04/08/2026
Cine are grijă de oamenii care nu mai au pe nimeni aproape?
Cazul Dumbrava a adus din nou în fața noastră o realitate pe care, de multe ori, preferăm să nu o vedem. Nu doar ca societate, dar și ca indivizi.
Sunt tot mai mulți oameni vârstnici, bolnavi sau dependenți de ajutor care trăiesc singuri. Unii nu mai au familie. Alții au copii și rude plecate departe, care nu pot fi lângă ei zi de zi. Iar atunci când nu se mai pot îngriji singuri, opțiunile sunt puține.
Locurile din centrele rezidențiale nu sunt suficiente. Îngrijirea privată este, pentru multe familii, imposibil de susținut financiar. Iar pentru oamenii fără aparținători, fără venituri sau cu probleme medicale complexe, găsirea unei soluții devine și mai dificilă.
Nu avem încă răspunsuri suficiente pentru dimensiunea acestei probleme. Dar știm că, acolo unde este posibil, îngrijirea la domiciliu poate face diferența dintre abandon și siguranță. Și așa a luat naștere proiectul AVUS - de îngrijire a vârstnicilor la domiciliu. Sigur, este doar o latură a acestei probleme complexe, dar una importantă.
O vizită AVUS poate însemna pregătirea mesei, ajutor pentru igienă sau deplasare, administrarea corectă a lucrurilor de zi cu zi și observarea la timp a unei schimbări în starea beneficiarului.
Dar poate însemna și mult mai mult.
Iată cm descriu chiar bunicii noștri acest „mult mai mult”, cu propriile cuvinte:
„Revenirea constantă a îngrijitoarei la domiciliu îmi oferă siguranță, bună dispoziție, o stare de liniște că am pe cineva drag care mă ascultă cu toate durerile mele. Mă încurajează să merg mai departe — căci viața e frumoasă și merită trăită.”
— beneficiară AVUS
„Faptul că cineva mă vizitează constant îmi dă sentimentul de siguranță și stabilitate emoțională.”
„Faptul că cineva îmi deschide ușa constant îmi dă putere. Siguranța și dragostea cu care sunt tratată, răbdarea și consecvența îngrijitoarei — îmi iau jumătate din povara bolii.”
Îngrijitoarele noastre observă, an de an, același tipar: când o persoană vârstnică rămâne mai multe zile fără nicio vizită, apare neliniștea, teama, dezechilibrul.
De aceea prezența constantă contează la fel de mult ca fiecare gest de îngrijire în sine.
Poate că nu putem rezolva singuri o problemă atât de mare. Dar fiecare dintre noi poate începe prin a privi mai atent în jur: să întrebe, să viziteze, să observe când un om nu se mai descurcă singur și să nu treacă mai departe.
Iar ca societate, avem responsabilitatea de a cere și de a construi soluții prin care bătrânețea, boala sau singurătatea să nu însemne abandon.
Cine este omul din apropierea noastră căruia i-ar prinde bine să știe că nu este singur?
