20/03/2026
Publicăm capitolele I - XIV ale cărții semnate de gl. ( r ) Gabriel Oprea , Președintele Uniunii Militarilor și Polițiștilor "Mihai Viteazul",
“Am refuzat să îmi trădez țara”.
" Un militar poate pierde funcții, poate pierde poziții, poate fi atacat politic. Dar un militar adevărat nu își trădează niciodată țara."
CAPITOLUL I
JERTFA FONDATOARE
Aveam zece ani când tatăl meu a murit la datorie. Căpitanul Oprea Marin avea treizeci și opt de ani. Mama mea, Oprea Constantina, avea treizeci și trei de ani. Fratele meu, Daniel, avea cinci ani.
Într-o singură zi, copilăria s-a încheiat.
Nu cu zgomot. Nu cu revoltă. Ci cu o tăcere grea, care a coborât peste casa noastră și nu ne-a mai părăsit niciodată. Moartea tatălui meu nu a fost un episod.
A fost o ruptură.
Familia noastră a rămas fără sprijin, fără protecție, fără explicații. Statul pentru care tatăl meu își dăduse viața știa să consemneze, dar nu ștía să aline.
Mama mea a rămas singură cu doi copii mici. Nu s-a plâns. Nu a cerut nimic. A strâns din dinți și a mers mai departe. Din acea zi am învățat, fără să mi se spună explicit, ce înseamnă responsabilitatea.
Un rol decisiv în viața mea l-a avut bunica mea maternă, Tudose Anghelina. Ea a fost stâlpul nostru. Liniştea din mijlocul furtunii. M-a iubit enorm și am iubit-o la fel de mult. Legătura dintre noi a fost profundă și definitorie. De la bunica și de la mama mea am învățat că suferința nu se negociază, ci se poartã.
Că demnitatea nu se cere, ci se păstrează.
Că viața nu îți oferă explicații, dar îți cere caracter.
În acei ani s-a format în mine, fără teorie și fără discurs, un sistem de valori care avea să-mi ghideze întreaga existență: Dumnezeu • Patrie • Familie • Onoare.
Nu erau cuvinte mari.
Erau reguli simple de supraviețuire. Tatăl meu murise la datorie. Această expresie nu a fost niciodată o metaforă pentru mine. A fost o obligație morală transmisă mai departe, dincolo de moarte.
Nu am crescut cu ură.
Am crescut cu ideea că nu ai voie să-ți trădezi menirea, indiferent cât de greu este drumul.
Aceasta a fost jertfa fondatoare.
De aici a început totul.
CAPITOLUL II
DRUMUL CĂTRE UNIFORMĂ
Nu am intrat în viață pe ușa larg deschisă a privilegiilor. Am intrat pe ușa îngustă a refuzului. Visul uniformei nu a fost o moştenire comodă, ci o aspirație câștigată pas cu pas. Am vrut să intru la liceul militar și am fost respins. Eram prea mic de statură. Pentru un copil care crescuse cu ideea datoriei, a fost prima lovitură serioasă. Am înțeles atunci că dorința, oricât de puternică, nu este suficientă.
Nu m-am oprit. Între paisprezece și şaisprezece ani am făcut rugby, la școala sportivă.
Antrenoarea mea a fost doamna Lucescu, singura femeie antrenor de rugby din lume la acel moment. Rugby-ul m-a învățat să primesc lovitura fără să mă plâng și să mă ridic fără să cer scuze. Acolo am învățat că forța fără disciplină nu valorează nimic.
Între şaisprezece și optsprezece ani am trecut la atletism.
Am făcut atletism la Dinamo și la Olimpia București, cu profesorii Grecescu și Buiac. Atletismul m-a învățat singurătatea efortului. La start eşti singur. La sosire ești singur. Nimeni nu poate alerga în locul tău.
În martie 1981 am fost încorporat în armată, la Comenduirea Garnizoanei București. Atunci am știut, fără urmă de îndoială, că drumul meu este definitiv ales.
Armata nu mai era un ideal abstract. Devenise realitate. Am dat examen la Școala de Ofițeri de Intendență “Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Până la momentul repartiției terminasem pe primul loc.
Repartiția s-a făcut înaintea examenului de stat, iar în această ordine am ales primul o unitate centrală din cadrul Ministerului Apărării Naționale.
Examenul de stat a urmat ulterior. Am obținut notele 10, 10 și 7. În urma acestui rezultat, am încheiat pe locul al doilea în promoție.
Astăzi consider că decizia conducerii a fost corectă din perspectivă militară. A fost apreciat sacrificiul colegului care rămăsese permanent în unitate.
În timpul școlii militare am făcut atletism la ASA Sibiu, cu antrenorul Popa Ilie, care a avut un rol important în formarea mea sportivă și umană. După terminarea școlii mi-am ales Bucureştiul și Ministerul. M-am întors acasă. Nu am rămas la Sibiu. A fost o alegere asumată, legată de familie și de drumul meu profesional.
Uniforma nu a fost niciodată un scop în sine. A fost mijlocul prin care am ales să-mi duc mai departe datoria.
CAPITOLUL III
ARMATA, IUBIREA ȘI PRIMA PROBĂ A RESPONSABILITĂȚII
În martie 1983, înainte de a termina Școala de Ofițeri, am cunoscut-o pe Sanda.
Eram încă elev. Nu aveam încă gradul, nu aveam funcția și nici siguranța unui drum deja așezat.
Aveam însă disciplina formării și o direcție clară. Întâlnirea cu ea a venit într-un moment
de construcție, nu de final.
Sanda era sportivă de performanță. Handbalistă la echipa Sibiului, câștigătoare a Cupei României,Divizia A. Făcea parte din loturile naționale de juniori și tineret. Avea rigoare, forță și o liniște care nu se învață. Între martie și august 1983 nu a fost doar așteptare.
A fost începutul unei iubiri definitive. Ne-am îndrăgostit și am început, firesc și serios, să facem planuri de viitor, fără vorbe mari, dar cu responsabilitate.
În august 1983 am absolvit Școala de Ofițeri și am ieșit locotenent.
Viața profesională începea oficial, iar cea personală se lega deja temeinic.
La sugestia mea, în 1983, Sanda a intrat la Școala de Ofițeri – Intendență. A absolvit în 1986. Drumurile noastre nu s-au încurcat. S-au așezat unul lângă celălalt. Ne-am căsătorit la 30 august 1986.
Viața noastră nu a început cu promisiuni, ci cu muncă. Nu cu iluzii, ci cu pași făcuți împreună.
În 1988 s-a născut fetița noastră, Ana Maria, iar în 1996 fiul nostru, Gabriel Marin.
Sunt mândru de copiii mei. Familia a devenit pentru mine prima și cea mai serioasă școală de responsabilitate. Acolo am înțeles că autoritatea adevărată nu se proclamă, ci se dovedește zilnic,
prin prezență, grijă și asumare. Aceasta a fost prima probă reală a responsabilității mele. Nu într-un ordin, nu într-o funcție.
Ci într-o alegere de viață.
CAPITOLUL IV
DREPTUL SI JUSTITIA MILITARA
Drumul meu către drept și justiția militară a fost stabilit din copilărie. Aveam zece ani când tatăl meu, căpitanul Oprea Marin, a murit la datorie. Atunci mi-am propus să ajung ofițer de justiție militară, pentru a înțelege adevărul despre moartea tatălui meu, dar mai ales din respect pentru lege, dreptate și onoare.
Am intrat în justiția militară în anul 1990, ca militar activ, cu gradul de căpitan de justiție militară, în cadrul Ministerului Apărării Naționale. Această etapă, trăită integral în uniformă, m-a format profund și mi-a oferit o înțelegere reală a responsabilității, disciplinei și rigorii legii într-un sistem în care onoarea și răspunderea nu sunt concepte teoretice.
În 1985, am candidat la Facultatea de Drept a Universității din București, într-un concurs cu 36 de candidați pe un loc, și am intrat al treilea (3), cu media 9,75. La examenul de licență am obținut nota 10. Studiul dreptului a reprezentat consolidarea unei vocații deja asumate în cadrul armatei.
În 1993, am trecut în rezervă, la cerere, din dorința de a activa în economia de piață, o realitate nouă pentru România după 1990. Această decizie nu a fost o ieșire din sistemul de valori militare, ci o extindere a experienței mele profesionale, care mi-a oferit o perspectivă mai largă asupra societății și a funcționării statului.
Parcursul meu m-a condus ulterior către funcții publice de mare responsabilitate, inclusiv ministru al apărării naționale. Din această formație și din acest sistem de valori a rezultat preocuparea mea constantă pentru cei care au servit statul până la sacrificiul suprem. Am susținut legi prin care văduvele eroilor militari și polițiști să fie sprijinite, iar copiii lor, dacă au dorit, să poată urma cariera taților lor, sub principiul care m-a ghidat mereu: nu lăsăm pe nimeni în urmă.
Dreptul și justiția militară nu au fost o etapă de tranziție, ci temelia pe care s-a construit întregul meu parcurs în domeniul securității naționale.
CAPITOLUL V
ECONOMIA DE PIAȚĂ, IMOBILIARELE ȘI PRIMELE NOTARIATE PRIVATE
În 1993 am ieșit din sistemul public și am intrat într-o lume fără protecții.
Economia de piață nu oferea explicații și nu ierta greșelile. Îți cerea muncă, asumare și disciplină. Privind înapoi, cred că simțul proprietății și al afacerilor nu a apărut întâmplător. L-am moștenit.
Tatăl meu, Oprea Marin, se trăgea dintr-o familie niciodată cooperativizată din Argeș, din zona Samara. Oameni liberi, care aveau păduri și livezi de pruni, munceau pentru ei și trăiau din rodul muncii lor.
Din partea mamei, rădăcinile sunt la fel de puternice. Bunicul meu, Tudose Dumitru, din satul Boanca, Fundulea, era un om gospodar,
mic de statură, dar hotărât. A fost declarat chiabur de comuniști.
A făcut șase luni de pușcărie, i-au fost luate pământurile și utilajele, i s-au impus cote și a fost supus presiunilor specifice acelei perioade.
După aceste lovituri, bunicul meu a venit la București împreună cu bunica mea, Tudose Anghelina, alături de cele două fete ale lor, mama mea, Oprea Constantina,
și mătușa mea, Ștefan Niculina, care erau deja căsătorite.
Familia locuia într-o casă mică din cartierul Vitan, cumpărată cu mult timp înainte
de bunicul meu, o casă modestă, dar obținută prin muncă și chibzuință.
M-am născut de sărbători, într-o iarnă grea, în 1961, în satul Boanca, la bunici. Poate că de acolo vine și încăpățânarea de a construi și de a nu depinde de nimeni.
În economia de piață am regăsit ceea ce fusese cândva normal pentru familia mea: munca pentru tine, răspunderea pentru deciziile tale, proprietatea respectată.
Am finalizat o construcție începută prin Hotărârea Guvernului nr. 441/1990.
Apoi am construit și am vândut proprietăți.
Am învățat repede că riscul nu este o teorie și că fiecare decizie are consecințe directe.
În 1995 am fost asociat cu două notărițe și am participat la înființarea unuia dintre primele notariate private din România.
Totul se construia de la zero, iar responsabilitatea era personală, nu delegabilă. Această perioadă m-a format profund.
Am înțeles valoarea contractului respectat, a cuvântului dat și a muncii făcute corect, fără scurtături.
Economia de piață m-a învățat ceva esențial: statul nu te salvează, iar piața nu te iartă.
Te salvează doar munca ta și corectitudinea față de oameni.
Acești ani mi-au adus independență. Nu doar financiară, ci și de gândire. Au fost anii în care am înțeles cm funcționează societatea din afara instituțiilor și de ce decizia publică trebuie luată cu respect pentru realitate.
CAPITOLUL VI
COLEGIUL NAȚIONAL DE APĂRARE, GRADELE ÎN REZERVĂ ȘI RESPONSABILITATEA ACADEMICĂ (1997–2000)
În 1997 am urmat Seria a VI-a a Colegiului Național de Apărare.
Nu era o revenire în funcție și nici o numire. Eram cursant. Am intrat acolo pentru a înțelege mai profund mecanismele statului, ale securității naționale și ale deciziei strategice.
Nu se făcea politică. Se făcea analiză.
Se lucra cu concepte, scenarii și responsabilități reale. Această perioadă a coincis și cu acordarea gradelor în rezervă, un parcurs firesc pentru un ofițer care își asumase experiența militară, juridică și administrativă.
Nu au fost grade simbolice, ci expresia unei cariere construite în timp. Revenirea efectivă în structurile statului a avut loc în 1999, când am fost numit director adjunct al Colegiului Național de Apărare.
Am tratat această funcție ca pe o responsabilitate academică și instituțională, nu ca pe o poziție administrativă. Am lucrat cu ofițeri și specialiști din toate structurile de forță ale statului, într-un mediu în care competența și rigoarea intelectuală
erau esențiale. În această funcție am primit Ordinul „Steaua României”, conferit de președintele Emil Constantinescu. Am primit această distincție cu respect, ca recunoaștere a muncii în slujba statului.
În anul 2000 mi-am susținut doctoratul în drept la Universitatea din București.
Mentorul meu a fost marele profesor de drept Ion Neagu, pe care l-am considerat nu doar îndrumător academic, ci și părinte spiritual.
De la el am învățat că dreptul este responsabilitate morală, nu simplă tehnică.
Acești ani au fost ani de așezare.
Între experiența din economia de piață și revenirea în serviciul public.
Între practică și reflecție.
Între independență și responsabilitate față de stat.
CAPITOLUL VII
REZERVELE STATULUI, FUNCȚIA ȘI DECIZIA STRATEGICĂ
În 2001 am fost numit Președinte–Secretar de Stat, Președintele Administrației Naționale a Rezervelor de Stat, instituție aflată în subordinea directă a primului-ministru.
Prin această funcție aveam echivalență de rang de general cu trei stele.
Nu era o poziție simbolică, ci una de responsabilitate strategică, într-un domeniu în care greșeala nu se vede imediat, dar se plătește scump atunci când apare o criză.
Administrația Rezervelor de Stat nu este o instituție de imagine.
Este una de siguranță națională.
Acolo nu contează discursul public, ci stocurile reale, planificarea, rotația, controlul și capacitatea de reacție. În acest context am fost reactivat ca colonel de justiție militară, iar ulterior am fost avansat la gradul de general de justiție militară – o stea.
Parcursul a fost firesc, legat de funcție, responsabilitate și competență, nu de conjunctură.
Am tratat această funcție cu discreție și rigoare. Nu era loc de improvizație și nu era loc de populism. Rezervele statului trebuie să existe înainte ca statul să aibă nevoie de ele.
Aceasta a fost etapa în care am înțeles pe deplin ce înseamnă decizia strategică:
decizia care nu produce efect politic imediat,
dar care poate salva oameni, instituții
și stabilitatea țării atunci când situația o cere. A fost un moment de maturitate instituțională. Un moment în care experiența acumulată în armată, drept, economie și administrație s-a întâlnit într-un singur punct: responsabilitatea față de stat.
CAPITOLUL VIII
PREFECTUL BUCUREȘTIULUI ȘI RESPONSABILITATEA ADMINISTRAȚIEI (2002–2004)
În ianuarie 2002 am fost numit Prefect al Municipiului București. Era una dintre cele mai dificile funcții administrative din România.
Bucureștiul nu este doar capitala țării.
Este un organism viu, cu tensiuni sociale, interese politice, presiuni economice și o expunere permanentă. Primar General era Traian Băsescu. Am înțeles din prima zi că această funcție nu se poate exercita prin ordine de birou.
Administrația înseamnă coordonare, dialog, intervenție și asumare. În acest context am făcut un gest care, la acel moment, nu era impus de lege:
mi-am prezentat declarația de avere public,
într-o conferință de presă, în fața televiziunilor.
Nu pentru imagine.
Nu pentru presiune mediatică.
Ci din onoare.
În iunie 2003 am fost numit ministru delegat pentru administrație,
în Guvernul Adrian Năstase. A fost o continuare firească a experienței de prefect. Funcția a presupus muncă tehnică, coordonare instituțională și decizie.
În 2004, pentru activitatea desfășurată în administrația publică, am primit Medalia Națională „Serviciul Credincios”, conferită de președintele Ion Iliescu.
Această perioadă a consolidat o convingere: dacă administrația cedează, statul slăbește.
Dacă administrația funcționează, statul rezistă.
CAPITOLUL IX
PARLAMENTUL, PSD ȘI ANII DE OPOZIȚIE (2004–2008)
În 2004, după încheierea mandatului guvernamental, am trecut în rezervă cu gradul de general cu două stele și am intrat oficial în politică, în Partidul Social Democrat.
Am fost ales deputat.
Nu am privit Parlamentul ca pe o tribună, ci ca pe un loc al construcției și al responsabilității.
În această perioadă am fost ales vicepreședinte al PSD la nivel național și președinte al Departamentului de Ordine Publică și Siguranță Națională al partidului.
În fapt, am avut rolul de „ministru al guvernului din umbră” pentru acest domeniu.
Am fost, de asemenea, președinte al PSD Ilfov. Acolo am construit o echipă puternică și una dintre cele mai bune organizații PSD din țară, bazată pe disciplină, organizare și rezultate.
În această echipă i-am avut alături pe:
– Ion Șeban, vicepreședinte PSD Ilfov, devenit ulterior subprefect de Ilfov, care mi-a devenit și fin;
– Florentin Pandele, primarul orașului Voluntari, un bun organizator;
– Petre Iacob, primarul orașului Popești-Leordeni;
– Anghel Iordănescu, antrenorul echipei naționale de fotbal a României, vicepreședinte PSD Ilfov;
– Iulian Moisescu, fost coleg din Ministerul Apărării Naționale, vicepreședinte PSD Ilfov;
– Anton, primarul comunei Corbeanca, care avea și o societate de betoane.
Pentru stilul său direct și eficient, noi îl poreclisem
„Anton – un primar beton”.
A fost muncă politică reală, pe teren, în organizații, cu oameni diferiți și probleme concrete.
Nu era o perioadă de guvernare, ci una de opoziție.
Anii 2004–2008 au fost ani de acumulare. Am învățat politica din interior, fără iluzii și fără romantism. Această perioadă m-a pregătit pentru responsabilitățile care aveau să urmeze.
Nu a fost o etapă spectaculoasă, dar a fost una necesară.
CAPITOLUL X
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE: 21 DE ZILE DE ONOARE (2008–2009)
Mandatul meu în cadrul Ministerului Afacerilor Interne a durat 21 de zile.
Au fost 21 de zile suficiente pentru a arăta ce înseamnă demnitatea funcției și respectul față de instituție.
În exercitarea atribuțiilor de conducere la MAI, l-am numit din nou pe Virgil Ardeleanu la conducerea serviciului secret al ministerului.
Era un profesionist respectat, o legendă în comunitatea de informații din România, cunoscut sub numele de „Vulpea”. Numirea șefului serviciului secret era atributul exclusiv al ministrului.
Doar secretarii de stat erau numiți politic.
Mi s-a cerut, de către Mircea Geoană, președintele PSD de atunci, să-l revoc. Am refuzat.
Nu din orgoliu.
Nu din ambiție.
Ci din onoare, din respect pentru MAI și pentru profesionalism.
În urma refuzului meu, sprijinul politic mi-a fost retras.
Am demisionat din funcția de conducere la MAI
și din funcția de președinte PSD Ilfov.
Reacția oamenilor a fost puternică.
Mii de membri și susținători, din Ilfov și din alte organizații, au venit să manifesteze la sediul central al PSD din Kiseleff. Conducerea centrală a partidului s-a refugiat în Parlament. Atunci am făcut un gest care spune totul despre felul în care înțeleg responsabilitatea: le-am cerut public oamenilor să înceteze manifestația, din respect pentru partid. Din punct de vedere strict juridic, am avut patru mandate în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Nu toate în calitatea de ministru al afacerilor interne, întrucât unul dintre mandate a fost în calitate de ministru delegat pentru administrație, în structura MAI.
Acesta a fost cel mai scurt mandat la Interne, dar și cel mai concentrat în mesaj.
Nu durata definește un mandat, ci sensul lui. În aceste 21 de zile am transmis, prin fapte, ce înseamnă onoarea, demnitatea și respectul pentru lege. A fost un mandat scurt ca timp, dar esențial prin profunzimea mesajului:
că instituțiile nu sunt monedă de schimb, că profesioniștii trebuie apărați, și că există momente în care principiul valorează mai mult decât funcția.
View Larger Image
Astăzi publicăm capitolele XI si XII ale cărții semnate de Gabriel Oprea, “Am refuzat să îmi trădez țara”
Cartea se adresează vouă, militarilor, polițiștilor activi, în rezervă și în retragere și familiilor voastre
CAPITOLUL XI
DEPUTAT INDEPENDENT, GRUPUL CELOR 33 ȘI SUFRAGERIA (2009)
La 13 ianuarie 2009, după demisia mea din funcția de conducere din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, am rămas deputat independent.
În această perioadă am format Grupul celor 33 de parlamentari independenți.
Nu a fost un gest conjunctural, ci o decizie de responsabilitate, într-un moment în care stabilitatea guvernamentală era esențială.
Ca deputat independent, împreună cu Grupul celor 33, am decis să sprijinim în Parlament Guvernul Emil Boc.
Am făcut-o pentru stabilitatea țării.
Aceeași logică a responsabilității ne-a ghidat și la alegerile prezidențiale din 6 decembrie 2009, când Grupul celor 33 a decis să-l susțină pe Traian Băsescu. Ziua de 6 decembrie 2009 a fost una lungă și tensionată.
În după-amiaza acelei zile, i-am invitat la mine acasă, într-un cadru strict privat, pe Anghel Iordănescu, Neculai Onțanu, Gigi Nețoiu, Vasile Dîncu și Dan Andronic, pentru a lua masa împreună și a comenta, în liniște, la televizor, desfășurarea zilei electorale.
L-am invitat și pe George Maior, cu care aveam o relație de prietenie din perioada PSD. Inițial, George Maior a declinat invitația.
În jurul orei 19:00, George Maior m-a sunat și m-a întrebat dacă poate veni totuși la masă, precizând că va veni însoțit de două persoane.
Am acceptat. George Maior a sosit împreună cu Laura Codruța Kövesi și Florian Coldea. Sediul central al SRI se află în aceeași clădire cu Parchetul General.
S-a mâncat, s-a discutat și s-a băut câte un pahar de vin. S-au comentat rezultatele alegerilor la televizor.
În jurul orei 22:00, toți invitații plecaseră. A fost un episod privat, fără decizii, fără aranjamente și fără consecințe instituționale.
Ulterior, în perioada în care am devenit ținta unei execuții politice și a unui linșaj mediatic,
acest episod a fost amplificat și prezentat tendențios, afectându-mi imaginea publică și familia.
Acea sufragerie a devenit, fără voia mea, un simbol. Nu al conspirației, ci al responsabilității asumate într-un moment de maximă tensiune politică.
Din acest punct începe firesc următoarea etapă: asumarea responsabilității la cel mai înalt nivel în domeniul apărării naționale, după alegerile prezidențiale.
CAPITOLUL XII
MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE: RESPONSABILITATE STRATEGICĂ, LEGE ȘI DEMNITATE
După alegerile prezidențiale din 6 decembrie 2009, într-un context politic dificil, dar stabilizat instituțional, am fost numit ministru al apărării naționale.
Pentru mine, această numire nu a reprezentat o recompensă politică, ci o responsabilitate de stat.
La Apărare nu este loc pentru emoții sau improvizații.
Acolo, statul trebuie să funcționeze.
Un prim obiectiv a fost protecția umană și morală a militarilor și familiilor lor.
Am inițiat legi prin care văduvele militarilor și copiii eroilor au beneficiat de angajare în sistem și de acces fără examen în școlile și academiile militare sau de poliție.
Am continuat modernizarea și dotarea Armatei Române și am donat în 2010 Monumentul Eroilor Armatei.
Un capitol esențial a fost reconcilierea cu revoluționarii din Timișoara.
Asociația Memorialul Revoluției rămăsese fără sediu, iar Armata a pus la dispoziție un sediu în Timișoara ca gest de reconciliere.
A fost ridicată biserica de lemn maramureșeană, construită pe piloni, deasupra canalului unde fusese aruncată cenușa celor 44 de martiri.
Astăzi este muzeu și loc de pelerinaj anual.
Am reamintit adevărul istoric:
în 1989 s-a strigat în toată țara „Armata e cu noi!”.
Un alt moment definitoriu a fost bătălia pentru pensiile militarilor.
Am spus în Senat că îmi dau demisia dacă pensiile vor fi tăiate. Peste 90% dintre pensii au crescut.
Pentru aproximativ 10% au existat erori,
inclusiv în cazul meu. Am reparat nedreptatea prin Legea 223. Ca fiu al unui militar decedat la datorie, am sprijinit personal timp de 30 de luni cei 26 de copii ai militarilor români căzuți în teatrele de operații.
Am inițiat legea care a schimbat destinul a peste 50.000 de militari voluntari, transformați în militari profesioniști cu drept de activitate până la 55 de ani
și drept de pensie.
Mandatul la Apărare a fost unul de muncă tăcută, dar de impact profund.
CAPITOLUL XIII
GUVERNAREA, TRANZIȚIA DE PUTERE ȘI DRUMUL SPRE 2015
În mai 2012, Guvernul Mihai Răzvan Ungureanu a căzut în urma moțiunii de cenzură. Imediat după vot, Emil Boc, liderul coaliției de guvernare, a anunțat public că actuala coaliție de guvernare și-a încetat existența.
A lăudat UNPR pentru sprijinul și loialitatea dovedite până la capăt și a criticat UDMR pentru lipsa de loialitate la votul moțiunii. În aceeași seară, am fost chemați la Cotroceni, unde Traian Băsescu a confirmat oficial sfârșitul coaliției de guvernare și decizia de a desemna un guvern al opoziției, USL.
În acest context politic delicat, la rugămintea lui Victor Ponta, copreședinte al USL și prieten personal, am promis voturile celor 33 de parlamentari UNPR pentru învestirea noului guvern, fără a cere nimic în schimb. După numirea lui Victor Ponta ca prim-ministru, am creat Alianța de Centru-Stânga (ACS), fiind copreședinți, iar UNPR a intrat în USL.
Am fost ales senator de București și numit viceprim-ministru pentru securitate națională, fără portofoliu. În această calitate, am coordonat Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Afacerilor Interne, am contrasemnat toate hotărârile de guvern și am fost interfața instituțională cu SRI, SIE, SPP și STS.
Această etapă a fost una de responsabilitate și echilibru, menită să asigure continuitatea statului. Tot ce a urmat, inclusiv anii dificili de după 2015, nu poate fi înțeles fără această perioadă de tranziție.
Principiul meu a rămas neschimbat: Dumnezeu • Patrie • Familie • Onoare.
Capitolul XIV
Punctul 3 .
Refuzul de a primi în România cei 3.000 de mujahedini (2015)
În vara anului 2015, în calitate de prim-ministru interimar al României, am primit la Palatul Victoria un consilier al administrației Statelor Unite ale Americii, care a vorbit explicit și formal în numele vicepreședintelui de atunci, Joe Biden. Solicitarea transmisă a vizat relocarea pe teritoriul României a aproximativ 3.000 de membri ai organizației Mujahedin-e Khalq, împreună cu o parte dintre membrii familiilor acestora.
Discuția a avut loc într-un cadru instituțional oficial, documentat, în prezența prim-adjunctului meu pe securitate națională, general magistrat Ilie Botoș, precum și a unui ofițer translator din structurile de informații militare.
Precizez clar și fără echivoc că poziția mea a fost și rămâne una profund pro-americană. Am participat, ca membru al delegației oficiale a statului român, alături de președintele României, Traian Băsescu, la semnarea Parteneriatului Strategic România–Statele Unite ale Americii pentru secolul XXI, desfășurată la Casa Albă, în Biroul Oval, în prezența președintelui Statelor Unite ale Americii, Barack Obama. Există inclusiv o fotografie informală, realizată cu această ocazie, în care mă aflu între cei doi șefi de stat, care reflectă firesc poziția mea instituțională din acel moment.
Tocmai din această poziție de loialitate față de partenerul strategic american și de responsabilitate față de statul român am analizat solicitarea primită exclusiv din perspectiva securității naționale. Concluzia a fost că acceptarea unei asemenea relocări ar fi creat vulnerabilități serioase, cu riscuri reale de destabilizare internă și de expunere la amenințări asimetrice, inclusiv de natură teroristă.
Din acest motiv, am refuzat solicitarea. Nu am acceptat să-mi trădez țara.
Ulterior acestui refuz, aceeași grupare de mujahedini a fost relocată în Albania. În anii următori, autoritățile albaneze au acuzat oficial Republica Islamică Iran de implicare directă în atacuri cibernetice majore asupra infrastructurii guvernamentale albaneze, atacuri calificate drept acțiuni de terorism de stat. În acest context, Albania a decis evacuarea personalului diplomatic iranian și ruperea relațiilor diplomatice cu Republica Islamică Iran.
Această evoluție ulterioară a confirmat, fără echivoc, că relocarea unei asemenea structuri pe teritoriul unui stat european generează riscuri grave de securitate, tensiuni geopolitice și expuneri directe la acțiuni ostile.
Privind retrospectiv, decizia mea din 2015 nu a fost una politică sau conjuncturală, ci o decizie de securitate națională, luată cu responsabilitate și cu loialitate față de statul român.
De aceea pot spune, cu deplină conștiință: am refuzat să-mi trădez țara.
Capitolul XIV
Momentul de cotitură (2014–2015)
Punctul 4 – Ziua Tricolorului la Miercurea Ciuc (2015) – mesajul de unitate națională
În anul 2015, de Ziua Tricolorului, am participat la manifestările oficiale organizate la Miercurea Ciuc, într-un context sensibil, dar esențial pentru reafirmarea unității naționale și a valorilor constituționale ale statului român.
Evenimentul a reunit mii de români la Miercurea Ciuc și a marcat arborarea celui mai mare steag tricolor expus vreodată în România cu prilejul Zilei Tricolorului. Mesajul transmis a fost unul european, de unitate și respect reciproc, adresat românilor din Harghita, din Transilvania și din întreaga țară, subliniind că identitatea națională, coeziunea și respectarea legii sunt fundamentale pentru stabilitatea statului.
Ceremonialul oficial a fost asigurat de structuri de elită ale statului român: Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București, Brigada Specială „Mihai Viteazul” din Târgu Mureș și Jandarmeria Română, într-un cadru instituțional impecabil, care a reflectat respectul față de simbolurile naționale.
Mesajul de unitate a fost primit cu entuziasm nu doar de participanții prezenți, ci și de milioane de români din țară și din străinătate, care au receptat acest moment ca pe un semnal de demnitate, solidaritate și coeziune națională.
În același timp, amploarea evenimentului și semnificația sa simbolică au deranjat anumite cercuri, devenind un nou element de acumulare a tensiunilor politice și instituționale din acel an.
Ziua Tricolorului de la Miercurea Ciuc (2015) rămâne un moment de afirmare clară a statului român, a valorilor sale fundamentale și a responsabilității de a apăra unitatea națională, indiferent de presiuni sau contexte conjuncturale.
Punctul 5 – Legea 223 și „Momentul Gherghina” („ori el, ori eu”)
În anul 2015, în contextul exercitării funcțiilor de prim-ministru și viceprim-ministru pentru securitate națională, am inițiat, susținut și dus la capăt Legea 223 privind pensiile militare de stat, ca act de reparație morală și instituțională pentru întregul sistem de securitate națională al României. Primul și principalul obiect al Legii 223 l-a reprezentat reintroducerea pensiilor militare de stat pentru militari, polițiști și personalul din întregul sistem de securitate națională. Această lege a restabilit statutul constituțional al carierei militare, specificul profesiei și principiul continuității instituționale, corectând o nedreptate majoră produsă prin eliminarea anterioară a pensiilor militare de stat.
Legea 223 a fost inițiată de mine, elaborată împreună cu aproape toate sindicatele și asociațiile militarilor și polițiștilor, activi, în rezervă și în retragere, semnată de mine în calitate de prim-ministru, susținută și apărată de mine în Senat, ca senator și prim-ministru, adoptată fără niciun vot împotrivă și promulgată de președinte.
Clarificare esențială – militarii voluntari (peste 50.000) și reforma făcută anterior:
În mandatele mele de ministru al apărării naționale (2009–2012) am intervenit decisiv pentru peste 50.000 de militari voluntari din întregul sistem de securitate națională, care, până atunci, erau scoși din sistem la aproximativ 40 de ani, după ce statul le folosise resursa tinereții.
Am corectat această nedreptate prin măsuri ferme: transformarea lor în militari profesioniști, asigurarea dreptului de activitate până la 55 de ani, consolidarea dreptului la pensie și redarea demnității profesionale. Această reformă a fost separată de Legea 223 și a fost implementată anterior, în calitate de ministru al apărării naționale.
Momentul Gherghina:
În cursul procesului de adoptare a Legii 223, a avut loc o confruntare directă și decisivă în cadrul Guvernului. Gherghina, secretar de stat supranumit „regele bugetului”, se opunea explicit Legii 223, invocând argumente bugetare și încercând blocarea adoptării acesteia.
Într-o ședință de Guvern, i-am spus direct prim-ministrului Victor Ponta, cu Gherghina de față: „Ori el, ori eu.” Am precizat că pensiile militare de stat nu sunt negociabile și că Legea 223 reprezintă o obligație de onoare față de militari și polițiști.
În urma acestei confruntări, Gherghina a părăsit Guvernul, fiind numit ulterior la Banca Națională a României, iar Legea 223 a fost adoptată fără niciun vot împotrivă.
Legea 223 rămâne una dintre deciziile definitorii ale acelui an și unul dintre motivele reale ale acumulării de ostilitate care au alimentat execuția politică declanșată în toamna anului 2015.
Punctul 6 – Vizita oficială în Statele Unite ale Americii și momentul Visa Waiver
În a doua parte a lunii octombrie 2015, în calitate de viceprim-ministru pentru securitate națională și ministru al afacerilor interne, am efectuat o vizită oficială în Statele Unite ale Americii, cu caracter strict instituțional și strategic, pregătită și desfășurată la cel mai înalt nivel.
Obiectivul central al acestei vizite l-a reprezentat semnarea, la Washington, a documentelor tehnice finale privind ridicarea vizelor pentru cetățenii români, în cadrul programului Visa Waiver, împreună cu Loretta Lynch, procuror general și ministru al justiției al Statelor Unite ale Americii. Acest moment a fost rezultatul unui efort instituțional de durată și a reprezentat o recunoaștere explicită a nivelului de încredere strategică acordat României ca partener euro-atlantic.
Imediat după acest moment, în cadrul aceleiași vizite oficiale, am avut o întâlnire confirmată cu James Clapper, directorul Comunității de Informații a Statelor Unite, care coordona la acel moment 17 agenții și structuri de informații și securitate, între care: Central Intelligence Agency (CIA), National Security Agency (NSA), Defense Intelligence Agency (DIA), Federal Bureau of Investigation (FBI), National Geospatial-Intelligence Agency (NGA), National Reconnaissance Office (NRO), precum și structurile de intelligence ale Departamentului Apărării, Departamentului pentru Securitate Internă și Departamentului de Stat.
Ulterior declanșării linșajului mediatic din România, James Clapper mi-a luat public apărarea într-un material apărut în publicația Politico, una dintre cele mai influente platforme internaționale în domeniul politicii externe și securității.
În cadrul vizitei oficiale, am avut de asemenea întâlniri instituționale cu conducerea Federal Bureau of Investigation, în contextul cooperării bilaterale în domeniul securității interne și combaterii terorismului. Această cooperare se înscria într-un dialog instituțional deja consolidat, în condițiile în care anterior avusesem o întâlnire oficială cu directorul FBI, James Comey, la București.
În ceea ce o privește pe Victoria Nuland, în cadrul vizitei din Statele Unite exista o întâlnire confirmată și programată, însă aceasta nu a mai avut loc. Cu Victoria Nuland avusesem însă anterior o întâlnire oficială la București, în contextul dialogului bilateral româno-american.
În timpul vizitei din SUA, semnalele primite din această zonă au fost reci și distante. Semnificația politică reală a acestor mesaje am înțeles-o pe deplin ulterior, în contextul refuzului meu ferm de a accepta relocarea în România a aproximativ 3.000 de mujahedini iranieni, refuz determinat exclusiv de rațiuni de securitate națională. Nu era în sistemul meu de valori să-mi trădez țara, iar acest refuz de principiu a fost urmat de declanșarea unui linșaj politic și mediatic de tip intelligence.
Vizita oficială în Statele Unite ale Americii rămâne un moment-cheie de context, esențial pentru înțelegerea corectă și completă a evenimentelor care au urmat.
Punctul 7 – Ziua accidentului („Accidentul ciudat”) și declanșarea atacului
În ziua accidentului, programul meu instituțional a fost complet, oficial și documentat, desfășurat în mod normal, fără improvizații sau abateri de la proceduri.
În cursul zilei, am fost la Minister, apoi am participat la ședință de Guvern, în exercitarea atribuțiilor mele de viceprim-ministru pentru securitate națională.
În jurul orei 17:00, am avut o întâlnire oficială la Palatul Cotroceni cu președintele Klaus Iohannis, având ca temă problemele de migrație, subiect major în contextul european al acelui moment.
După această întâlnire, am mers acasă, în Cotroceni, unde am luat masa, apoi m-am deplasat, în calitate de viceprim-ministru pentru securitate națională, la sediul SRI Băneasa. Am ajuns în jurul orei 19:00, unde am avut o discuție de aproximativ 30 de minute cu Florian Coldea.
La finalul întâlnirii, am plecat spre domiciliu, folosind dispozitivul de însoțire legal constituit.
Dispozitivul de însoțire era constituit în baza unui document oficial, pe baza unor instrucțiuni ale MAI vechi de peste 15 ani, utilizate de toți miniștrii de interne. Exista un plan de măsuri întocmit de specialiștii Brigăzii Rutiere, aprobat de șeful Poliției Capitalei, iar Brigada Rutieră București răspundea de îndeplinirea misiunilor.
Deplasarea s-a făcut fără grabă, sub viteza legală, fapt documentat ulterior fără echivoc.
Pe Știrbei Vodă, deplasarea s-a produs într-un context excepțional, dar perfect explicabil: sincronizarea la secundă cu coloana prezidențială a președintelui Klaus Iohannis, motiv pentru care strada era complet liberă de mașini, cu polițist rutier în fiecare intersecție. Acest context face ca accidentul să fie, în mod obiectiv, unul «ciudat».
Motociclistul din dispozitiv a fost avertizat prin radio, în cască, că urmează trei gropi și a confirmat recepționarea avertizării. Ulterior accidentului, Brigada Rutieră a documentat oficial faptul că motociclistul mai trecuse în aceeași zi de trei ori pe lângă acele gropi, aspect stabilit pe baza verificărilor ulterioare, întrucât acesta a decedat.
Cele trei gropi proveneau de la o lucrare de gaze a Primăriei și erau împrejmuite, semnalizate și prevăzute cu dispozitive reflectorizante.
În momentul accidentului, mașina din dispozitiv, cu doi polițiști de la Brigada Rutieră, s-a oprit imediat. Cei doi polițiști au coborât și au făcut semn mașinii în care mă aflam să se deplaseze rapid și să execute consemnul, comunicând că a avut loc un accident.
Cei doi polițiști, împreună cu agentul din intersecție, au acordat primul ajutor motociclistului, care a fost transportat în câteva minute la Spitalul Municipal, aflat la aproximativ 250 de metri. Mașina în care mă aflam, cu șofer specializat și ofițer de protecție, a aplicat consemnul de protecție al demnitarului, ducându-mă în siguranță la domiciliu, aflat la aproximativ 300 de metri.
Ulterior, am declarat în instanță că a fost un «accident ciudat», calificare bazată pe întregul context factual și procedural descris.
La 10 zile după accident, a avut loc incendiul de la Colectiv, eveniment care a declanșat un atac politic și mediatic masiv asupra Guvernului. S-au suprapus atacul opoziției politice și intervenția directă a președintelui Klaus Iohannis împotriva Guvernului și a lui Victor Ponta.
Victor Ponta și-a anunțat demisia, deși eu i-am spus explicit să nu își dea demisia, considerând că avea o guvernare bună. După ce Victor Ponta a anunțat public decizia sa, mi-am dat și eu demisia, din loialitate, solidaritate și onoare.
Guvernul a continuat să funcționeze câteva săptămâni, iar în urma acestei succesiuni – accidentul ciudat, apoi incendiul ciudat, urmate de presiunea politică totală – s-a ajuns la ceea ce președintele Klaus Iohannis a numit public «Guvernul meu».
Ulterior, s-a declanșat linșajul mediatic de tip intelligence, care va fi tratat distinct, împreună cu sprijinul primit, demersurile judiciare și victoriile definitive în instanță.
Punctul 8 – Demisiile de onoare, familia, credința și adevărul confirmat
După declanșarea linșajului mediatic de tip intelligence și a atacului politic total, am ales o succesiune de demisii calculate și responsabile, ghidate exclusiv de onoare, loialitate și protecția instituțiilor pe care le reprezentam.
Mai întâi, am demisionat din funcțiile guvernamentale. Ulterior, am demisionat din funcția de președinte de partid, pentru a proteja imaginea UNPR și pentru a nu transfera presiunea mediatică asupra formațiunii în plin atac dezlănțuit. În cele din urmă, am demisionat din Senat, deși primisem un vot favorabil de susținere.
Această decizie mă face singurul parlamentar din istoria României care a demisionat din Parlament după un vot favorabil. Au mai existat demisii parlamentare, dar nu în urma unui vot de susținere.
Atacul mediatic s-a extins asupra familiei mele. În acel moment, sprijinul a fost total și necondiționat din partea soției mele, Sanda, a fiicei mele, Ana, a fiului meu, Gabriel, și a mamei mele, Constantina.
În seara demisiei, la 5 noiembrie, am primit primul mesaj de la părintele Ignatie, starețul mănăstirii «Sfinții Mihail și Gavril» din Galați, care mi-a transmis un mesaj de credință, adevăr și întărire.
Din acea zi și timp de zece ani, am primit două rugăciuni pe zi, în fiecare zi, sprijin spiritual care continuă și astăzi și care a fost ancora mea în acea perioadă.
Au rămas lângă mine prietenii adevărați, cei care mă cunoșteau și știau că sunt nevinovat.
Adevărul a fost verificat complet și confirmat definitiv în instanță: Tribunalul București, Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție. Soluția a fost fără echivoc: «fapta nu există».
În fața instanțelor și a Parchetului, am declarat constant adevărul: că a avut loc un accident rutier «ciudat» și, în calitate de martor, că incendiul de la Colectiv a fost un eveniment «ciudat».
Demisiile mele au fost acte de onoare, nu de culpă. Sprijinul familiei, al prietenilor și credința în Dumnezeu au fost decisive, iar adevărul a fost stabilit definitiv.
Punctul 9 – Linșajul mediatic de tip intelligence
După succesiunea de evenimente din toamna anului 2015 – refuzurile de principiu, accidentul «ciudat», incendiul de la Colectiv, intervenția politică directă și demisiile de onoare – s-a declanșat ceea ce poate fi definit fără echivoc drept un linșaj mediatic de tip intelligence.
Nu a fost o reacție spontană a presei și nici o critică normală într-o democrație. A fost o operațiune coordonată, desfășurată în valuri, cu teme repetitive, insinuări, amestecuri deliberate de fapte și construcții narative artificiale, menite să înlocuiască adevărul cu percepția.
Mecanismul a funcționat prin amplificare mediatică a unor fragmente scoase din context, asocieri forțate între evenimente fără legătură cauzală, culpabilizare prin repetiție și transferul presiunii de la nivel instituțional către nivel personal și familial.
Ținta reală nu a fost un accident rutier și nici un eveniment tragic izolat, ci persoana mea, deciziile mele de principiu și refuzurile din perioada 2014–2015. Scopul a fost demolarea publică, compromiterea totală a imaginii și izolarea morală.
În paralel, instanțele de judecată și Parchetul au verificat faptele, iar la toate nivelurile jurisdicționale s-a stabilit același adevăr: «fapta nu există». Discrepanța dintre adevărul juridic și narațiunea publică confirmă caracterul artificial și dirijat al atacului.
În fața acestui linșaj, am rămas demn, consecvent și sprijinit de familie, prieteni și credință, convins că adevărul se impune în timp.
Linșajul mediatic de tip intelligence reprezintă ultima piesă care explică de ce s-a ajuns la execuția publică din toamna anului 2015.
Punctul 10 – Concluzia strategică: conștiință, onoare și adevăr
Capitolul XIV descrie o succesiune de decizii și evenimente care, privite separat, pot părea conjuncturale, dar care împreună formează un lanț cauzal coerent.
În centrul acestui lanț se află conștiința, onoarea, loialitatea față de stat și un adevăr simplu, spus de la început și asumat până la capăt: nu mi-am trădat țara.
În anii 2014–2015, am refuzat decizii care ar fi adus vulnerabilități de securitate națională, tocmai pentru că nu mi-am trădat țara; am susținut reparații morale esențiale pentru militari și polițiști; am apărat instituții și principii; iar atunci când presiunea a devenit totală, am ales demisiile de onoare, nu negocierea valorilor.
Logica evenimentelor este limpede:
1. Refuzuri de principiu – asumate pe conștiință, cu un criteriu clar: nu mi-am trădat țara.
2. Asumări instituționale – Legea 223, protejarea sistemului de securitate națională, relația strategică cu SUA.
3. Expunere maximă – vizita oficială în SUA și rolul României ca partener credibil.
4. Declanșatori – accidentul «ciudat» și, ulterior, incendiul «ciudat».
5. Intervenție politică și schimbare de putere – presiunea totală, demisiile și realizarea a ceea ce a fost numit public «Guvernul meu».
6. Linșaj mediatic de tip intelligence – construcția unei narațiuni menite să înlocuiască adevărul cu percepția.
Această logică explică de ce atacul a fost atât de intens și de ce a depășit cu mult cadrul unei critici politice normale.
Adevărul a fost verificat instituțional, nu mediatic. Instanțele de judecată – Tribunal, Curte de Apel și Înalta Curte de Casație și Justiție – au stabilit definitiv soluția: «fapta nu există».
Familia a rămas unită, prietenii adevărați au rămas aproape, iar credința a fost sprijinul zilnic care a dat sens așteptării. Adevărul nu a avut nevoie de grabă; a avut nevoie de timp.
Capitolul XIV se închide cu o concluzie simplă și fermă, asumată de la primul refuz până la ultima verificare în instanță: nu mi-am trădat țara.
Capitolul XV
După furtună: reconstrucție, continuitate și comunitate
Punctul 1 – Retragerea forțată și liniștea aparentă
După evenimentele din toamna anului 2015, a urmat o perioadă de retragere forțată din prim-planul vieții politice și publice. Nu a fost o alegere de confort și nici o renunțare, ci o consecință directă a linșajului mediatic și politic care făcuse imposibilă o dezbatere onestă. În plan public, s-a instalat o liniște aparentă. În realitate, această liniște nu a însemnat uitare, ci o perioadă de reflecție, rezistență și reașezare. Am ales să nu răspund zilnic atacurilor, să nu alimentez scandalul și să nu intru într-o spirală a revanșei. Am considerat că timpul și adevărul sunt mai puternice decât orice reacție emoțională.
Această retragere a fost, în esență, un act de responsabilitate. Am refuzat să transform propria situație într-un factor de instabilitate pentru stat sau într-un pretext de polarizare suplimentară a societății. În acea etapă, prioritatea mea nu a fost imaginea, ci păstrarea echilibrului și protejareainstituțiilor.
În plan personal și familial, perioada a fost una de strângere a rândurilor. Familia a rămas punctul de sprijin, iar credința a devenit reperul zilnic care a dat sens așteptării. Am înțeles atunci că tăcerea nu este slăbiciune, ci uneori singura formă de demnitate într-un context nedrept.
Retragerea din prim-plan nu a însemnat abandonarea valorilor sau a responsabilității față de cei care m-au urmat și m-au susținut. Dimpotrivă, a fost momentul în care am început să gândesc ce urmează, nu pentru mine, ci pentru comunitatea largă a militarilor, polițiștilor și familiilor lor, care aveau nevoie de reprezentare, stabilitate și continuitate.
Această liniște aparentă a fost, de fapt, pregătirea revenirii – nu prin zgomot, ci prin construcție.
Punctul 2 – Revenirea la conducerea UNPR
După perioada de retragere forțată și de liniște aparentă, a devenit clar că absența mea din conducerea politică lăsa un vid de responsabilitate într-un moment în care era nevoie de echilibru, claritate și direcție. Revenirea la conducerea UNPR nu a fost un gest de ambiție personală, ci o asumare.
Am revenit pentru a stabiliza partidul, pentru a-l feri de fragmentare și pentru a păstra linia de onoare și echilibru într-un context public încă ostil.UNPR fusese construit ca o platformă de responsabilitate, nu ca un vehicul conjunctural, iar acest lucru trebuia reafirmat. Revenirea mea a însemnat refacerea structurii de conducere, reconectarea cu baza partidului, clarificarea mesajului public fără excese și fără revanșe și menținerea unui ton instituțional, înciuda presiunilor.Am ales continuitatea în locul ruperii și coerența în locul oportunismului. Într-o perioadă în care tentația radicalizării era mare, am considerat că responsabilitatea politică presupune calm, discernământ și respect pentru instituții.
Revenirea la conducerea UNPR a avut și o semnificație morală: aceea că nu abandonezi atunci când este greu și că nu lași pe alții să plătească prețul unor atacuri care nu le aparțin. Am refuzat să transform partidul într-o victimă colaterală a unui conflict care fusese personalizat.
Această etapă a fost puntea dintre perioada de retragere și etapa următoare de clarificare identitară. UNPR își îndeplinise un rol istoric important, dar realitățile momentului cereau o formulă politică mai largă, mai explicită și mai deschisă către comunitatea pe care o reprezentam.
Revenirea la conducerea UNPR a pregătit, în mod firesc, pasul următor: transformarea.
