02/09/2026
Ce rămâne după un atelier de psihodramă?
O nouă mărturie, de la sensibila prietenă a psihodramei 🌷 𝐊𝐥𝐚𝐫𝐚 𝐓𝐨𝐭𝐡 - iar în acest articol aflăm și care este legătura Klarei cu psihodrama :)
Scena Clujului / 5
Pe „Scena Clujului” s-a derulat pe 12 mai 2026 „actul” al 5-lea al proiectului Societății de Psihodramă JL Moreno, a cincea întâlnire din cele zece propuse, așadar mijlocul seriei de ateliere gratuite de psihodramă pentru adulți. Atelierul s-a întitulat De la conflict la co-creare, iar cei doi „regizori” au fost Sergiu Maxim și Izabella Okos Rigó Kasza. Au participat ca membri în grup și colegi psihodramaticieni, lideri ai unor ateliere anterioare: Denis Adomniței, Aura Iurian și Valentina Bota. Foarte discret, de pe o fotogafie afișată, a vegheat toată activitatea și pe toți participanții... Zsuzsa Roșca. (Cine a cunoscut-o, nu are nevoie de explicații, iar toți ceilalți vor afla puțin mai jos motivul și importanța acestui fapt.)
Întâlnirea s-a petrecut în spațiul atemporal, impregnat de istorie al Turnului Croitorilor, unul dintre puținele turnuri de fortificație ale vechii cetăți a Clujului care au supraviețuit până în zilele noastre. Bastionul, denumit după breasla care a finanțat funcționarea lui, a avut un rol decisiv în apărarea orașului: dacă turnul cădea pradă inamicului, cădea tot orașul.
În decursul secolelor bastionul, martor la nenumărate evenimente istorice importante, a fost distrus si reconstruit în repetate rânduri (și-a dobândit forma actuală în 1629), respectiv a fost restaurat de mai multe ori (în 1924, în anii 1956–1957 și 1959). Ultimele lucrări de conservare și restaurare au avut loc în perioada 2007–2009. După ce a servit ca magazie de muniții în evul mediu, muzeu de istorie în prima parte a secolului 20 și mai târziu a fost lăsat în paragină, în prezent bastionul oferă orașului un spațiu amenajat modern, denumit Centrul de Cultură Urbană, care poate găzdui diferite evenimente culturale, prelegeri, expozitii sau concerte.
După ce liderii ne-au prezentat pe scurt locul în care ne aflam, s-au prezentat și ei. Izabella a mărturisit că psihodrama a fost dragoste la prima vedere pentru ea, iar Zsuzsa Roșca ... a fost formatoarea ei.
Pentru două participante – subsemnata și prietena ei – locația a avut o semnificație aparte. Ele au urmat Liceul de filologie–istorie Ady-Șincai de odinioară (acum Colegiul Național Gheorghe Șincai) din vecinătatea Turnului Croitorilor, și au avut-o ca profesoară de științe sociale, ba chiar dirigintă pe Zsuzsa Roșca, ulterior unul dintre primii psihodramaticieni din România, pe care colegii au numit-o „marea doamnă a psihodramei”. Zsuzsa Roșca a jucat un rol deosebit de important în răspândirea metodei în România, formând zeci de psihodramaticieni de-a lungul celor două decenii de activitate, respectiv participând la înființarea și conducerea Societății de Psihodramă ca vicepreședinte și membru în comisia profesională mulți ani la rând. Zsuzsa a plecat dintre noi în toamna anului 2020 la vârsta de 77 de ani. Subsemnata și prietena ei, participăm la aceste ateliere pe de o parte în memoria fostei noastre diriginte, pe de alta tocmai ca să cunoaștem activitatea pe care a desfășurat-o cu atât de mult devotament și pasiune – psihodrama.
Apoi Izabella ne-a atras atenția asupra unui aspect foarte important, anume că aceste ateliere nu sunt terapeutice, ci demonstrative, dar oricine dorește poate să se înscrie la un grup constant terapeutic organizat periodic de membrii Societății de Psihodramă.
Liderii au accentuat și de data aceasta o regulă importantă a lucrului în grup. Izabella a ales un mod deosebit de frumos și memorabil pentru a reprezenta această cerință: cu toții în cerc, cu mâna stângă întinsă spre interior, mâna dreaptă prinsă cu vecinul, am format fântâna confidențialității și am rostit spre interiorul ei promisiunea că vom păstra pentru noi toate cele împărtășite în atelier.
Prima activitatea a fost exercițiul de încălzire cu deja cunoscuta „coreografie”: cine simte că i se potrivește afirmația rostită de lider, face un pas înainte. Am reflectat la următoarele idei: în ziua atelierului ne-am gândit la un conflict nerezolvat sau nu, în familia noastră cineva striga des sau nimeni nu striga, dar tensiunea se simțea, respectiv alegem să tăcem chiar dacă ceva ne deranjează, sau dimpotrivă. Pașii înainte și înapoi ne-au îndreptat spontan gândurile către tema atelierului.
Au urmat câteva sociometrii. O eșarfă pe podea simbolizând conflictul ne-a ajutat să observăm cât de aproape ori departe ne simțim de el atunci și acolo. Ne-am și aranjat în spațiu potrivit acestor distanțe. După aceea ne-am așezat pe axa imaginară pe baza ideii dacă evităm conflictul ori intrăm repede în el. Ca de obicei, liderii au adresat întrebări celor care s-au pus la extremități, respectiv unora dinspre mijloc. Am aprofundat autocunoașterea reflectând la modul nostru de operare: cât de ușor sau greu ni se pare să spunem lucrurilor pe nume atunci când ne deranjează ceva.
În continuare am făcut altă introspecție – suntem conflictuali sau pacifiști? Instrucțiunile au fost acestea: să ne poziționăm pe axă după cm ne vedem pe noi înșine, apoi acolo unde ne plasează familia, partenerul, colegii, în același timp să observăm dacă ne-am mutat, și în ce direcție. Cineva a constatat surprinsă că prietenii o percep altfel decât se știe ea. Altcineva a spus că ar trebui să se afle în același timp la ambele capete, deoarece după firea ei ar intra mai des în conflicte, însă încearcă tocmai să le evite ca să își menajeze membrii de familie, care au o vârstă înaintată.
Un alt exercițiu interesant a evidențiat cm se raporta față de conflict familia noastră de origine (cea în care am crescut), dacă conflictul era permis, interzis sau exploda pur și simplu. Am privit-o surprinsă pe prietena mea, pe care am știut-o dintotdeauna ca fiind foarte calmă și blândă, de ce stă la capătul exploziv. Cum nu a scăpat să fie întrebată de lideri, am aflat și noi: în cazul ei, ca în toate familiile, cineva poate să prefere liniștea și pacea, pe când un alt membru de familie să se simtă în largul lui în plină tensiune.
Pe măsură ce am devenit din ce în ce mai conștienți de felul nostru de operare vizavi de conflicte, activitatea a devenit mai complexă și ne-a acaparat toată atenția. Ne-am împărțit în patru grupe pe baza răspunsului dat la întrebarea: care este reacția noastră cea mai frecventă la un conflict. Se știe că unii fug (de conflict), alții îngheață în fața lui, apoi sunt luptătorii, și în final cei pe care (conflictul) îi aprinde. Grupurile s-au format destul de repede în cele patru colțuri ale sălii. Acolo am avut de împărtășit cu colegii ce anume ne-a făcut să alegem tocmai acel colț și nu un altul. Cât de introvertiți să fim, exercițiile de acest fel ne impun să rostim câteva gânduri, și imediat devenim (mai) conștienți de vreun aspect sau altul al comportamentului nostru. Ca un reflector în noapte, conul lui de lumină cade pe o porțiune a sufletului nostru și ne ajută s-o vedem mai clar.
Apoi fiecare grup a fost prezentat prin câteva cuvinte de câtre un membru al ei. A urmat o mică consfătuire între membri privind gestul, sunetul comun al grupului care să exprime ceea ce le este caracteristic. Luptătorii au făcut un pas înainte hotărât și zgomotos, cu brațul împins în sus, și un strigăt de... luptă, ce altceva?
A crezut cineva că în acest punct am epuizat tema? Am primit imediat altă sarcină interesantă: oricine, pe bază de voluntariat, a putut alege un grup diferit de cel în care a intrat inițial, și a trebuit să treacă la ei, să se observe și să ne spună ce sentiment este să aparțină acelui grup. Unui luptător „vizita” în tabăra celor care fug de conflict – enervantă, iritantă. Cuiva obișnuit să înghețe în fața conflictului, trecerea chiar temporară la luptători putea inspira teamă, nesiguranță, și alte experiențe de acest fel. Din păcate timpul nu a permis ca fiecare să încerce un alt grup, dar poate la primul nostru conflict de după atelier ne vom aduce aminte de acest exercițiu și vom putea privi atât conflictul, cât și raportarea noastră față de el dintr-o altă perspectivă decât cea obișnuită și comodă nouă, ba chiar vom putea încerca un alt mod de apropiere / distanțare / rezolvare a situației.
Liderii au echilbrat frumos atelierul: partea intensă, zgomotoasă a fost urmată de liniștire prin plimbare și meditare, în timpul căreia ne-am gândit la conflictele din viața noastră avute cu o persoană anume, într-o situație sau o relație, eventual la conflicte interioare. Am fost atenți la stările, energiile, rolurile pe care le-am perceput în conflictul ales – furie, vinovăție, tăcere, frică, mândrie, criticul, victima, salvatorul, copilul rănit, părintele exigent șamd. Apoi am primit niște bilețele, am scris pe ele câte un cuvânt, o expresie care a desemnat acel conflict, și le-am pus, în lipsa unei pălării, în cuibul improvizat dintr-o eșarfă, perfect potrivit pentru scop.
Era de așteptat: dacă le-am pus, le vom și scoate. Așa s-a și întâmplat: fiecare am extras câte-un bilețel, iar cuvântul de pe el a devenit rolul nostru cu care am reluat plimbarea. Ne-am concentrat câteva minute asupra stărilor psihice și fizice resimțite purtând acel rol. Gestul, ritmul, postura, respirația sunt diferite de la un rol la altul. O persoană furioasă umblă altfel decât cineva care se simte vinovat, de exemplu. Lucru știut de oricine din experiență, dar înțeles și însușit și mai bine după acest exercițiu.
După acomodarea cu rolul, indiferent dacă ne era potrivit și familiar sau dimpotrivă, străin de personalitatea noastră, întâlnirile spontane de priviri au format perechi. Am vorbit câteva minute unul cu celălalt, ne-am prezentat pe scurt, rolurile au interacționat. Altă plimbare, schimbare de pereche, reintrare în rol, pași repetați de vreo trei–patru ori. Pentru subsemnata întâlnirea cea mai interesantă a fost cu o colegă care nu răspundea la nimic, orice îi zicea Furia din ce în ce mai furioasă de atitudinea ei pasivă. Timpul limitat dedicat exercițiului a salvat Furia: înainte să erupă, a aflat că rolul colegei a fost tocmai...Tăcerea.
A urmat pentru fiecare câte-o mică analiză în gând a întâlnirilor avute. Am cercetat cu care dintre roluri ne-a fost mai dificilă apropierea, conversația, poate chiar confruntarea, ce trăiri am avut. Cu acestea în gând am stat puțin față-n față cu rolul-problemă (spre exemplu furia cu blândețea), de la care am primit și câte o vorbă bună de păstrat în suflet.
După exercițiul cu rolurile, puțin obosiți psihic ne-am putut așeza... fizic. Izabella a accentuat să ne așezăm unde dorim. La psihodramă întotdeauna sunt scaune în jur, dar în acel moment erau două scaune și în mijloc. Cineva s-a și așezat pe unul dintre ele. Întrebată fiind ce a motivat-o, a spus că a dorit să afle cm este lumea văzută de acolo. Nu știu dacă s-a așteptat să se implice astfel într-un exercițiu de schimb de rol.
Celălalt scaun a fost rezervat rolului cu care persoana a avut dificultăți, de exemplu teama de respingere. La început timidă și emoționată, dar pe parcurs încurajată, susținută de lideri și de participanți nu numai prin cuvinte, ci stând în spatele ei cu mâna pe umărul ei, colega a putut rosti esența problemei cu care se confrunta și a putut simți încetul cu încetul că această povară nu o mai apasă așa de tare. Încă un participant curajos a luat loc pe scaunul din mijloc și a purtat un dialog scurt cu rolul ei problemă, punând la loc câteva piese de puzzle în propria poveste.
După pauză am lăsat în urmă conflictele și am început co-crearea. Foarte scurta plimbare psihodramatică a fost urmată de un exercițiu distractiv, revigorant. Ne plimbam în continuare, iar când Izabella pronunța pe neașteptate un număr și numele unui obiect sau o noțiune, de exemplu: 2 – minge, 6 – grădină, 5 – îmbrățișări, 7 – echipă de fotbal, 3 – pod, 4 – sarmale, etc., ne grupam repede câte doi, șase, cinci, șamd. și încercam să reprezentăm prin mișcare, poziții, gesturi cuvântul cheie. Exemplul preferat al subsemnatei a fost „3 – pod”. Două persoane, evident, formează un arc cu brațele ridicate, gata podul. Dar cm să faci pod în trei? Și mai simplu: al treilea om devine râul care curge sub pod.
După momentele vesele am discutat în grupe de câte trei despre un conflict din familie, am ales o frază care să exprime ceva comun grupului și am „construit” câte-o „statuie” vie din gesturi, postură, relații spațiale ale corpurilor. Compozițiile, vreo șapte la număr, au fost cu atât mai speciale, cu cât fiecare membru al statuilor a căpătat și voce, completând propoziția „Eu pot să mă manifest, dacă...” În final fiecare grup a pășit pe scena simbolică, adică centrul spațiului în care ne-am aflat, și a prezentat ideea comună grupului.
Conflictele, componente firești ale vieții personale, ale conviețuirii în familie și în societate, nu trebuiesc privite neapărat ca niște creaturi cu încărcătură negativă. Deși noi suntem cei care le creăm, la rândul lor conflictele ne modelează, totodată transformă și relațiile noastre, dacă reușim să stăpânim tensiunea, să vedem diferențele nu ca motiv pentru opoziție, dușmănie, ură, ci ca bază pentru cunoaștere reciprocă și dialog. Odată ce conflictele se diminuează, noi creștem, construim, creăm, co-creăm cu semenii noștri.
Cine a pășit vreodată într-un atelier de tâmplărie ori al unui sculptor, a văzut bucățile brute sau prelucrate de lemn, a privit uimit rețeaua de „artere” care împânzesc lemnul, a luat în palme fulgii de așchii proaspăt căzute, cu miros de brad, a observat mâna tâmplarului ori a artistului cm cioplește minuțios o porțiune de lemn, dizolvând conflictul dintre materie și idee, acel cineva știe: psihodrama e ca făurirea unei statui. Sau a unei măsuțe. Rotunde.
