14/07/2026
În zilele noastre, în ciuda creșterii demografice, a expansiunii așezărilor omenești și a defrișărilor, România găzduiește pe teritoriul său cea mai mare populație de carnivore mari din Europa (ursul, lupul și râsul) și ocupă locul 4 la nivel internațional (după Rusia, Canada și S.U.A.) în ceea ce privește populația de urs brun.
De asemenea, în cadrul Uniunii Europene, România ocupă locul 3 în ceea ce privește creșterea ovinelor și caprinelor.
Având în vedere faptul că o mare parte dintre efectivele de ovine și caprine, precum și bovine, sunt crescute în mod tradițional în zona de podiș, deal (submontană) și munte, deci în imediata vecinătate a carnivorelor mari, se pune întrebarea, în mod firesc: cm este posibil?
După cm știm, în țara noastră, regimul armelor și munițiilor este strict reglementat de legislația în materie, astfel că niciunde nu vom vedea ciobani înarmați până în dinți, gata să ucidă orice animal de pradă care le-ar putea amenința turmele și cirezile.
Și, cu toate acestea, turmele și cirezile din Carpați sunt în siguranță și prosperă, mulțumită îngerilor lor păzitori.
Nu, nu au aripi și nu viețuiesc pe nori, ci au blană, o voce puternică, sunt neînfricați și gata oricând de luptă dacă situația o cere.
Sunt câinii ciobănești românești – îngerii păzitori ai turmelor din Carpați!
Dar cine sunt ei? Cine sunt acești îngeri care pot avea ochi blânzi atunci când veghează un miel proaspăt fătat sau copilul baciului care aleargă prin bătătura stânei, dar care, într-o clipă, se pot transforma în adevărate „fiare” atunci când cineva amenință viața sau integritatea a ceea ce ei au în grijă?
Sunt 5 frați buni, pe numele lor:
Ciobănescul Românesc Carpatin – cu blana sură ca a strămoșului lui, astăzi devenit dușman de moarte, lupul;
Ciobănescul Românesc Mioritic – cu blana lungă și albă asemenea lânii oilor țurcane pe care le protejează de mii de ani;
Ciobănescul Românesc de Bucovina – știut din vechime ca floriul, floranul, breazul și câte alte denumiri, în funcție de loc;
Ciobănescul Românesc Corb – mai negru ca noaptea, spaima oricărui dușman care încearcă apărarea stânei la ceas de seară;
Ciobănescul Românesc Bălan – cu a sa blană albă ca neaua pe care doarme fără nicio problemă atunci când stă de veghe, în lungile și geroasele nopți de iarnă.
Bun, am văzut cine sunt acești îngeri, dar când au apărut ei pe aceste meleaguri?
Întrebarea necesită un răspuns care ar ocupa mult prea mult spațiu, prin urmare, foarte pe scurt, putem spune fără urmă de tăgadă că au apărut odată cu noi, românii. Că sunt alături de strămoșii noștri, pe aceste meleaguri, chiar dinainte de daci. Desigur, mulți ar putea să conteste aceste afirmații, din neștiință, rea-credință sau cine știe ce alte motive mai mult sau mai puțin logice.
Dar imaginați-vă cm a arătat această țară în urmă cu… hai să spunem 2000 de ani.
Dacă astăzi încă avem atâtea păduri populate de atâtea animale sălbatice, dacă astăzi avem cea mai mare populație de carnivore mari din Europa, oare acum 2000 de ani câți urși bruni, lupi și râși viețuiau în Carpați?
„Apoi (oile) nu numai că-i satură pe țărani prin belșugul brânzei și al laptelui, ci acoperă și mesele bogaților cu mâncăruri numeroase și plăcute. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulți dintre nomazi și dintre geți se numesc «băutori de lapte».” — scria agronomul latin Moderati Columellae în lucrarea Despre agricultură (20–70 p. Chr).
Amintind aceste cuvinte, să nu le uităm poate pe cele mai importante cuvinte care au caracterizat strămoșii noștri, și anume cele rostite de „părintele istoriei”, Herodot, care spunea că „Geții (referindu-se la strămoșii noștri geto-daci) sunt cei mai viteji și drepți dintre traci”.
Mai mult decât atât, dacă am urma exemplul ciobanului Badea Cârțan (numit de italieni „dacul care a coborât de pe columnă”) și am merge la Roma pentru a vedea Columna lui Traian, am constata că, alături de daci (între care unii poartă pe umeri cojoace) și romani, se pot vedea oi țurcane. De altfel, însuși cuvântul „țurcană” este de origine dacică, acesta însemnând „oaie”, potrivit lui Hașdeu. De asemenea, dacă am merge să vizităm Monumentul de la Adamclisi, am putea vedea reprezentate oile țigăi, o altă rasă străveche românească.
Așadar, din moment ce rasele de oi românești, țurcana și țigaia, au o vechime de minim 2000 de ani (4000–5000 de ani, după unii autori), este cert faptul că ciobanii geto-daci, mai întâi, și apoi cei români, au avut nevoie de câini ciobănești pentru a-și proteja turmele pe care le creșteau în munții Carpați. În acest sens, apar în scenă dovezile arheologice reprezentând oseminte ale unor câini ciobănești foarte asemănători, sub aspectul taliei și formei, cu ciobăneștii românești din zilele noastre. Dintre aceste dovezi arheologice, amintim, cu titlu de exemplu, pe cele de la Poiana Doicești din județul Neamț, cele din așezarea medievală Garvăn-Dinogetia, precum și pe cele din comuna Cetățeni, județul Argeș.
Iacă așa, tabloul devine complet și astfel constatăm că munții Carpați răsună de mii de ani de „bătăile” (lătrăturile) puternice ale ciobăneștilor românești, străjerii munților, în neobosita lor luptă cu dușmanul de moarte – lupul și ursul, mai rar râsul și, din ce în ce mai des, mistrețul.
Psihologia strămoșilor noștri (viteji și drepți), ocupația lor milenară (oieritul), condițiile de climă (temperat-continentală) și relief (de la câmpie la munte) din țara noastră au dus la formarea unora dintre cele mai frumoase, rezistente, bine adaptate și eficiente rase de câini ciobănești din lume. Iată de ce este cu totul fals să lansăm ideea potrivit căreia rasele de câini ciobănești românești sunt creația unor chinologi moderni, crescători de câini cu „patalama”. Realitatea este una singură, și anume aceea că dulăul românesc este creația ciobanului geto-dac mai întâi, preluată de ciobanul român din cele mai vechi timpuri și transmisă din generație în generație până în zilele noastre.
Acesta este motivul pentru care avem datoria de a păstra acești câini așa cm i-am moștenit din moși-strămoși, fără a interveni (de dragul unor avantaje financiare sau mânați de frustrări personale ori alte interese meschine) asupra lor, transformându-i în cu totul altceva, total diferit de ceea ce am primit de la înaintași, adică străin, neadaptat, slab, sensibil, inutil.
Câinele ciobănesc românesc se împarte ca rase strict sub aspectul caracterelor de exterior (formă, robă, culoare etc.); însă, în ceea ce privește temperamentul său, carpatinul, mioriticul, corbul, bălanul, bucovineanul sunt identici și pot fi caracterizați foarte simplu utilizând cuvinte precum: echilibrat, sănătos, rezistent, nepretențios, inteligent, adaptabil, iubitor, neînfricat și câte și mai câte. Dacă nu ar fi fost așa, ar fi pierit cu mult înainte ca generația noastră să poată face cunoștință cu ei.
De-a lungul istoriei lor, câinii ciobănești românești, asemeni nouă – românilor, s-au mulțumit cu puțin, nu au cerut nimic în plus, iar singura lor datorie, îndeplinită cu sfințenie, a fost aceea de a-și apăra „sărăcia și nevoile și neamul”.
Metisarea câinilor ciobănești românești cu câini aparținând altor rase de câini ciobănești (caucazianul – cel mai des utilizat în această păcătoasă „practică”, asiaticul, kangalul etc.) reprezintă cel mai mare rău pe care îl putem face acestei moșteniri pe care am primit-o de la strămoșii noștri și pe care avem datoria de a o lăsa mai departe generațiilor viitoare nealterată, ci așa cm este ea. Metisarea acestor câini cu câini din alte rase străine nu distruge doar fondul genetic al raselor de câini ciobănești românești, ci le alterează ceva și mai de preț – spiritul! Ei sunt „viteji și drepți” și, sub nicio împrejurare, nu putem permite să devină fie fricoși și lași, fie descreierați și sângeroși.
Câinii ciobănești din rasele formate de alte popoare sunt minunați și ei, au locul lor și pot fi iubiți și crescuți și de către români, indiscutabil, dar fără ca ei să lase „amprente” peste rasele noastre naționale.
Obsesia kilogramelor și a centimetrilor poate conduce la dispariția câinilor ciobănești românești autentici și, tocmai de aceea, avem datoria de a educa viitorii crescători, precum și, din păcate, o bună parte dintre actualii crescători, cu privire la faptul că adevăratul câine ciobănesc românesc este mare, dar nu gigantic, este agil și construit ca un războinic dac, nu ca un luptător de sumo, este neînfricat față de dușmani (bipezi sau patrupezi), dar gentil cu ființele pe care le iubește și protejează. Utilizând doar câteva cuvinte, este un câine echilibrat și armonios din toate punctele de vedere, iar pentru noi, românii, este sau ar trebui să fie și cel mai frumos dintre câini.
Din fericire, în România încă există destui iubitori de câini ciobănești românești autentici; din fericire, în România ocupația noastră milenară – oieritul – încă dăinuie. Prin urmare, avem toate motivele să fim încrezători în continuitatea acestor rase pe meleagurile noastre, cu atât mai mult cu cât, inclusiv la nivel chinologic, Asociația Club Federal Chinologic Royal (în calitate de for național) și Asociația Străjerii Munților (în calitate de club specializat) depun toate eforturile pentru păstrarea și perpetuarea câinilor ciobănești românești autentici.
Sunt Neagu Cosmin – crescător de Ciobănesc Românesc Corb de 20 de ani, arbitru și chinotehnist în cadrul Asociației Club Federal Chinologic Royal, precum și președintele Asociației Străjerii Munților.
M-am născut într-o familie iubitoare de câini ciobănești românești și am crescut înconjurat de astfel de câini, care au aparținut membrilor familiei mele sau ciobanilor – rude, vecini ori prieteni. De multe ori m-am întrebat de unde această pasiune nemărginită pentru câinele de oi românesc, însă răspunsul mi-a venit abia într-o seară geroasă de iarnă, în urmă cu foarte mulți ani.
La bunici fiind, noaptea târziu, am auzit lătratul Norei – carpatina curții. Lătra lung, avertizând că „pe aici nu se trece”. Am ieșit afară, deși gerul mă îndemna să nu mă îndepărtez prea tare de căldura sobei în care ardeau puternic lemnele de fag. Am constatat că era acompaniată la vest de Mureș – legendarul carpatin al cătunului nostru, în curtea baciului Nuțel, iar la est de tânărul (pe atunci) Dorojan, în curtea ciobanului Doru. Câini de oi autentici, românești, își făceau simțită prezența. Toți, la unison, cu vocile îndreptate spre pădurea din spatele caselor noastre. Nimic nu străpungea liniștea deplină a acelei nopți geroase, cu excepția vocilor acestor dulăi. Lupul dădea târcoale.
Atunci mi-am dat seama că nu trebuie să mai caut răspunsul la întrebarea mea. Sunt român, iar dragostea față de tot ceea ce înseamnă mediul pastoral și, cu precădere, față de câinele ciobănesc românesc – îngerul păzitor al turmelor din Carpați – este adânc înscrisă în codul meu genetic.
Nutresc speranța că, peste ani și ani, în liniștea nopții geroase de iarnă, pe teritoriul României, vor răsuna în continuare vocile acestor îngeri.
- - - -
Articol semnat de Cosmin Neagu - Crescător de Ciobănesc Românesc Corb · Arbitru CFC–Royal · Președinte al Asociației Străjerii Munților
Prelucrare Foto: Flavian Savescu
