16/05/2026
O nouă mărturie de la 𝐊𝐥𝐚𝐫𝐚 𝐓𝐨𝐭𝐡🌷, după al treilea workshop de psihodramă pentru clujeni:
Proiectul „Scena Clujului”, adică seria de ateliere gratuite de psihodramă pentru adulți organizat de Societatea de Psihodramă J.L. Moreno a continuat pe 16 martie 2026 cu a treia întâlnire. Ea s-a întitulat „Unde este centrul meu? Identitate și apartenență în inima orașului” și a avut loc într-o sală a spațiului comunitar ClujHub aflat la etajul trei al magazinului Central. Coliderul lui Sergiu Maxim în această seară a fost Aura Iurian.
Magazinul Central a fost construit în 1977, a spus Sergiu. Subsemnata, nu știam asta, dar îmi amintesc din copilărie, când mergeam acolo cu sora și cu părinții, ce ne mai plăceau scările rulante... La etajul unu erau jucăriile, un raion uriaș cu foarte multe păpuși, ursuleți, mașinuțe, la etajul doi haine, uniforme școlare pentru copii, rochii elegante, costume, pantofi pentru adulți, iar la etajul trei se găseau tot felul de echipamente sport – bascheți, teniși, rachete de tenis, mingi, și un miros de cauciuc... pe care-l îndrăgesc de atunci.
În afară de Sergiu și Aura au fost prezenți ca simpli membri în grup Denis Adomniței, coliderul celui de-al doilea atelier, respectiv Valentina Bota, colega care va conduce atelierul nr. 4, asigurând astfel continuitatea acestui proiect. Ca și cm ai înșira mărgele pe un fir, una câte una. După a zecea întâlnire va fi gata colierul de psihodramă a Clujului.
Potrivit titlului – „Scena Clujului” – punctul de plecare a fost și de data aceasta orașul nostru drag. Am explorat la început tema poziționării noastre într-un spațiu aflat în continuă schimbare, căutând în timpul primelor două plimbări psihodramatice răspunsul la întrebarea: unde ne simțim în centru, respectiv la periferie în Clujul de astăzi. Deodată cu întrebările am primit și instrucțiunea: cine și-a găsit centrul/periferia, se poate opri. Toată lumea s-a oprit foarte repede, după cm am observat din colțul ochiului. Poate nu eram singura care s-ar mai fi plimbat să mai mediteze, am ales totuși repede o locație, să nu rețin grupul, și m-am oprit și eu. Liderii ne-ar fi putut explica, dacă i-am fi întrebat: oare prima alegere este considerată cea mai bună pentru că e spontană, sau este în ordine și dacă stăm puțin pe gânduri? Cineva a mărturisit că avea vreo trei variante și nu a reușit să aleagă. Nu s-a discutat, dar probabil mai mulți dintre noi ar fi fost de părere că este firesc să percepem în același timp mai multe zone ale orașului ca fiind prietenoase, calme, sigure (centru), respectiv străine, ostile nouă (periferie).
Pentru mai mulți dintre noi sentimentul de centru, centrat a fost oferit de un spațiu verde cunoscut al orașului – malul Someșului, pădurea Hoia, Făgetul, parcul central, lacurile de lângă Iulius Mall, dar au fost amintite și Casinoul, respectiv Facultatea de Litere, iar periferiile au fost reprezentate de exemplu de calea Turzii, Feleacul, marginea cimitirului Hajongard, capătul bulevardului Muncii. Aeroportul a primit chiar două voturi aici.
La a treia plimbare am cercetat relația dintre centrul nostru personal, interior și orașul în care trăim. Participanții au împărtășit exemple foarte frumoase: centrul unora e acolo, unde le este familia ori casa în construcție, pentru alții centrul este reprezentat de o mică locuință din anii studenției din centrul Clujului, ba chiar o stradă întreagă a fost resimțită ca centru (de suflet): anume strada Kogălniceanu cu teii, statuile, școlile, facultatea, filarmonica și biserica reformată...
Apoi de la dinamismul plimbărilor am trecut la o fază ludică. A urmat un exercițiu distractiv în perechi: fiecare și-a făcut un punct colorat cu carioca pe vârful degetului arătător, și timp de câteva minute primul membru al perechii trebuia să urmărească cu ochii, eventual și cu trupul punctul în mișcare de pe degetul celuilalt, așadar să se lase condus de perechea sa, după care cei doi au făcut schimb. Cercul de împărtășire a cuprins patru întrebări: Cum a fost să fii ghid? Cum a fost să fii ghidat? Ce ai simțit când atenția îți era concentrată pe acel punct? Ce legătură faci / vezi cu ideea de centru personal?
La împărtășire din lipsă de timp au fost activi doar trei perechi, voluntar. Prima pereche s-a format din două persoane cu temperamentul foarte diferit, după cm ne-au relatat: o persoană energică și iute, cealaltă mai calmă, dar s-au echilibrat, s-au reglat reciproc în timpul exercițiului. A doua pereche și-a exprimat trăirile din timpul exercițului referitoare la relații, anume cm e să fi ghidat, să te lași condus într-o relație, cm e să conduci tu însuți. În loc de ideile celei de a treia perechi (pe care din păcate nu am reușit să le rețin) pot să mărturisesc trăirile mele personale. Perechea mea m-a ghidat foarte grijuliu, precaut, eu am încercat s-o ghidez mai vioi, cu surprize, întorsături hazlii. Exercițiul m-a făcut să conștientizez că în general nu-mi place să fiu ghidată, depinde de ghid. În plus, mi s-au părut interesante relatările celorlalți la care eu nu m-am gândit în timpul exercițiului.
A urmat pauza. Din păcate am observat numai pe la sfârșitul ei echipamentul pentru tenisul de masă din hol. Ne-am apucat imediat, și dacă nu venea o colegă să ne caute... Ca niște elevi de liceu, am fost un pic tentați să chiulim de la a doua parte a atelierului.
În loc de pingpong am continuat plimbările, dar nu ne-a părut rău: am avut toată libertatea de a ne imagina un oraș, ca într-o după-amiază însorită din copilărie. Totuși ca adulți foarte probabil aveam cu toții în minte mai multe orașe din țară sau din străinătate pe care le-am vizitat sau în care am locuit o perioadă, și în acest exercițiu am preluat din ele pentru orașul nostru imaginar ce ne-a plăcut mai mult în realitate în aceste locuri.
În continuare am încercat să ne imaginăm orașul nostru interior și am ales cine/ce suntem în orașul pe care membrii grupului îl vor construi împreună. Au apărut eșarfele și alte câteva elemente de recuzită. Liderii s-au retras tiptil într-un colț al săli... Acesta a fost punctul culminant al serii. Cred că ne-am dat seama cu toții după câteva minute că suntem propriii noștri lideri. Ce va ieși din exercițiu depinde numai de noi, de ideile și inițativele noastre, Sergiu și Aura nu ne vor ajuta acum din afară. Am început să colaborăm puțin sfioși, ezitând, dar câteva persoane mai autoritare au dirijat spontan „construcția”.
Peste puțin, aproape de la sine orașul era gata. Aura a început să-l descopere trecând pe la fiecare, întrebându-ne cine/ce suntem în oraș, cm ne simțim, iar la urmă ne-a rugat să privim orașul acesta de fantezie din afară și să spunem cm îl vedem.
La primul popas ea a întâlnit un suporter entuziasmat pe stadion, apoi a trecut pe la Turnul pompierilor, foarte așezat, mândru că a reușit să îmbine trecutul și prezentul, punând preț pe revalorificare. Un participant cu binoclul în mână s-a identificat foarte ușor, cu mult umor cu un punct de vedere care aduce viziune în oraș.
Eșarfa de mătase cu flori colorate a inspirat o grădină comunitară îngrijită de toți și un foișor unde se pot ține mici concerte, se îmbină poezia, fotografia, aducând frumusețe sufletească și spirituală, oferind orașului veselie și libertate.
Pentru un participant înalt și zvelt nimic mai firesc decât să-și pună pe cap căciula roșie cu motivele sărbătorilor de iarnă pentru a forma pomul de crăciun. Bradul prietenos din piața orașului aducea familiile la un loc, umplea sufletele de bucurie și iubire.
Panglica lungă a format o rețea complicată, reprezentând conexiunile, cunoașterea și autocunoașterea pe care le poate oferi cititorilor o bibliotecă. Nu putea lipsi din oraș nici teatrul privat, și prin intermediul lui acțiunea, intriga.
O grădinăreasă blândă, zâmbitoare, după ce a făcut o alee cu flori, s-a așezat foarte firesc pe podea să se odihnească un pic. Deasupra ei s-a întins eșarfa cu steluțe, adică cerul înstelat, și i-a adus calm, visare.
În acest oraș din ce în ce mai frumos au apărut din ce în ce mai mulți oameni cărora le plăceau bucuriile simple și căutau alți oameni la fel, stăteau în piață la măsuțe, sorbeau cafeluțe, povesteau, se auzea muzică și glasuri de copii.
Următorul participant a observat că tot orașul e parcă pentru relaxare, nu este stres, nu sunt locuri de muncă... Să fi devenit oare idilic orașul nostru deoarece Clujul de azi este foarte aglomerat, agitat, grăbit, suntem plini de tensiune, și poate ne-am dori un oraș mai liniștit, ca acesta pe care ni l-am imaginat împreună?
La calmul de mai înainte a contribuit și floarea de cireș, o prezență foarte modestă, dar necesară: a adus parfum, culoare, blândețe. Mergând mai departe am întâlnit un copac, poate un tei bătrân, care nu se dă bătut, înflorește an de an. Și dacă vizitatorul a obosit de atâta plimbare, s-a putut așeza pe iarbă, ea aducea relaxare, sănătate. Cei cu mai multă energie au avut la dispoziție topoganul de la aquapark, cu așezarea în centrul orașului oarecum ieșită din comun, dar promițând negreșit divertisment.
Până să vizităm tot orașul, timpul a trecut pe neobservate, iar apusul personificat de un participant a pătruns lin printre clădiri, copaci... Cred că ne-am despărțit cu toții cam greu de acest loc minunat: orașul comun imaginar al grupului.
Toate exercițiile acestui atelier, unul după altul și îmbinate ne-au ajutat să descoperim împreună ce înseamnă să ne aflăm în centru sau la periferie – în oraș și în propria viață, cm ne putem construi propriul centru în relație cu ceilalți. Așadar întrebarea la penultimul cerc a sunat așa: „Centrul meu este...” De data asta am reușit cu toții să răspundem în fraze succinte, nimeni nu a exagerat cu împărtășirea. Pentru unii centrul era familia, pentru alții să găsească oameni cu care se simt bine, se înțeleg bine și pot face lucruri frumoase Pe cei care totuși nu știau ce să răspundă, pe care îi speria căutarea, Sergiu i-a încurajat spunând că trebuie să dăm și de goluri ca să găsim ceva.
Orașe călătoare ce suntem, cu străduțele și bulevardele, căsuțele, palatele, parcurile noastre interioare, populate de părinți, copii, rude, prieteni, colegi, cu anotimpurile noastre sufletești schimbătoare zi de zi, an de an, cu trude, pasiuni, festivități, orașe înfrățite... Orașul a devenit scenă, noi am devenit oraș. În acest cadru viu, autentic, prin roluri și imaginile vii am format cu autenticitate și curaj un centru colectiv, un spațiu al prezenței, al conexiunii și al sensului. La cercul de închidere am împărtășit câte-un cuvânt despre ce anume luăm cu noi din orașul imaginar: diversitate, profunzime, emoție, recunoștință...
În final am stat în cerc, ne-am ținut de mână în tăcere, apoi am restrâns cercul cât am putut și ne-am salutat din priviri, fiecare pe fiecare. La plecare am primit de la Aura câte-un fir de narcisă galbenă, culeasă parcă din grădina orașului imaginar – promisiunea primăverii, un zâmbet al soarelui.
Cine a privit vreodată o grădină după trecerea iernii, a văzut cm își fac drum firicelele de iarbă de sub pământ, cm împung frunzulițele înfășurate stratul de frunze uscate, cm cresc mugurii pomilor, primele viorele, cm peisajul gri maroniu devine din ce în ce mai verde și colorat, știe, psihodrama e ca ... primăvara.
