar fi găsit satul în ruină. Cifra trebuie privită cu precauție, deoarece arhiva veche a localității nu s-a păstrat, însă tradiția reflectă fără îndoială amploarea distrugerilor suferite de această parte a Bihorului.

Satul a fost refăcut și repopulat, iar în secolul al XVIII-lea comunitatea reformată era din nou bine organizată. O nouă catastrofă s-a produs în 1802, cînd un incendiu a distrus cea mai mare parte a așezării. Atunci ar fi ars și arhiva veche a satului, fapt care explică numeroasele goluri din istoria locală.

După incendiu a fost refăcut și principalul edificiu religios al comunității. Actuala biserică reformată din Săldăbagiu de Munte a fost construită în 1833–1834, în stil baroc clasicizant, pe locul sau în continuarea tradiției unui lăcaș mai vechi. Este o biserică-sală, cu turn pe fațada vestică, ale cărei forme sobre sînt caracteristice arhitecturii reformate bihorene din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Biserica a rămas pînă astăzi principalul reper monumental al satului și mărturia cea mai vizibilă a continuității comunității maghiare reformate.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Săldăbagiu era deja o așezare relativ importantă. O descriere din 1851 consemnează 786 de locuitori reformați și existența unei biserici reformate-mamă (anyatemplom), hotarul satului însumînd aproximativ 3.500 de iugăre. Datele lingvistice din 1839, 1863 și 1873 clasifică localitatea drept una de limbă maghiară. În epocă apare atît forma simplă Száldobágy, cît și, din ce în ce mai frecvent, Hegyköz-Száldobágy, tocmai pentru a o deosebi de celelalte localități cu nume asemănător din comitatul Bihor.

La începutul secolului al XX-lea, caracterul maghiar al satului era aproape absolut. Recensămîntul din 1910 înregistra 851 de locuitori, dintre care 850 erau maghiari și unul singur român. Săldăbagiu era, prin urmare, unul din satele compact maghiare din imediata vecinătate a Oradiei. Pînă la sfîrșitul Primului Război Mondial a aparținut comitatului Bihar din Regatul Ungariei, fiind cunoscut oficial sub numele de Hegyközszáldobágy.

După schimbarea frontierei și integrarea Bihorului de nord-est în România, numele oficial devine Săldăbagiu, iar în documentele interbelice se impune treptat forma Săldăbagiul-de-Munte, din care provine actualul Săldăbagiu de Munte. Schimbările politice și administrative nu au modificat însă imediat structura etnică a satului. Comunitatea a rămas predominant maghiară și reformată, iar limba maghiară a continuat să fie limba tradițională a vieții cotidiene.

În plan confesional s-a produs totuși, în secolul al XX-lea, o transformare interesantă: pe lîngă vechea comunitate reformată, în sat s-a consolidat o importantă comunitate baptistă maghiară. Astfel, unitatea lingvistică și etnică a localității nu a mai însemnat și o unitate confesională. La recensămîntul din 2011, dintre locuitorii satului, aproximativ 360 erau reformați, iar 284 baptiști, ceea ce arată dimensiunile neobișnuit de mari dobîndite aici de comunitatea baptistă. Cele două confesiuni au ajuns să reprezinte împreună cea mai mare parte a populației maghiare tradiționale a localității.

Evoluția demografică din ultimele decenii este deosebit de interesantă. În 1992, satul avea 588 de locuitori, iar în 2002 – 602. Recensămîntul din 2011 a consemnat 773 de locuitori; dintre aceștia, 645 s-au declarat maghiari, 97 români și 5 romi. Maghiarii reprezentau astfel peste patru cincimi din populația satului și aproape 95% dintre locuitorii care își declaraseră etnia în 2002. Creșterea populației românești după anul 2000 trebuie pusă și în legătură cu apropierea imediată de Oradea și cu transformarea satelor din jurul municipiului în zone rezidențiale.

Istoria bisericii din Săldăbagiu de Munte/Hegyközszáldobágy se pierde în timp, asemenea istorie multor alte lăcașuri de cult din vechiul Bihor, într-un trecut din care documentele au supraviețuit numai fragmentar. Pînă în prezent nu este cunoscut un document medieval care să pomenească în mod neechivoc un preot sau o biserică medievală la Săldăbagiu. În această privință, situația este diferită de cea a altor așezări din Hegyköz, unde registrele dijmelor papale din secolul al XIV-lea consemnează numele preoților și, implicit, existența parohiilor. Absența Săldăbagiului din asemenea înregistrări nu dovedește însă că satul ar fi fost lipsit de un lăcaș de cult. Este posibil ca el să fi depins ecleziastic de o parohie învecinată sau ca documentele care i-ar fi consemnat biserica să nu se fi păstrat.

Există, în schimb, un element care face plauzibilă existența unui lăcaș catolic înainte de Reformă: Săldăbagiu s-a aflat între posesiunile medievale ale Episcopiei romano-catolice de Oradea. Satul făcea parte, prin urmare, dintr-un peisaj profund legat de structurile ecleziastice ale episcopiei orădene. Într-o asemenea așezare, locuită de o comunitate creștină medievală și aflată în stăpînire episcopală, existența unei capele sau a unei biserici este firească, chiar dacă, în lipsa unei mărturii documentare directe ori a unor cercetări arheologice, ea nu poate fi afirmată cu certitudine.

Tradiția istorică a Hegyközului plasează Reforma la Săldăbagiu în jurul anului 1556. Din acel moment, comunitatea satului apare legată de confesiunea reformată, care avea să-i marcheze identitatea pentru secole. Este foarte posibil ca reformații să fi preluat atunci vechiul lăcaș catolic, așa cm s-a întîmplat în numeroase sate maghiare din Bihor și Transilvania. Nu știm însă dacă biserica ce exista în secolele următoare mai păstra zidurile edificiului medieval sau dacă fusese între timp reconstruită. Între biserica medievală presupusă și cea reformată cunoscută mai tîrziu rămîne, deocamdată, o punte pe care izvoarele nu ne îngăduie să o traversăm cu deplină siguranță.

Biserica pe care o vedem astăzi nu este, prin urmare, edificiul medieval al satului, ci moștenitoarea unei istorii ecleziastice mult mai vechi. În spatele zidurilor sale din secolul al XIX-lea se află memoria bisericii mistuite în 1802, iar dincolo de aceasta se întrezărește, încă nedeslușit, lăcașul comunității de dinaintea Reformei.

04/10/2026

Confirmare/Konfirmation/Konfirmáció la sașii din Bistrița/Beszterce/Bistritz, Nösen [in Nösnerland, Nösnergau]/Bästerts, în anul 1943. Doar peste un an, comunitatea săsească din Bistrița va fi evacuată integral în Germania. Doar cca 30–35% din sași au revenit după război. Azi, orașul Bistrița mai are doar o mînă de sași. Din păcate...

Fotografia este realizată în fața bisericii evanghelice.

Credit foto: Klaus Schumann

02/10/2026

Biserica medievală din Rugănești

Satul secuiesc Rugănești, Rugonfalău, Rugfalău/Rugonfalva/Rügen, Rugendorf se află în zona inferioară a văii Nicoului Alb/Fehér-Nyikó, în apropiere de Cristuru Secuiesc/Székelykeresztúr/Kreuz, într-un teritoriu locuit cu mult înainte de apariția satului în izvoarele scrise. Cercetările arheologice și descoperirile de suprafață indică existența unei comunități aici cel tîrziu în secolul al XII-lea, iar în secolul următor aceasta dispunea deja de propria biserică de piatră. Prin urmare, începuturile așezării medievale trebuie plasate cu câteva secole înaintea primelor sale atestări documentare.

Prima mențiune scrisă sigură cunoscută de cercetarea modernă datează din 1495, cînd documentele îl amintesc pe „Antonius, plebanus de Rugonfalva”, adică preotul paroh Anton din Rugonfalva. În același document apare și nobilul Pál Nyújtódi, personaj important pentru istoria locală. Din 1505 acesta folosește deja predicatul nobiliar „de Rugonfalwa”, semn că satul devenise unul din centrele domeniilor familiei sale. Formele documentare ulterioare includ Rwgonfalwa în 1518 și 1566, Rugonfalva în 1576, Rugonfal(u) în 1733 și alte variante fonetice în secolele XVIII–XIX. Dicționarul istoric al localităților din Transilvania al lui Coriolan Suciu consemnează tocmai această succesiune de forme.

Numele maghiar Rugonfalva este numele istoric principal al localității. Terminația -falva înseamnă „satul lui...”, astfel încît numele are structura unui toponim format dintr-un nume personal și cuvîntul falva („satul”). Tradiția locală a pus prima parte a numelui în legătură cu un personaj numit Rugon, considerat uneori un strămoș sau întemeietor al așezării. Totuși, această explicație trebuie privită cu prudență: documentele medievale cunoscute nu dovedesc existența unui asemenea întemeietor. Este semnificativ că ancheta toponimică realizată în 1864 pentru colecția lui Pesty Frigyes consemna explicit că locuitorii din Rugonfalva nu mai cunoșteau originea numelui și că, după memoria comunității, satul nu avusese o altă denumire.

Denumirea românească Rugănești este forma oficială modernă, în timp ce Rugonfalva reprezintă denumirea maghiară și, implicit, secuiască tradițională. În sursele românești mai vechi apare și forma Rugonfalău, o adaptare fonetică a numelui maghiar. În statisticile și documentele administrative din secolul al XIX-lea apar și variante precum Ragonfalva, iar localitatea este caracterizată drept așezare secuiască și de limbă maghiară.

Cel mai important monument al satului este biserica medievală, astăzi reformată, înscrisă în Repertoriul Arheologic Național ca ansamblu medieval și monument istoric. Ea reprezintă, de fapt, rezultatul mai multor etape de construcție, în care o bisericuță romanică din secolul al XIII-lea a fost transformată într-un edificiu gotic mult mai amplu la sfîrșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea.

Din biserica romanică inițială s-a păstrat în principal partea veche a navei. Zidurile au fost realizate din bolovani de rîu și lespezi de gresie legate cu mortar bogat în var. Nava inițială era foarte mică: aproximativ 7,7 × 5,7 metri la interior, avînd mai curînd proporțiile unei capele. Intrarea principală se afla spre vest și era terminată în arc semicircular, iar caracteristicile portalului permit datarea construcției în secolul al XIII-lea, probabil în a doua jumătate a acestuia. Dimensiunile reduse ale edificiului ar putea explica, după Elek Benkő, de ce Rugonfalva nu apare în registrele dijmelor papale din anii 1332–1337.

Pe peretele nordic al acestei nave romanice a fost realizată, probabil în prima jumătate a secolului al XV-lea, una din cele mai valoroase componente ale monumentului: pictura murală reprezentînd Adorația Magilor. Fresca a fost descoperită în mare parte în 1971 și cercetată mai atent în 1981. Compoziția era organizată în două registre și măsura aproximativ 4,8 metri în lungime. Registrul superior, cel mai bine păstrat, îi reprezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul și pe cei trei magi, alături de îngeri și de un slujitor. Paleta cuprinde negru, alb, ocru, brun și cinabru. Fresca este deosebit de importantă deoarece aparține etapei anterioare marii transformări gotice a bisericii.

La sfîrșitul secolului al XV-lea, edificiul a trecut printr-o transformare radicală. Zidul estic al vechii nave și sanctuarul romanic au fost demolate, nava a fost prelungită spre est cu aproximativ 4,7 metri, iar în continuarea ei s-a construit un sanctuar gotic poligonal. Tot atunci sau în etape foarte apropiate au apărut sacristia, osuarul și turnul. Sanctuarul a primit ferestre gotice cu muluri și o boltă pe nervuri de piatră. Una dintre cheile de boltă poartă reprezentarea Agnus Dei – Mielul lui Dumnezeu, un detaliu sculptural remarcabil al monumentului.

Această amplă reconstrucție poate fi pusă în legătură cu ascensiunea familiei nobiliare Nyújtódi, care avea proprietăți la Rugonfalva. Pál Nyújtódi este documentat aici la sfîrșitul secolului al XV-lea, iar în 1495 apare împreună cu preotul Anton din Rugonfalva. Elek Benkő consideră foarte probabil ca modernizarea gotică a bisericii să fi fost realizată sub patronajul lui Pál Nyújtódi și în timpul păstoririi preotului Anton. În apropierea bisericii au fost identificate și urmele unei posibile curii nobiliare, împreună cu fragmente ceramice și cahle din secolele XV–XVII.

Un reper important pentru încheierea șantierului gotic este vechiul clopot al bisericii, dispărut în timpul Primului Război Mondial. El purta inscripția latină „sancta katerina ora pro nobis deum 1512”. Anul 1512 poate indica apropierea de final a amplelor lucrări gotice, iar invocarea Sfintei Ecaterina sugerează că aceasta ar fi putut fi patroana medievală a bisericii. Cercetările au arătat și că decorul clopotului avea analogii cu produse ale atelierelor medievale de turnare din Sibiu/Hermannstadt/Nagyszeben, ceea ce dovedește legăturile dintre zona secuiască și centrele săsești ale Transilvaniei.

Turnul actual păstrează la rîndul său o importantă structură medievală. Prima sa fază gotică ajungea la aproximativ 10,4 metri și era organizată pe patru niveluri. Turnul a fost ulterior înălțat, ultima supraînălțare importantă fiind realizată în 1816. În jurul bisericii se păstrează și zidul cimitirului, înalt de aproximativ 3,5 metri, ale cărui origini sînt tot medievale și par apropiate cronologic de faza gotică a monumentului.

După Reformă, vechea biserică catolică a intrat într-o perioadă confesională complicată. În regiune s-au confruntat comunități reformate și unitariene, iar un document din 1618 consemnează restituirea bisericii din Rugonfalva și Betfalva/Betești reformaților, după ce aceasta fusese preluată cu aproximativ zece ani înainte de adepți ai confesiunii unitariene. Monumentul a rămas în cele din urmă legat în primul rînd de comunitatea reformată.

Interiorul păstrează și urme foarte interesante ale utilizării bisericii după Evul Mediu. Cercetările din 1981 au identificat inscripții și desene zgîriate în tencuială, printre care un nume din secolul al XVI-lea, „georgius de betgfalua”, precum și o inscripție în scriere runică secuiască, alcătuită din unsprezece semne și scrisă de la dreapta spre stînga. Benkő propunea lectura aproximativă „Itt [járt] Jeddi Miklós” – „Pe aici a fost/a trecut Miklós Jeddi” –, plasînd inscripția aproximativ în secolul al XVII-lea.

În secolul al XVIII-lea biserica ajunsese într-o stare precară. Un inventar parohial din 1773 vorbește despre „ruinele bisericii”. În 1783, nava a primit un tavan casetat din lemn și o tribună vestică. Turnul a fost înălțat din nou în 1816. În 1861, în sanctuar a fost amenajată tribuna orgii, iar Sámuel Szőcs din Mátisfalva/Mătișeni a construit orga păstrată în biserică, instrument din care s-au conservat fațada și tuburile frontale originale.

Trebuie privită cu rezervă tradiția locală potrivit căreia biserica ar fi fost cîndva mănăstire. Elek Benkő subliniază că această tradiție nu este confirmată nici de documente medievale, nici de toponimie și nici de arhitectura clădirii. Tot tradiției, și nu faptelor documentate, îi aparțin unele explicații privind un presupus întemeietor Rugon. Din punct de vedere istoric și arheologic, edificiul trebuie interpretat în primul rând ca biserică parohială a comunității medievale secuiești din Rugonfalva.

Surse: Elek Benkő, Rugonfalva középkori emlékei, în Erdélyi Múzeum, 53 (1991) — este de departe cea mai importantă lucrare; László Dávid, A középkori Udvarhelyszék művészeti emlékei (1981), folosit și discutat de Benkő; Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, vol. II; Repertoriul Arheologic Național, fișa 86106.03; Cronica Cercetărilor Arheologice din România, campania 2007; și colecția toponimică Pesty Frigyes din 1864.

sursa fotografiilor: pagina Lapidum

02/10/2026

Undeva, prin Ardeal
Valahol, Erdélyben
Irgendwo, in Siebenbürgen

autorul fotografiei: Frank Schleßmann

01/10/2026

Despre cm ştim noi, ardelenii, să ne furăm singuri căciula...

În ziua de azi, e sport național, printre unii ardeleni, să pupe mîna „stăpînilor” de la București. Pentru bani, poziție și putere, și-au vîndut sufletul pe 30 de arginți. Iude care pozează în mari patrioți, oameni de nimic care, odată ajunși la București, „uită” că au fost vreodată ardeleni. Bravos, intelighenție, ți se întorc străbunii în morminte.

Cîteva informații despre „Unificarea Monetară” din anul 1920...

În mare, lucrurile au stat în felul următor. În anul 1918, 100 de coroane echivalau cu 91 de lei. După 1918, armata română impune în Transilvania, pentru rechiziţiile făcute, un curs de 1 leu=2 coroane c-așa-i în tenis. Mediile financiare ardelene, în naivitatea lor, credeau că acest curs va fi unul provizoriu, iar lucrurile vor reveni la normal după unificarea monedelor.

Surpriza (sau nu?) a fost că guvernul Averescu, cel care a realizat unificarea monetară, a luat drept reper exact acest curs, total nedrept și necinstit. Deși nu s-a declarat asta niciodată oficial, elitele dîmbovițene sperau să lovească în averile sașilor, maghiarilor și evreilor „alogeni”. O gîndire cît se poate de „europeană”, nu-i așa...

Numai că românii ardeleni, care erau departe de a fi niște sărăntoci, cm își imaginau politicienii regățeni, aveau depuneri imense, uriașe, în sistemul bancar din Transilvania și Banat, aşa încît această avere, acumulată cu atîta trudă, a fost pur şi simplu înjumătățită, pe considerentul că România trebuia să-şi recupereze pierderile din război (cam atît despre „iubirea” frățească pentru românii ardeleni)...

Foarte interesant, în Vechiul Regat, cursul de schimb pentru coroane era tot cel dinainte de război; doar în Transilvania, Banat și Bucovina era cel de 1 leu=2 coroane.

A fost prima mare dezamăgire dintr-un lung șir ce va urma pentru românii ardeleni, din ce în ce mai decepționați de noul stat în care au intrat fără să ceară absolut nicio garanție. Naivitate, oportunism, spuneți-i cm vreți.

Mai mult, în cîţiva ani după Unire, tot sistemul bancar românesc din Transilvania, Banat și Părțile Ungurene/Partium a dispărut (erau zeci de bănci cu capital românesc, una mai prosperă ca alta), BNR avînd „grijă” ca băncile mici, cooperatiste, create după sistemul german-săsesc, numitele „Sparkasse”, să nu facă faţă concurenţei băncilor din Vechiul Regat.

În fotografie: clădirea băncii Albina, din Sibiu-Hermannstadt-Nagyszeben la începutul secolului al XX-lea (în stînga fotografiei). La parter se poate observa aranjarea spațiului pentru serviciile cu clientii.

TEUS. Transilvania Noastră - Erdélyünk - Unser Siebenbürgen

05/10/2026

05/10/2026

04/10/2026

04/10/2026

02/10/2026

02/10/2026

01/10/2026

Address

Website

Alerts

Contact The Organization

Shortcuts

Share

Category

Listing takedown request