21/02/2026
Ca în fiecare an, în 21 februarie sărbătorim Ziua Limbii Materne. Limba maternă este cel mai puternic şi valoros instrument de conservare şi dezvoltare a unei identităţi, fiind moștenirea pe care o poartă cu sine fiecare dintre noi, pentru că fiecare cuvânt rostit sau scris în limba maternă poartă în el istorie, tradiţie şi vieţile strămoşilor, cu trăirile şi emoţiile lor. Limba este principalul mijloc prin care ne exprimăm gândurile și sentimentele, iar ca italieni avem desigur și ceva specific: gesturile.
Să prețuim darul limbii materne: să o respectăm, să o vorbim corect, să o îngrijim, să o menținem vie și să ducem mai departe frumusețea ei! Această zi este un prilej de a celebra bogăția și diversitatea limbilor lumii, amintindu-ne că limba este cea care ne definește ca indivizi și, în același timp, ne apropie unii de alții.
Cu ocazia acestei zile vă invităm să citiți poezia „La pioggia nel piento / Ploaia în pădurea de pini” de Gabriele D'Annunzio, deoarece acesta a fost cel care, prin stilul său și prin activitatea prolifică de scris pe care a avut-o de-a lungul întregii sale vieți, a propulsat limba italiană spre modernitate, așa cm arată Antonio Rizzo în volumul publicat de Asociația Italienilor din România – RO.AS.IT, „Îmi amintesc o zi de școală” – Caietul 6: „Gabriele D′Annunzio – între Poezie, Plăcere, Îndrăzneală”.
În numele minorității italiene,
Deputat Ioana Grosaru
Preşedinte Asociaţia Italienilor din România – RO.AS.IT.
La pioggia nel pineto
1
Taci. Su le soglie
del bosco non odo
parole che dici
umane; ma odo
parole più nuove
che parlano gocciole e foglie
lontane.
2
Ascolta. Piove
dalle nuvole sparse.
Piove su le tamerici
salmastre ed arse,
piove sui pini
scagliosi ed irti
piove su i mirti
divini,
su le ginestre fulgenti
di fiori accolti
di coccole aulenti,
3
piove su i nostri volti
silvani,
piove su le nostre mani
ignude,
su i nostri vestimenti
leggeri,
su i freschi pensieri
che l'anima schiude novella,
su la favola bella
che ieri
t'illuse, che oggi m'illude,
o Ermione.
4
Odi? La pioggia cade
su la solitaria
verdura
con un crepito che dura
e varia nell'aria secondo
le fronde
più rade, men rade.
Ascolta. Risponde
al pianto il canto
delle cicale
che il pianto australe
non impaura,
né il ciel cinerino.
5
E il pino
ha un suono, e il mirto
altro suono, e il ginepro
antro ancora, stromenti
diversi
sotto innumerevoli dita.
6
E immensi
noi siam nello spirito
silvestre,
d'arborea vita viventi;
e il tuo volto ebro
è molle di pioggia
come una foglia,
e le tue chiome
auliscono come
le chiare ginestre,
o creatura terrestre
ce hai nome
Ermione.
7
Ascolta, Ascolta. L'accordo
delle aeree cicale
a poco a poco
più sordo
si fa sota il pianto
che cresce;
ma un canto și si mesce
più rocco
che di laggiù sale,
dall'umida ombra remota.
Più sordo e più fioco
s'allenta, si spegne
8
Sola una nota
ancor trema, si spegne,
risorge,trema, si spegne.
Non s'ode su tutta la fronda
crosciare
l'argentea piogia
che monda,
il croscio che varia
secondo la fronda
più folta, men folta.
9
Ascolta.
La figlia dell'aria
è muta: ma la figlia
del limo lontana,
la rana,
canta nell'ombro più fonda,
chi sa dove, chi sa dove!
10
E piove su le tue ciglia,
Ermione.
Piove su le tue ciglia nere
sì che par tu pianga
ma di piacere; non bianca ma quasi fatta virante,
parda scorza tu esca.
E tutta la vita è in noi fresca
aulente,
il cuor nel petto è come pesca
intatta,
tra la palpebre gli occhi
son come polle tra l'erbe
i denti negli alveoli
son come mandorle acerbe
11
E adniam di fratta in fratta,
or congiunti or disciolti
(e il verde vigor rude ci allaccia i malleoli
c'intrica i ginocchi)
chi sa dove, chi sa dove!
E piove su i nostri volti
silvani,
piove su le nostre mani
ignude,
su i nostri vestimenti
leggeri,
su i freschi pensieri
che l'anima schiude
novella,
su la favola bella
che ieri
m'illuse, che oggi t'illunde,
o Ermione.
-
Ploaia în pădurea de pini
1
Taci. La marginea
pădurii nu aud
cuvinte care se pot defini
umane; dar aud
sunete diverse
care par să vorbească, picături și frunze
îndepărtate.
2
Ascultă. Plouă
Din norii răzleți.
Plouă pe cătina
lovită de vântul marin și deshidratată,
plouă peste pini
cu trunchiul de solzi și frunze de ace
plouă pe mirții
divini,
peste ginestrele strălucitoare
cu flori strânse-n buchete, peste ienuperii deși
cu fructe parfumate,
3
Plouă pe chipurile noastre
ce par să fie parte a pădurii,
plouă pe mâinile noastre
goale,
pe veșmintele noastre
ce abia ne-acoperă,
pe gândurile fragede
ce par să vină dintr-un suflet
renăscut,
peste un basm minunat
ce ieri te amăgea, ce azi mă amăgește
o, Ermiona.
4
Auzi? Ploaia cade
în pădurea
solitară
ca un ticăit insistent
de tonalități diverse,
dat de frunzișul
mai mult sau mai puțin des.
Ascultă. Răspunde
lacrimilor ploii cântecul
cicadelor
defel speriate
de plânsul ploii de miază-noapte
și de cerul cenușiu.
5
Și pinul
are un sunet și mirtul
are alt sunet și ienupărul
un altul, instrumente
diferite
sub degete nenumărate.
6
Și noi devenim uriași
în spiritul
pădurii
ca ființe cu viață vegetală;
iar chipul tău aproape nebun
este udat de ploaie
ca o frunză,
iar părul tău
are parfumul
ginestrelor înverzite,
tu creatură terestră
ce te numești
Ermiona.
7
Ascultă, ascultă. Cântecul
cicadelor
încet-încet
tot mai ușor
se-aude sub ploaia
care se-ntețește;
dar alt cântec se-amestecă
mai răgușit
de jos venind,
din umezeala umbrei ascunse.
Mai discret și mai slab
încetinește, se stinge.
8
Numai o notă
tremură încă, se stinge,
învie, vibrează, se stinge.
Nu se-aude-n pădure
răpăitul
ploii argintii
ce totul curăță
răpăitul ce variază
după frunzișul
mai des, mai puțin des.
9
Ascultă
Cicadele tac:
Dar fiica nămolului, de departe,
Broasca
Orăcăie în umbra cea mai profundă
Cine știe unde, cine știe unde!
10
Și plouă pe genele tale,
Ermiona.
Plouă pe genele tale negre
și pare că plângi
dar de plăcere; nu mai ai pielea albă,
devenită de culoarea arborilor,
parc-ai fi născută de pădure.
Și toată viața din noi e proaspătă parfumată,
inima din piept e ca o piersică
intactă,
între pleoape ochii
sunt ca iazuri de apă în iarbă,
dinții sunt asemenea
migdalelor crude.
11
Și mergem din tufiș în tufiș,
când legați, când liberi
(iar sălbatica forță verde
ne împletește gleznele și genunchii)
Cine știe unde, cine știe unde!
Și plouă pe chipurile noastre
ce par să fie parte a pădurii,
plouă pe mâinile noastre
goale,
pe hainele noastre
ce abia ne-acoperă,
pe gândurile fragede
ce par să vină dintr-un suflet
renăscut,
peste un basm minunat
ce ieri mă amăgea, ce azi te
amăgește,
o, Ermiona.