22/06/2026
20 iunie – Ziua Mondială a Refugiatului: solidaritatea nu poate fi selectivă
În fiecare an, pe 20 iunie, lumea se oprește pentru o zi să recunoască ceva ce, prea des, alegem să nu vedem: curajul oamenilor care își părăsesc casa pentru că nu au de ales.
Ziua Mondială a Refugiatului nu este o simplă dată din calendar instituțional, este o invitație la o întrebare incomodă – cât de mult din solidaritatea pe care o cerem pentru noi înșine suntem dispuși să o oferim și celorlalți?
Ziua Mondială a Refugiatului a fost gândită pentru a pune în lumină drepturile, nevoile și speranțele celor forțați să fugă din calea războiului, conflictului sau persecuției. Nu este o sărbătoare în sensul festiv al cuvântului, este un moment de conștientizare publică, menit să mobilizeze voință politică și resurse astfel încât refugiații să nu doar supraviețuiască, și să aibă șansa reală de a-și reconstrui o viață.
Tema aleasă pentru acest an pune accentul pe solidaritate – și insistă că aceasta se exprimă prin cuvinte, dar mai mult prin fapte concrete: ascultarea poveștilor refugiaților, apărarea dreptului lor de a căuta un loc sigur, sprijinirea comunităților-gazdă cu resursele necesare pentru integrare și, mai presus de toate, refuzul de a le întoarce spatele.
Rădăcinile Zilei Mondiale a Refugiatului merg până la 28 iulie 1951, când o conferință specială a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Convenția privind statutul refugiaților – documentul juridic fundamental care definește cine este refugiat și ce obligații au statele față de aceste persoane. Cu un an înainte, pe 14 decembrie 1950, fusese înființat Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), instituția care coordonează și astăzi răspunsul internațional la crizele de refugiați.
Inițial, data de 20 iunie era marcată în Africa drept Ziua Refugiatului African. Abia la 4 decembrie 2000, prin Rezoluția 55/76, Adunarea Generală a ONU a decis ca această dată să devină Ziua Mondială a Refugiatului, la nivel global, începând cu anul 2001 – an în care se împlineau și cinci decenii de la adoptarea Convenției de la Geneva. România este parte la toate instrumentele juridice internaționale relevante – Convenția din 1951, Protocolul din 1967, dar și convențiile privind apatridia din 1954 și 1961 – și are, din 2011, un acord-cadru de cooperare bilaterală cu UNHCR.
Înainte de a vorbi despre cifre, merită clarificată o distincție pe care discursul public o estompează frecvent: migrantul alege să plece, din motive economice, familiale sau personale; refugiatul este forțat să plece, de cele mai multe ori din cauza unui conflict sau a unei persecuții din care viața îi este pusă în pericol.
Țara noastră nu este, în istoria ei recentă, străină de acest fenomen. Din 1991 până astăzi, peste 30.000 de persoane originare din aproape 120 de țări au solicitat o formă de protecție internațională statului român. Este o cifră care arată că rolul de țară-gazdă are o istorie de peste trei decenii, desfășurată în mare parte departe de atenția publicului larg.
Ceea ce a schimbat radical vizibilitatea subiectului a fost, desigur, invazia rusă a Ucrainei. La 31 martie 2026, aproape 210.000 de cetățeni ucraineni se aflau sub protecție temporară a UE pe teritoriul țării noastre, într-o ușoară creștere față de lunile anterioare. Pus în context european, numărul plasează România departe de a fi o țară „copleșită”: Germania găzduiește aproximativ 1,27 milioane de beneficiari ai protecției temporare, Polonia aproape 960.000, iar Cehia circa 380.000, din totalul de peste 4,3 milioane de persoane aflate sub acest regim la nivelul Uniunii Europene.
Mitul „cadourilor” și mecanismul real al dezinformării au alterat percepția publică despre sprijinul financiar oferit refugiaților ucraineni. Materiale bazate pe informații false, inundă media, și repetate insistent au devenit „adevăruri” acceptate ca ceva evident.
Realitatea, documentată de instituții și de platforme independente de verificare a faptelor, arată altceva. Sprijinul financiar acordat – reglementat prin OUG 15/2022 și actele normative ulterioare – este o sumă forfetară lunară, acordată pentru cel mult patru luni consecutive, menită să acopere strictul necesar pentru hrană și cazare: 750 de lei pe lună pentru o persoană singură sau 2.000 de lei pentru o familie, sumă care scade ulterior la 500, respectiv 1.500 de lei. Nu este, sub nicio formă, un salariu sau o „indemnizație” lunară nelimitată, iar în mare măsură acești bani ajung la cetățenii români care îi găzduiesc, sub formă de rambursare, nu ajung în buzunarul refugiaților. În faza inițială, plățile pentru decontarea cheltuielile cu hrana și cazarea s-au făcut din Fondul de rezervă bugetară / bugetul de stat. Ulterior, România a folosit mecanisme de finanțare europeană pentru a recupera o parte din costuri, inclusiv prin Programul Operațional Capital Uman și apoi prin alte linii de finanțare dedicate.
Cu toate acestea, în spațiul public au circulat și continuă să circule afirmații care nu au nicio legătură cu aceste cifre. Mesaj virale încă susțin că statul român ar oferi 3.700 de lei alocație lunară pentru fiecare copil ucrainean, față de doar 248 de lei pentru un copil român – o comparație falsă, demontată de jurnaliști, care confunda suma forfetară acordată pentru o familie întreagă, pe o perioadă limitată, cu o alocație individuală permanentă. Alte postări au susținut, fără temei, că refugiații ar primi 1.000 de euro pe lună din partea statului. Astfel de mesaje strâng milioane de vizualizări. Cercetători care monitorizează propaganda rusă în regiune au identificat acest tip de narațiune – alături de ideea, la fel de falsă, că refugiații ucraineni „nu vor să muncească” sau că ar fi „super-bogați” – ca parte a unui efort sistematic de dezinformare menit să erodeze solidaritatea publică din țările-gazdă. În realitate, datele UNHCR arată că aproape 51% dintre refugiații ucraineni de vârstă activă lucrează, fie angajați aici, fie la distanță pentru companii din străinătate sau din Ucraina, iar peste 8.000 de copii sunt cuprinși într-o formă de educație.
Ironia situației este că realitatea birocratică e aproape inversul narativului viral: investigații jurnalistice au documentat întârzieri de luni de zile la plata ajutoarelor, decontări neplătite din 2022 și, în 2025, suspendarea programului de asistență financiară pe care UNHCR îl oferea direct categoriilor vulnerabile, din lipsă de fonduri. Statul român nu „a dat cu generozitate”, ci a gestionat, adesea defectuos, un mecanism limitat și subfinanțat.
Există o discrepanță greu de ignorat. România este țara cu cea mai numeroasă diasporă din Uniunea Europeană – peste 3,1 milioane de cetățeni stabiliți legal în alte state membre, conform Eurostat (oficiul de statistică al Uniunii Europene, cu sediul în Luxemburg), cifră care, dacă includem persoanele neînregistrate oficial și comunitățile istorice din afara granițelor, ajunge potrivit estimărilor autorităților române la mai multe milioane de oameni. Mulți dintre cei care au plecat au cerut, pe bună dreptate, să fie tratați corect, plătiți la nivelul muncii depuse, integrați și respectați în țările care i-au primit.
Aceeași cerere – de demnitate, de tratament corect, de șansa unui nou început – este exact ceea ce caută și refugiații care ajung în România. Diferența e că, atunci când vine vorba despre noi, numim asta dreptate; când vine vorba despre alții, prea adesea numim asta abuz. Noi ca organizație care apără drepturile omului nu putem accepta această inconsecvență: principiul demnității nu se aplică selectiv, în funcție de pașaport sau de limba vorbită.
Solidaritatea declarată o dată pe an, de 20 iunie, are valoare simbolică, dar efectul real se construiește prin acțiuni susținute.
Ziua Mondială a Refugiatului nu cere compasiune abstractă, ci o decizie simplă: să recunoaștem în povestea refugiatului o variantă a propriei noastre povești de plecare, adaptare și speranță într-un loc nou. Dacă vrem să fim auziți atunci când cerem demnitate pentru românii de pretutindeni, trebuie să fim la fel de hotărâți să o oferim celor care, astăzi, bat la ușa noastră.
