30/05/2026
România între sabie și selfie
Panflet despre o națiune care a uitat să se privească în oglindă
Dacă Ștefan cel Mare ar coborî astăzi din manualele de istorie și ar merge prin România, probabil că ar crede că a greșit secolul. Nu din cauza tehnologiei. Nu din cauza mașinilor, telefoanelor sau blocurilor de sticlă. Ci pentru că ar vedea un popor liber care se poartă de parcă ar fi înfrânt.
Ar vedea o țară în care oamenii se ceartă pentru orice, dar se unesc rar pentru ceva important.
O țară în care scandalul ține loc de competență, iar zgomotul ține loc de caracter.
Ștefan cel Mare ar întreba:
„Pentru asta am ridicat cetăți și mănăstiri? Ca voi să vă vindeți viitorul pentru o reducere la supermarket și o promisiune electorală expirată?”
România de azi nu mai pierde războaie pe câmpul de luptă.
Le pierde la licitații, în birouri și în studiouri de televiziune.
Vlad Țepeș și republica birocraților
Vlad Țepeș ar fi primul arestat pentru tulburarea liniștii publice. Ar intra într-o instituție și ar întreba cine răspunde pentru furt, incompetență și bătaia de joc administrativă. I s-ar spune să depună cerere în trei exemplare, cu șină.
În vremea lui, hoții se ascundeau prin codri. Astăzi au mașină de serviciu, consultant de imagine și apar la talk-show-uri explicând cm „situația este complexă”.
Țepeș ar fi șocat să afle că în România modernă:
• corupția are purtător de cuvânt;
• prostia are funcție publică;
• iar meritul este adesea considerat o insultă.
Ar privi probabil spre palate administrative renovate din bani publici și ar întreba:
„Cum ați reușit să construiți atâtea birouri și să pierdeți aproape complet ideea de răspundere?”
În România contemporană, nimeni nu mai trage în țeapă pe nimeni.
Se trag doar speranțele în jos.
Mihai Viteazul și arta dezbinării naționale
Mihai Viteazul a unit pentru o clipă Țara Românească, Moldova și Transilvania.
România modernă a reușit performanța inversă: să dezbine oameni care trăiesc în aceeași țară, vorbesc aceeași limbă și au aceleași probleme.
Astăzi:
• orașul disprețuiește satul;
• tinerii disprețuiesc bătrânii;
• diaspora disprețuiește țara;
• iar țara se preface că diaspora nu există decât la alegeri.
Românii nu mai au nevoie de invadatori străini.
Au învățat să se consume singuri.
Mihai Viteazul ar privi internetul românesc și ar crede că asistă la un război civil permanent între oameni care nu mai au răbdare nici măcar să se asculte.
În loc de solidaritate națională, România produce comentarii agresive și patriotism de ocazie, activ mai ales în zilele de meci sau de tragedie.
Mircea cel Bătrân și independența cu aprobare
Mircea cel Bătrân ar fi fascinat să vadă că România nu mai plătește tribut Imperiului Otoman.
Doar dobânzi, dependențe și obediențe moderne.
Ar întreba:
„Când ați început să confundați apartenența cu supunerea?”
România de astăzi are libertate politică, dar adesea mentalitate de provincie care așteaptă aprobări externe pentru aproape orice: economie, cultură, dezvoltare, identitate.
Nu mai avem voievozi.
Avem administratori temporari ai unor interese pe termen scurt.
Iar între timp:
• pădurile dispar;
• satele mor;
• tinerii pleacă;
• iar discursul public este ocupat de scandaluri fabricate și promisiuni reciclate.
Mircea ar înțelege alianțele moderne.
Nu ar înțelege însă de ce un popor atât de obsedat de trecut pare atât de dezinteresat de viitor.
Iancu de Hunedoara și civilizația distragerii
Iancu de Hunedoara a oprit armate.
România contemporană este învinsă zilnic de notificări.
Avem tehnologie, internet, acces la educație, libertate de exprimare și resurse pe care Evul Mediu le-ar fi considerat miracole. Și totuși, reușim să folosim aceste instrumente mai ales pentru:
• scandal;
• superficialitate;
• conspirații;
• pseudo-patriotism;
• și divertisment continuu.
Niciodată în istorie românii nu au avut atât de multe posibilități și atât de puțină răbdare pentru construcție serioasă.
Iancu ar privi probabil spre o generație întreagă crescută să consume rapid informații, opinii și indignări de unică folosință și ar întreba:
„Cum ați ajuns să aveți acces la întreaga lume și să vă cunoașteți atât de puțin propria țară?”
România — țara care supraviețuiește în ciuda ei însăși
România este probabil singura țară europeană care reușește simultan:
• să se plângă permanent de ea însăși;
• și să supraviețuiască miraculos tuturor propriilor greșeli.
O țară în care:
• oamenii nu mai cred în stat;
• statul nu mai crede în cetățeni;
• iar cetățenii încearcă să plece înainte să se prăbușească totul.
Și totuși, România rezistă.
Rezistă prin oamenii care încă muncesc cinstit.
Prin profesorii care predau fără resurse.
Prin medicii care nu pleacă.
Prin antreprenorii care construiesc în ciuda birocrației.
Prin familiile care încă încearcă să crească copii cu bun-simț într-o cultură a haosului permanent.
Adevărul cel mai incomod este că România nu duce lipsă de inteligență.
Duce lipsă de caracter colectiv.
Întrebarea pe care trecutul o pune prezentului
Dacă acești oameni ar pleca mâine înapoi în istorie, probabil nu ne-ar întreba cât a crescut PIB-ul, câte autostrăzi avem sau ce fonduri europene am absorbit.
Ne-ar întreba ceva mult mai simplu:
„Cum poate un popor care a supraviețuit imperiilor să fie atât de aproape să se abandoneze singur?”
Iar liniștea care ar urma după această întrebare ar fi, poate, cel mai sincer portret al României de azi.
