Asociatia ZI de BINE, Centrul Comunitar Zi de BINE, Strada Uranus, no 150, Bucureşti Sectorul 5 (2026)

Q: What is the address?

Centrul Comunitar Zi De BINE, Strada Uranus, No 150

24/08/2026

Un liceu bun e un liceu în care niciodată nu se întâmplă „nimic”? Sau e liceul unde problemele se pot spune cu voce tare?

În ultimii doi ani de zile, am trecut pragul multor licee. Și ne-am oprit acolo unde profesorii nu se sperie de cuvântul „prevenție" și unde directorii nu ridică din umeri când vine vorba de sănătatea mintală a elevilor.

Cifrele îs cele care nu ne dau pace: 1 din 10 adolescenți are o tulburare mintală diagnosticabilă (OMS). La noi, un consilier școlar are grijă, teoretic, de 800 de elevi. Asta înseamnă că deși 91% dintre elevi știu că au un consilier în școală, mai puțin de 17% au ajuns vreodată la el. Restul rămân cu întrebările lor, singuri, sau caută răspunsuri unde nimeresc. Și soluții care mai de care..

KIT nu vine să înlocuiască ce faceți voi în școală. Vine să completeze, acolo unde timpul și resursele nu mai ajung. Un an întreg de formare pentru elevi din clasele IX-X și o mână de profesori sau consilieri, din fiecare liceu selectat. Șase selectăm să intre în fiecare generație nouă.

Formări alături de specialiști în psihologie, psihiatrie și adicții și multe altele, într-o curriculă co-creată alături de copii. La final, alumnii KIT nu sunt doar elevi care știu mai multe, ba chiar pot livra workshopuri la clasă pe teme de sănătate emoțională, ci sunt resursă și suport pentru colegii lor. Mentori informali între egali.

𝐔𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐠𝐫𝐚𝐦 𝐙𝐢 𝐝𝐞 𝐁𝐈𝐍𝐄, 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐬𝐜𝐮𝐭 𝐜𝐚 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐛𝐮𝐧𝐞 𝐩𝐫𝐚𝐜𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐞𝐯𝐞𝐧𝐭𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐚𝐭𝐫𝐞 𝐎𝐫𝐠𝐚𝐧𝐢𝐳𝐚𝐭𝐢𝐚 𝐌𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥𝐚 𝐚 𝐒𝐚𝐧𝐚𝐭𝐚𝐭𝐢𝐢 𝐢𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐌𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐞𝐫𝐮𝐥 𝐒𝐚𝐧𝐚𝐭𝐚𝐭𝐢𝐢 𝐬𝐢 𝐀𝐝𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭𝐢𝐚 𝐏𝐫𝐞𝐳𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐚𝐥𝐚.

📢𝗗𝗲𝘀𝗰𝗵𝗶𝗱𝗲𝗺 î𝗻𝘀𝗰𝗿𝗶𝗲𝗿𝗶𝗹𝗲 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗴𝗲𝗻𝗲𝗿𝗮ț𝗶𝗮 𝟯 𝗞𝗜𝗧. Dacă liceul vostru e genul care zice „hai să încercăm", vă așteptăm. Detalii și înscriere - link în comentarii.👇

01/08/2026

Aseară, când Rareș, instructorul lor de tabără, i-a anunțat pe copii că-și vor primi înapoi telefoanele, reacția a fost . Câteva yey-uri anemice, o privire ridicată și apoi întoarsă la loc în conversația de la masă. Nu se grăbeau niciunde. „Tabăra ONline e acasă” și „Ne-am distrat și fără telefon” spuseseră un pic mai devreme, la decernarea diplomelor și medaliilor.

Ieri, a fost prima și singura zi în care s-a vorbit doar despre telefoane și relația copiilor cu tehnologia. Asta era și ideea. Să construim la momentele și relațiile offline, înainte de a reveni, vorba copiilor, în „tabăra online”.

Psihologul Mihai Popa a pronunțat „educație digitală” și toate urechile s-au ciulit la unison. „Cine conduce, de fapt, guys: telefonul pe voi, sau voi pe telefon?”, i-a întrebat. În nicio zi participarea la vreun atelier nu a fost mai intensă, interesul, mai mare. Au vorbit despre notificări și multitasking, fake news și doom scroll, mesaje înșelătoare primite pe social media sau WhatsApp. Au analizat la rece relația lor cu tehnologia.

Au rostit, ieri, lucruri care pot pune pe gânduri orice adult. Iată doar câteva:

🎯„La început, noi ne jucam pe telefon, dar în ultimul timp, el ne joacă pe noi.”
🎯„Nu mă deranjează, dar de obicei, am notificările dezactivate.”
🎯„Pui telefonul jos, indiferent cm te simți, și ieși afară. Și faci alte chestii care te fac fericit.”
🎯„Acum regret că până la 7 ani am stat pe telefon, în loc să joc fotbal.”
🎯„- Ați demonstrat că puteți fi…
- Cool și conectați!
- Conectați cu viața!”

După ultima cină împreună, copiii NOline și-au unit forțele și piesele colecționate de „case” de-a lungul taberei, ca să facă un puzzle. La final, s-au trezit că le lipsea o singură piesă. Au decis, atunci și acolo, acoperind micul spațiu gol cu degetele lor, că piesa finală e prietenia care s-a creat între ei.

Mulțumim echipei splendide care a făcut fiecare zi de tabără posibilă, complicilor într-ale muntelui Tabere Straja și sponsorilor e.on, Leroy Merlin Romania, UniCredit Romania, Schindler.

01/08/2026

Au renunțat din proprie inițiativă la telefoane, la sosirea în Straja. Au cărat cutii și rucsaci, au alergat și strigat după copii, au făcut jocuri cu ei și s-au asigurat mereu că sunt bine, au pus muzică de pe ceas, au rezolvat orice task, cu naturalețea și voioșia cu care Filip ne trântea pe toți la skandenberg. Au făcut o tabără întreagă să scandeze „Cioc!”

Ei sunt Mariușii, Regii, buni la toatele - Veteranii și Voluntarii taberei NOline 2026. I-am întrebat una, alta despre online, offline și NOline în captions.

Susținut de e.on UniCredit Romania Leroy Merlin Romania Schindler

30/07/2026

„- Apropo, știți de ce Zinedine Zidane n-a pierdut World Cup-u’?

- De ce?

- Pentru că a avut o zi de bine!”

Ar trebui să aveți videoul, ca să auziți vocea inconfundabilă a lui Edi. Ca să auziți „de ce”-ul rostit de întreaga tabără NOline, copii și adulți, și râsetele tuturor, în jurul focului magnific, în a doua și ultima noapte de camping în Parâng. Dar nu despre cm sună lucrurile e postarea de astăzi. Ci despre inside jokes și despre complicitatea bucuriilor trăite împreună.

Despre cât de magic e să vezi cum, în numai cinci zile, copii care nu se cunoșteau ajung să vorbească în glume și amintiri numai de ei împărtășite. Să aibă povești despre cât le-au iubit pe Borisa și pe Alma, cm au prins Grigo prin iarbă, cm au strigat după Mariuși prin pădure, cât au râs (sau nu) la bancurile lui Edi, dar tot le-au ascultat. Despre cm au montat corturi, au adus lemne și construit o vatră, cm au strâns rune în pumni și s-au simțit balauri, sau cm i-au făcut galerie lui Eric, în ascensiunea lui dârză spre Parângul Mic.

NOline își propune să reducă timpul petrecut pe telefoane, tablete și rețele sociale prin activități offline și suport de specialitate. Dar copiii lui 2026 dau clasă „detox”-ului nostru digital. Nu că n-ar aștepta cu nerăbdare seara de mâine, când bănuiesc că-și vor vedea din nou telefoanele. Dar nu au dat niciodată senzația că le lipsesc cu adevărat bucățile alea de metal, mai ales de când am aterizat cu ei în zona unde am campat de marți până joi. Le lipsea ceasul, le lipsea să știe ce zi e și, uneori, le lipsea posibilitatea de a fotografia sau filma. Dar toate astea se pot afla și face și fără un telefon.

În camping, copiii NOline au fost ocupați până peste cap să fie copii care se rostogolesc în iarbă, stau în mâini pe izopren, cântă sau își povestesc filme la cort, culeg afine și-și iau apă de la izvor, răsfață câinii taberei, aleargă după minge și unul după celălalt, învață despre cianotipie, fotografie pe film și RĂBDARE de la Oana, Răzvan și Marius aka Analog Valley, și descoperă tainele pusului și strânsului de cort (cu Rareș și Dani, de la Tabere Straja). Și au fost foarte buni la toate astea. La a fi afară. La a da ascultare regulilor trăitului în natură. Fără telefoane. Care telefoane?

Și pentru că tot vorbeam de liniște în postarea trecută, ba da, ar fi totuși un sunet cu care am însoți postarea de astăzi. Sunetul șoaptelor copiilor în jurul focului de tabără de ieri. Pentru că, la unison, fără să le-o mai ceară nimeni de data asta, au tăcut cea mai scânteietoare tăcere – cea a unei nostalgii care abia începe.

Susținut de e.on, Leroy Merlin Romania, UniCredit Romania, Schindler

28/07/2026

„Gălăgia e o barieră în comunicare”, au învățat copiii în Ziua 2.

Deci ce faci în tabăra NOline, când zgomotul umple camerele, slăbește ușile, e la fel de indubitabil ca ora de înviorare? Copiii sunt copii. Vorbesc unii peste alții, tropăie, trântesc, tratează chiar și fluierul, ultima soluție pentru a opri larma, ca pe un sunet a cărui semnificație poate fi ignorată.

Și totuși ieri, pentru câteva secunde puternice, s-a făcut liniște. Erau toți la workshop-ul de dimineață și Iulia Tota sfâșia prima bucată dintr-un Michael Jackson pe care o echipă muncise 20 de minute bune să-l deseneze pe hârtie, să-i pună steluțe colorate, să-l construiască din memorie.

„Mă doare inima, că am lucrat mult la el”, a zis un puști din altă echipă, văzând ce avea să se întâmple și cu Vitinha, personajul lor. „Gata, doamna, e destul!”, a zis cineva din a treia echipă, văzând cm se destramă Lamine Yamal.

Ideea e cam așa: echipa trebuie să aleagă de comun acord un personaj, de exemplu o celebritate pe care o admiră, și să-l deseneze pe o hârtie, în mărime naturală. După ce îl prezintă colegilor, Iulia le cere copiilor din echipă să-i adreseze personajului lor cuvinte urâte, cuvinte care dor și pe care le-au auzit des în jurul lor, în viața de zi cu zi. Copiii ezită, la început. Apoi, pentru că li se cere insistent, încep cu jumătate de gură: „urât”, „gras”, „prost”. Fiecare cuvânt rostit rupe o bucată din desenul lor, până nu le mai rămâne decât un morman de hârtii. „Adunați-vă toate bucățile de Michael Jackson și duceți-vă la masa voastră.”

La finalul sesiunii de distrugere, primesc scotch și 5 minute să-și refacă personajele. Dar chiar și cel mai „reîntregit” personaj nu va mai fi niciodată la fel. Semnele ruperii sunt peste tot, indiferent că scotch-ul e lipit pe față sau pe spate. Și rămân, câteodată pentru toată viața.

Cuvântul „bullying” s-a rostit prima dată răspicat în workshop abia cu câteva minute înainte de finalul întâlnirii. Dar știau deja cu toții despre ce fusese atelierul.

Ziua 3, o zi cu soare și ploi intermitente, cu steaguri pentru case, vânătoare de comori și bagaje pentru nopțile la cort, a fost străbătută de remindere privind cuvântul cu B. S-a strecurat și în atelierul despre furie și exprimarea ei cu Mihai Popa, și la o discuție pe care tot Mihai a avut-o cu copiii pe seară, pentru că era nevoie de un moment colectiv de reflecție. Și, în clipele alea, s-a făcut liniște.

27/07/2026

La începutul nopții, părinții NOline primesc un raport al zilei care a trecut. Copiii din tabără nu mai au telefoane, ca să răspundă la call-ul de „cum a fost azi?”, deci raportul, fotografiile, videourile țin loc. Sau?

Cum să poți cuprinde o primă zi petrecută, de la 8, când se dă trezirea, până la 22, când se dă stingerea, numai pe-afară sau în ateliere, numai în compania altor oameni, mici și mari? Copiii noștri de 11-13 ani nu au stat. Nu a existat oră de „acum nu facem nimic, la noi în camere” în programul zilei. Și chiar și după focul de tabără și bezelele înfipte în băț de la finalul zilei, tot rămăseseră energie și fomo de a mai rămâne la petrecere, pe lângă ăi mai mari din alte tabere.

O zi de plantat semințe, cm spune Iulia Tota, care nu crede în rețete miraculoase, de schimbat copiii într-o săptămână, ci în multele lucruri la care tabăra NOline îi expune. Unele dintre ele rămân cu ei, și își găsesc drum spre a răsări mai târziu. Ca ghindele pe care au călcat ieri prin pădure cele 4 echipe, când a trebuit să-și construiască o casă și să stabilească împreună regulile, interdicțiile și valorile ei.

Semințele care se prind sunt misterioase și sunt altele, pentru fiecare copil în parte. Așa că lăsăm aici nu 3 semințe, ci 3 cuvinte din Ziua 2:

FEEDBACK
Cu Mihai Popa, copiii au vorbit despre prietenie și despre cm pun limite sănătoase. „Trigger”, „ghosting”, „overthinking”, „dat cu seen” le sunau familiar. Dar cel mai puternic cuvânt a fost cel la care lucrăm, pare, o viață întreagă. Feedback. Să știe să-l dea și să știe să-l ceară. Să nu se aștepte că celălalt știe automat ce simt. Să nu umple spațiile goale cu presupuneri sau senzații. Să învețe să spună. Să învețe să întrebe.

EMPATIE
L-au învățat de dimineață. După-masă, două echipe deja și-l aleseseră ca valoare pentru casele lor.

Și un moment, pentru cuvântul ăsta: Iulia a dat un exercițiu de comunicare în care un copil vine în fața celorlalți să le spună o poveste de un minut, fără să știe că ascultătorii lui au primit instrucțiuni să joace dezinteresul. Ana a simțit că pentru Iza va fi un moment dificil. Așa că a ieșit din cerc și a insistat să stea lângă prietena ei în timp ce-și spune povestea. „M-am simțit copleșită, dar m-a ajutat foarte mult când a venit lângă mine”, a spus Iza la sesiunea de feedback de după.

RESPECT
E scris mare în sala de mese. E invocat des în tabără. Iulia le-a cerut copiilor și voluntarilor să scrie pe hârtiuțe 4 cuvinte cu care asociază cuvântul „respect”. Apoi i-a împărțit în grupuri de 3 sau 4 și i-a rugat să-și compare cuvintele. Niciun grup nu a avut vreun cuvânt care să se regăsească pe toate hârtiuțele. Fiecare înțelegea altceva dintr-un cuvânt pe care aveam senzația că-l cunoaștem cu toții.

26/07/2026

„Toată lumea să închidă telefoanele. Nu pe mute, nu pe avion. Închise. Și le lăsați pe masă.”

Așa începe.

Suntem jos, în sala de mese de la Straja, și copiii o tulesc în camere, să aducă telefoanele. E 9 seara, ora de predare. Le vor primi înapoi la finalul săptămânii viitoare.

Niște mesaje scrise-n grabă, o ultimă privire aruncată display-ului. Tabăra 𝐍𝐎𝐥𝐢𝐧𝐞, parte a unui program de combatere a dependenței de tehnologie și ecrane la minori, e ON. Pe scurt, ne deconectăm de la ecrane de orice fel și ne reconectăm offline. Detox. Chiar de la coborârea din autocar.

De când au ajuns în Tabere Straja, ai noștri copii:

🐴 au bufnit prin camere, au strigat unii după alții pe scări, au făcut zgomotele unei herghelii în continuă mișcare

🪨 au intrat în spiritul taberei, cu Iulia Țoța. Adică au fost scoși afară, la joacă, în „cartierul general” - joacă din aia cu strategie de echipă și emoții, cu încurajări și greșeli, cu oameni care 𝘩𝘰𝘭𝘥 𝘺𝘰𝘶𝘳 𝘣𝘢𝘤𝘬 pe bune, pentru că te cară-n cârcă pe pietre imaginare, printr-un un râu cu crocodili, ca să te ajute să prinzi din nou viață, după ce ai ratat o traversare.

🤗 s-au cunoscut mai bine, alegându-și câte o imagine care au simțit că îi reprezintă și explicându-le colegilor de echipă de ce

📛 au „branduit” cele 4 echipe în care au fost împărțiți aleator: Echipa Athena. Echipa Oamenilor. Echipa Barça. Echipa Natură. (veți mai auzi de ele în zilele ce urmează)

📴 s-au ținut în brațe, au băgat un skandenberg la masă… „Au tulit-o în cameră, să aducă telefoanele”. Stop un pic. Pentru că aici e magia, și magia începe din Ziua 1. Mulți dintre copii nici măcar nu și-au mai adus mobilele la cină, deși nimeni nu le-o interzisese.

Bună dimineața și bine ați venit în tabăra NOline! Ăștia mari, rămași cu tehnologia în mână, abia așteptăm să vă povestim ce frumos e ce vedem.

Un proiect susținut de

24/07/2026

- 𝗖𝗮𝗿𝗲 𝗮 𝗳𝗼𝘀𝘁 𝗰𝗲𝗹 𝗺𝗮𝗶 𝗶𝗺𝗽𝗼𝗿𝘁𝗮𝗻𝘁 𝗹𝘂𝗰𝗿𝘂 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗹-𝗮𝗶 𝗶𝗻𝘁𝗲𝗹𝗲𝘀 𝗱𝗲𝘀𝗽𝗿𝗲 𝘁𝗶𝗻𝗲 𝗮𝗶𝗰𝗶?
- 𝗖𝗮 𝗻𝘂 𝘀𝘂𝗻𝘁 𝗱𝗼𝗮𝗿 𝘂𝗻 𝗰𝗼𝗽𝗶𝗹 𝗴𝗿𝗮𝘀. 𝗖𝗮 𝗽𝗼𝘁 𝘀𝗮 𝗺𝗲𝗿𝗴 𝗶𝗻 𝗱𝗿𝘂𝗺𝗲𝘁𝗶𝗶 𝘀𝗶 𝗽𝗲 𝗺𝘂𝗻𝘁𝗲.

Am ajuns și-n ultima zi de tabără 𝗦𝗨𝗡𝗧 (𝗶𝗺)𝗣𝗘𝗥𝗙𝗘𝗖𝗧, iar răspunsul ăsta, spus simplu, fără nicio ezitare, de unul dintre copiii noștri, e motivul pentru care facem tot ce facem aici. Ăsta e tot rostul. Și uite așa reușim în fiecare an să ne emoționăm la fel de tare de parcă ar fi prima oară. Poate pentru că fiecare ediție își are propriile ei povești, propriile ei momente care-ți rămân agățate de suflet mult după ce te-ai întors acasă.

Iar dacă ar fi să strângem tot ce-am lucrat zilele astea, ne oprim tot la aceleași trei repere date de dr. Florin Ioan Bălănică, valabile pentru orice zi și orice situație/relație:

✅ Pași mici
✅ Progres, nu performanță
✅ Partea plină a paharului

De fapt, de dimineață am închis cercul cu o recapitulare și un Q&A cu Florin, Iulia și Diana, în care întrebările au sărit de la foarte practic la foarte personal. Am mai trecut o dată prin ordinea din farfurie și din viață. Și am pus întrebările de baraj. Cu ce rămânem de aici? Ce vom face diferit acasă? Câteva familii au răspuns fără ezitare - vor urma un program clar; vor seta ore fixe de petrecut timp de calitate împreună; o seară pe săptămână doar pentru un film sau povești citite cu voce tare.

După-amiază, au urmat ultimele aventuri ale taberei, ultimele plimbări și ultimele poze înainte de diplome. Alea pentru curajul de-a fi fost aici, deschiși, cu toată vulnerabilitatea pe care-a cerut-o procesul ăsta.

Ne întoarcem acasă cu multe de digerat, lecții, planuri, rutine de schimbat, oameni de ținut aproape. Și cu multe întrebări încă, firesc, când se adună atâta informație într-un timp atât de scurt. Bine că ne mai vedem, online, alături de specialiștii noștri, până la finalul anului, ca să așezăm împreună tot ce-am strâns aici.

Mulțumim echipei minunate care a contribuit la ediția cu numărul III, prietenilor de la Tabere Straja, care încă ne mai țin isonul, și sponsorilor care fac echipă cu noi - e.on, Lidl Romania,

Foto de Cris Voinea.

23/07/2026

Azi a fost o zi grea. Noi o așteptam. O punem în calendar de la început. De trei ediții încoace, toată tabăra și tot programul îl gândim astfel încât să așezăm această zi pe niște stabilopozi cu muchiile rotunjite.. Să nu julească pe nimeni. Să nu pice din senin pentru părinți, care nu știu ce-i paște..

Și n-a venit din senin, s-a pregătit zilele trecute, în mod special cu Psiholog Diana Ceolpan, care i-a dus pe părinți înapoi în propria copilărie, ca să-și dea seama, mulți dintre ei pentru prima oară, că repetă un model pe care l-au moștenit fără voie. Ori fac exact ca părinții lor, ori fac fix pe dos. Nu prea există a treia variantă. De fapt, în tabăra asta, Diana a fost omul care ne-a împăcat cu noi înșine. Cea care ne spune, cu blândețe, că perfecțiunea nu există și că fiecare suntem imperfecți în felul nostru. Iar asta e OK.

Azi, Dr. Florin Ioan Balanica a dus lucrurile mai departe și a adus oglinda. Părintele întreabă copilul „Ce aș putea face eu diferit sau mai bine, ca să ne îmbunătățim relația?", copilul răspunde, apoi rolurile se schimbă și copilul întreabă la fel, iar părintele răspunde.

Toți copiii, fără excepție, au cerut același lucru: timp. Timp de calitate, timp separat de frați, joacă, cititul de seară, răbdare. Simplu, dar greu de dus la capăt când zilele sunt pline. Notăm aici și un răspuns care ne-a rămas în minte, pentru că am rezonat cu el toți copiii „de mijloc” - o fată care a spus că în familia ei, cu o dinamică foarte bogată, sunt atât de multe „echipe" încât ea rămâne singură, fără să se regăsească în niciuna.

Dr. Bălănică n-a ocolit lucrurile incomode. A vorbit despre părintele absent-în-prezență - cel care e acolo fizic, dar lipsește din conectare. A spus, răspicat, către mamele care încă leagă șireturile copiilor de 12-13 ani: nu face niciodată în locul copilului ce poate face el singur. Și poate cea mai grea lecție de azi: nu poți cere copilului tău o răbdare pe care nici tu, ca adult, n-o ai. Creierul lor, la vârsta asta, pur și simplu nu are încă instrumentul necesar.

„Este cineva aici care poate spune că are un copil răbdător?" a întrebat el. Sala a răspuns prin râs - pentru că, evident, răspunsul era nu.

Ziua de azi ne-a învățat, de fapt, o singură lecție: le cerem copiilor noștri niște utopii pe care nici noi, adulții, nu le atingem. Performanță, răbdare, ordine, disciplină. Poate primul pas spre ei e să ne cerem, mai întâi, nouă înșine, un pic mai puțină perfecțiune.

Foto de Cris Voinea.

22/07/2026

Sunt momente în tabăra asta care te lasă fără cuvinte. Azi a fost una din zilele alea.

Am pornit de la niște cărți de Dixit, puse pur și simplu pe masă. Părinții au căutat dincolo de poză. Copiii au descris exact ce vedeau. Și-n diferența asta mică stă, de fapt, toată distanța dintre o minte de adult, obosită și îngreunată de tot ce-a trăit, și una de copil, care încă vede lucrurile așa cm sunt.

Apoi au venit colajele. Și-aici s-a-ntâmplat magia. O mămică a găsit, prin bucăți de revistă lipite pe-o coală, o punte între cine-a fost, cine e acum și cine vrea să devină. S-a conectat cu o schimbare pe care și-o dorește de mult și n-a știut cm s-o numească până azi. Când și-a spus povestea printr-un colaj. Iar copiii, sincer, au recunoscut cu gura lor c-au venit cu gândul că o să fie plictisitor. N-a fost. Deloc. Nici măcar n-au mai mâncat gustarea.. într-o „tabără de nutriție”..

Dar povestea care ne-a rămas cel mai tare în suflet e din atelierul cu Iulia și cu părinții. O mămică ne-a mărturisit că ea nu-i genul care se deschide ușor. Dar și-a promis, venind în tabăra asta, că absoarbe tot și se lasă vulnerabilă, oricât ar costa-o. Și s-a ținut de cuvânt. A pornit timorată, în fața tuturor, și pe măsură ce vorbea, s-a deschis de tot. A zis cu voce tare prin ce-a trecut – lucruri pe care poate nu le-a mai spus nimănui așa, direct. Și-n clipa aia, ceva s-a așezat în ea. A știut, dintr-o dată, exact ce are de făcut de-acum încolo.

Alte două mămici ne-au spus că au venit fără nicio așteptare. Credeau, pur și simplu, că tabăra asta e despre ce mănânci, cât mănânci, la ce oră mănânci..

Și dacă stai să te uiți la noi, la grupul ăsta... e pestriț rău de tot. O avem pe bunica Niculina. Avem activiști, avocați, profesori universitari, oameni cu 20 de ani de carieră grea în spate. Vârste diferite, drumuri diferite, dureri diferite. Și totuși, aici, găsim numitorul comun. Pentru că, în fond, ne doare la fel..

Foto de Cris Voinea.

Un proiect susținut de , ,

Asociatia ZI de BINE

24/08/2026

01/08/2026

01/08/2026

30/07/2026

28/07/2026

27/07/2026

26/07/2026

24/07/2026

23/07/2026

22/07/2026

Address

Website

Alerts

Contact The Organization

Shortcuts

Featured

Share

Category

Listing takedown request