08/07/2026
Nu vreau să mă alătur corului de verdicte care se grăbește să împartă lumea în părinți monstru și copii victime. Cazul mi se pare mai complicat decât felul în care a fost prezentat în spațiul public.
Nici nu sunt nostalgică după vremurile în care educația se făcea cu cureaua, cu papucul, cu nuiaua sau cu furtunul de la Albalux. Asemenea practici nu ar trebui idealizate și nici transformate în model de disciplină. Dar nici nu pot să ignor faptul că astăzi pare că am alunecat în extrema opusă, în care un gest impulsiv, o urecheală sau chiar și o privire mai nu știu cm a părintelui sau a profesorului riscă să fie tratate ca expresii ale unei violențe comparabile cu abuzurile grave.
O mamă și-a ciufulit fetița după ce aceasta a numit-o "handicapată", apoi și-a aruncat mâncarea pe jos pentru că nu îi plăcea. Nu vorbim despre acte de cruzime sau despre violență repetată, ci despre reacția (nici firească, dar nici "ferească") a unui părinte copleșit, jignit si umilit de propriul copil, o mamă care și-a pierdut controlul și a tras de perciuni o obrăznicătură de copilă care a învățat probabil la școală că are doar drepturi (nu și responsabilități) și că pentru un bobârnac trebuie să sune la Numărul Copilului și să reclame arătătorul băgat în față pe motiv că o dojană "de casă" a traumatizat-o și i-a ridicat nivelul de anxietate.
Nu susțin violența și nu cred că loviturile ori pedepsele corporale sunt soluția pentru educația unui copil. Respectul nu se construiește prin frică. În același timp, mi se pare la fel de periculos să ajungem în zona în care orice reacție ca cea din filmarea ultraviralizată e tratată automat ca infracțiune de aceeași gravitate cu abuzurile reale.
Copiii au nevoie de iubire, dar au nevoie și de limite. Au nevoie să înțeleagă faptul că părinții nu sunt egalii lor în raportul de autoritate și că există consecințe atunci când insultă, umilesc sau sfidează deliberat. O societate care îi învață pe cei mici doar despre drepturi, dar aproape deloc despre responsabilități, riscă să formeze adulți incapabili să accepte reguli, frustrări și autoritate.
Cercetare penală, ordin de protecție, copil luat din familie și plasat la bunică, toate pentru un incident izolat în care mama și-a chelfănit copilul. Dacă faptele s-au limitat la atât, reacția instituțiilor pare dificil de reconciliat cu principiul proporționalității.
Protejarea copiilor este esențială și nimeni nu ar trebui să minimalizeze abuzurile. Dar tocmai pentru că există copii care trăiesc adevărate coșmaruri, cred că ar trebui să existe și discernământ în evaluarea fiecărui caz. Altfel, riscăm să punem pe același plan un părinte care își pierde cumpătul pentru câteva secunde și un agresor care își terorizează copilul ani la rând.
Educația nu se face cu palma, dar nici fără autoritate. Între violență și lipsa totală de fermitate există un punct cheie, iar acolo cred că ar trebui să ne întâlnim ca societate.
Poate că, înainte de a cere încă un dosar penal, încă un ordin de protecție și încă o familie destrămată, ar trebui să ne întrebăm dacă scopul este dreptatea sau doar satisfacerea unei nevoi colective de a condamna. Părinții nu sunt perfecți. Greșesc, își pierd răbdarea, ridică tonul, uneori reacționează pe negândite. Important este dacă gestul definește întreaga lor relație cu copilul sau reprezintă o excepție regretabilă. O societate matură ar trebui să știe să facă această diferență. Altfel, vom continua să confundăm autoritatea cu abuzul, fermitatea cu violența și disciplina cu lipsa de iubire, iar singurii care au de pierdut dintr-o asemenea confuzie sunt copiii.
Da, copilașii au nevoie de afecțiune, dar și de repere, de limite și de responsabilitate. Iar părinții au nevoie să fie sprijiniți să își corecteze greșelile, nu transformați automat în infractori pentru orice moment de slăbiciune.
