21/08/2026
Știați că a existat Deasupra Hajongardului, în maghiară Felsőházsongárd, iar în germană Eschengarten? Cel mai probabil nu a fost o localitate, cm nici Hajnogard nu a fost.
1573 – Mennek volt Zeolebe harsongartba
1585 – Menek ky vosarnap io Reggel Harsongartba-Merg duminică, dis-de-dimineață, la Harsongart.
1734 – a Hásongari gyűmőlcses kertben-„în grădina cu pomi fructiferi de la Hásongár”
„Forma «Zeolebe», atestată în documentul din 1573, este deosebit de interesantă, deoarece poate fi pusă în legătură cu vechiul maghiar szőlő („vie”, „viță-de-vie”). Dacă această interpretare este corectă, ea ar putea indica existența unei vii sau a unei plantații de viță-de-vie în zona Harsongart încă din secolul al XVI-lea.
Házsongárd este, de fapt, un nume mult mai vechi decît cimitirul. Inițial desemna versantul aflat la sud de zidurile orașului medieval. Sursele istorice spun explicit că aici se aflau livezi, grădini, vii, pășuni și, în anumite perioade, terenuri cultivate cu pepeni.
Într-un alt document din 1373 apare chiar o formulare în care Harsongard este asociat cu „zeolek”, adică vechiul termen maghiar pentru vii/viță-de-vie. Sursa Muzeului Etnografic din Cluj reproduce această atestare astfel:
„... Harsongardbely zeolek Myveltetesereis ...”
Mai mult, există o altă confirmare: un registru/act orășenesc din 16 octombrie 1613 vorbește explicit despre „Harsongard szőlőhegyek” — „dealurile cu vii ale Harsongardului”.
Pentru cei care nu știu, Cimitirul Hajongard / Házsongárdi temető / Friedhof Hasengarten („Grădina cu iepuri”) este cel mai mare cimitir din Cluj / Kolozsvár / Klausenburg, înființat în secolul al XVI-lea, odată cu devenirea neîncăpătoare a cimitirului care a funcționat în jurul Bisericii Sf. Mihail / Szent Mihály-templom / Michaelskirche, din centrul orașului.
Numele Hasinschart este atestat la Cluj din anul 1373 – Emőke Csapó, Am Übergang zwischen Licht und Dunkel. Der Friedhof Hasengarten in 19. Jahrhundert, în: Ulrich Burger, Rudolf Gräf (editori), Klausenburg, Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 143.
Cea mai importantă pistă pentru înțelegerea toponimului Felsőházsongárd am găsit-o într-o lucrare istorică dedicată teritoriilor Clujului (KOLOZSVÁR TÖRTÉNETE. IRTA JAKAB ELEK). Acolo apar două denumiri deosebit de sugestive: „Házsongárd feletti első rész” și „Házsongárd feletti második rész”, care se pot traduce prin „prima parte de deasupra Házsongárdului” și „a doua parte de deasupra Házsongárdului”.
Cele două apar ca poziții distincte într-o enumerare de terenuri. Și mai interesant este contextul în care sînt așezate: ele urmează după „Békás-pataki szőlőhegy”, adică „via de la Valea Becașului”, și sînt urmate de „Házsongárd, szőlőhegy és gyümölcsös” – „Házsongárd, vie și livadă”.
Această succesiune oferă o perspectivă prețioasă asupra peisajului istoric al zonei. Házsongárdul apare nu ca un simplu nume legat de actualul cimitir, ci ca un teritoriu agricol, cu vii și livezi, iar terenurile aflate „deasupra” lui constituiau, la rîndul lor, spații distincte în această geografie a vechiului Cluj.
În acest context, forma Felsőházsongárd poate fi înțeleasă firesc: felső înseamnă „de sus”, „superior”, iar Házsongárd este vechiul nume al teritoriului. Prin urmare, Felsőházsongárd ar însemna, în esență, „Házsongárdul de Sus” sau „partea de sus a Házsongárdului”.
O confirmare foarte interesantă a supraviețuirii acestui nume o găsim mult mai tîrziu în documentația românească. Denumirea „Deasupra Hajongardului” apare în nomenclatura terenurilor, inclusiv în documente cadastrale și administrative. Astfel, întîlnim formulări precum „ARATOR DEASUPRA HAJONGARDULUI”, iar în documente ale administrației locale apare și sintagma „Zona Deasupra Hajongardului”.
Foto: Báró Johannes Febritius de Gladis (1676–1750)
Baronul Johannes Fabritius de Gladys (1676–1750) este unul din acei oameni care par să fi trecut prin istorie fără să lase în urmă o biografie pe măsura rangului lor. Nu știm încă totul despre el — nici locul nașterii, nici chipul părinților, nici traseul exact al carierei militare —, dar ceea ce a rămas este suficient pentru a schița portretul unui personaj profund legat de Clujul primei jumătăți a secolului al XVIII-lea.
Fabritius de Gladys era baron și colonel imperial, iar la Cluj ocupa funcția de comandant militar al orașului. Era, prin urmare, unul dintre oamenii aflați în centrul ordinii habsburgice într-o Transilvanie care trecea prin transformări politice, administrative și militare. A trăit într-o epocă în care orașul era împărțit între vechile sale comunități, privilegiile istorice și noua autoritate imperială, iar uniforma militară devenise una dintre cele mai vizibile expresii ale acestei lumi noi.
Numele lui apare cu o gravitate aparte în documentele despre epidemia de ciumă din 1738–1739, una dintre marile catastrofe care au lovit Clujul în epoca modernă timpurie. În momentul în care molima a ajuns în oraș, autoritățile au impus carantine, au limitat circulația, au închis instituții și lăcașuri de cult, iar o parte a populației a încercat să fugă. Clujul devenise un oraș supravegheat, aproape suspendat între viața cotidiană și moarte. Fabritius de Gladys era atunci comandantul său militar.
Și tocmai aici biografia lui capătă o întorsătură aproape simbolică.
În 1739, la un an după izbucnirea epidemiei, baronul își donează grădina comunității luterane din Cluj. Terenul va fi transformat în cimitir și va deveni una dintre componentele importante ale Házsongárdului. Nu este vorba despre întemeierea cimitirului — Házsongárdul exista încă din 1585 —, ci despre o extindere care avea să fixeze pentru mult timp memoria comunității luterane în acest spațiu.
Gestul este cu atât mai tulburător cu cât Házsongárdul însuși își are originea într-o epidemie. În 1585, cimitirul fusese amenajat în urma unei alte epidemii de ciumă. Peste un secol și jumătate, în 1739, un colonel imperial care conducea militar orașul în timpul unei noi epidemii oferea o bucată din propria sa grădină morților. Istoria pare să fi desenat aici un cerc aproape perfect: ciuma creează cimitirul, iar ciuma îl face să crească.
Fabritius de Gladys avea să-și găsească, la rândul său, locul în acel cimitir. A murit în 1750 și a fost înmormântat în Házsongárd, sub unul dintre cele mai spectaculoase monumente funerare baroce de acolo. Piatra lui nu are nimic din discreția unui mormânt anonim. Este o declarație de rang și, în același timp, o meditație asupra morții.
Deasupra monumentului apare un craniu cu aripi de liliac — o imagine stranie și neliniștitoare, perfect potrivită sensibilității baroce. În jurul lui apar arme și steaguri, semne ale carierei militare, iar în centrul monumentului se află stema baronială, cu cerbul familiei. Tot ceea ce fusese Fabritius în timpul vieții — nobil, militar, comandant, om al Imperiului — este condensat în piatră, sub semnul inevitabil al morții.
Este aproape o mică autobiografie sculptată: rang, arme, stemă, putere — și, deasupra tuturor, craniul.
![Băgaciu, Băgaciu Săsesc/Szászbogács, Bogács/Bogeschdorf, Bogistorf [in Weinland, Köigsboden]/Bogeschterf, Bôzeštref este...](https://img5.ngos1.com/392/260/1383522063922604.jpg)
