Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu"

Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu" Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu"

FUNDAŢIA ION GAVRILĂ OGORANU a fost înființată în anul 2008, în semn de recunoştinţă faţă de eroul luptător anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu şi soţia sa Ana. Începând cu anul 2011, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu dobândește personalitate juridică fiind înscrisă la Judecătoria Sectorului 5 – București, cu numărul 1 din 11.02.2011. Scopul declarat al ONG-ului este “cinstirea şi păstrarea vie a memoriei

luptătorilor pentru libertatea si demnitatea naţiunii române în decursul deceniilor de represiune prin care a trecut România în ultimul secol”, iar dintre obiectivele stipulate în statut enumerăm: editarea de cărţi şi materiale audio-video privind lupta de rezistenţă naţională, edificarea unor monumente destinate memoriei luptătorilor, sesiuni de cercetare ştiinţifică şi istorică şi alte manifestari dedicate acestei teme, organizarea unor servicii de asistenţă socială şi medicală pentru foştii luptători şi familiile acestora aflaţi în nevoie s.a.. Fundaţia este condusă de un Comitet Director alcătuit din tineri, avându-l preşedinte pe dl Coriolan Baciu, unul dintre discipolii lui Ion Gavrilă Ogoranu.

19 iunie 1987. Demolarea bisericii Sfânta Vineri. Blestemul familiei CeaușescuAcum 39 de ani, pe 19 iunie 1987, biserica...
19/06/2026

19 iunie 1987. Demolarea bisericii Sfânta Vineri. Blestemul familiei Ceaușescu

Acum 39 de ani, pe 19 iunie 1987, biserica Sfânta Vineri – unul dintre lăcașurile cele mai îndrăgite de creștinii din București – era rasă de pe fața pământului. Cutremurătoare coincidență, era chiar o zi de vineri.
Motivul invocat de administrația comunistă a fost sistematizarea Bucureștiului. În acea perioadă, o mare parte a centrului Capitalei, cuprinzând zone și ansambluri de o certă valoare istorică și artistică, repere identitare ale orașului, era demolată într-un ritm cu care bieții oameni care trebuiau mutați cu greu țineau pasul. Îmi amintesc cu gorază și astăzi cm mii de hectare începând din zona Sfânta Vineri, spre Calea Călărașilor și Calea Văcărești, și până departe înspre Radu Vodă și Timpuri Noi, luaseră aspectul apocaliptic al unei întinderi uriașe de pământ răvășit și ruine. Cazul Bucureștiului, oraș care a pierdut a cincea parte a zestrei sale istorice pe timp de pace, este unic în lume.
Astăzi, o placă de marmură fixată pe peretele exterior al unui bloc, precum și o troiță, reamintesc trecătorilor de lăcașul de cult și de icoana făcătoare de minuni a Sf. Cuvioase Parascheva.
Biserica fusese construită în vremea domniei lui Matei Basarab, de Nicolae vel Aga, pe temelia unui lăcaș datând de la sfârșitul secolului al XIII-lea, despre care tradiția spunea că ar fi adăpostit un timp moaștele Sfintei Parascheva și ale Sfintei Filofteia, aduse de domnitorul Mircea cel Bătrân. Din 1749, Elena Doamna și fratele său, Udriște Năsturel - Herăscu, au asumat susținerea materială a Bisericii, credincioșii începând să o numească Biserica Sfânta Vineri - Hereasca. În secolul al 18-lea, familia boierilor Băleni au devenit protectorii lăcașului, construind un ansamblu pentru îngrijirea bolnavilor și săracilor, în care Anton Pann avea să înființeze și o școală de cântăreți bisericești.
În 1978, la Sfânta Vineri era hirotonit diacon preotul Gelu Bogdan primind de la Patriarhul Iustin Moisescu ascultarea de a o renova, fiind avariată de cutremurul din 4 martie 1977. Timp de 8 ani au durat lucrările, care au costat 2.845.000 de lei, iar pe 14 octombrie 1985 biserica era resfințită.
În iunie 1987, părintele Gelu Bogdan primea o adresă a Primăriei în care se cerea cedarea a 1450 metri pătrați pentru construirea unui bloc de jur-împrejurul bisericii. Sfătuit de Patriarh, parohul încercă să tergiverseze răspunsul, deși era supus la presiuni din partea comuniștilor.
În ziua de 13 iunie, la biserica Sfânta Vineri descinde personal Elena Ceaușescu, împreună cu o suită, ordonând însoțitorilor: «Jos porcăria!» (mărturie a preotului Gelu Bogdan, martor la această scenă). Duminică, pe 14 iunie, avea să se săvârșească ultima liturghie în biserica Sf. Vineri.
Luni, pe 15 iunie, la ora 4 dimineața, biserica este înconjurată cu panouri înalte de peste doi metri. La orele 7.00, preotul Gelu Bogdan este anunțat de oamenii Primăriei că biserica nu va fi mutată, însă casa parohială demolată. Sub presiune, preotul cere ajutorul unor studenți teologi, împreună cu care evacuează totul din interiorul casei parohiale. A doua zi, pe 16 iunie, casa parohială era deja distrusă. În ziua de 17 iunie, parohul este informat de funcționarii Primăriei că s-ar discuta trei soluții pentru biserica Sfânta Vineri: mutarea pe banii statului, mutarea pe banii bisericii sau demolarea, dar în după-amiaza aceleiași zile este am fost anunțat însă că se va dărâma. Înnebunit, preotul Bogdan intră în audiență la Ilie Ceaușescu (fratele dictatorului, membru în CC al PCR) și la Tamara Dobrin (membră în al CC al PCR, vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, personaj funest, implicat în represiunea împotriva studenților anticomuniști în anii 1956-1960). Peste tot i se răspunde că nu se poate face nimic, deoarece este o dispoziție a “Tovarășei”. Zeci de oameni de cultură formulează memorii și proteste, încercând să salveze biserica.
Pe 19 iunie, cordoane de milițieni și securiști înconjoară sfântul lăcaș. Obiectele de cult sunt salvate în grabă, iar cele cu valoare istorică vor fi duse la Muzeul Hereștilor, cu ajutorul istoricului Panait I. Panait. Demolarea începe la orele 18.00. Istoricul Radu Ciuceanu, însărcinat de Muzeul de Istorie al Capitalei cu salvarea obiectelor de valoare din biserică și martor la demolare, își amintea că a fost de față atunci când preotul paroh i-a spus Patriarhului Iustin Moisescu, la telefon: „Bine, Preafericirea Voastră, biserica mea se dărâmă şi membrii Sinodului merg la Viena? Ne vor blestema credincioşii”. I-am văzut lacrimile cm curgeau”.
Pe parcursul zilei, tot mai mulți credincioși se adună în apropierea bisericii. Starea de spirit devine tot mai încordată pe măsură ce numărul oamenilor crește. La un moment dat se strigă: „Jos Ceaușescu!”. De asemenea, pentru prima oară după 1947, în București, se aude strigăturl: “Jos comunismul!” Se operează arestări de către organele de Miliție și Securitate. Muncitorii aduși la fața locului refuză să dărâme biserica. Zbirii comuniști găsesc imediat o soluție și aduc pușcăriași. La ora 20,30, unul dintre deținuți cade de pe turla bisericii. Avea să moară după câteva săptămâni în spital. În timp ce utilajele distrug bătrânele ziduri, credincioși îngenunchiați pe trotuar plâng și se roagă, cu lumânări în mână.
Tot regretatul Radu Ciuceanu, își amintea: „Un tânăr înalt, cu o cămașă albă, de cam 24 de ani, s-a aruncat în fața buldozerelor. ”.
Istoricul a reușit salvarea agheasmatarului din marmură albă și crucii de deasupra pridvorului de la intrare cu ajutorul unor şoferi. În tot acest timp, camioanele care au recuperat vestigiile erau ascunse în capătul străzii dinspre apus. Obiectele aveau să stea, toată noaptea, pe trotuar, pe strada Marin Serghescu, până cîând au fost preluate și duse la Cernica. Aceasta era grija Partidului Comunist pentru istoria acestei țări.
După demolare, pe locul rămas gol, răvășit și presărat cu moloz, oamenii au aprins lumânări și au vegheat toată noaptea.
După doi ani și jumătate, mulți români și-au amintit de acest tragic episod, asociind faptul că soții Ceaușescu au fost executați într-o zi de vineri, cu demolarea tot într-o zi de vineri a bisericii Sfânta Vineri.
Florin Dobrescu

19 iunie 1949. Prima ciocnire a partizanilor din Gruparea ”Arnăuțoiu” cu trupele de securitate. Doi securiști au fost uc...
19/06/2026

19 iunie 1949. Prima ciocnire a partizanilor din Gruparea ”Arnăuțoiu” cu trupele de securitate. Doi securiști au fost uciși

Articol de Răzvan Razvan Gheorghe

La Nucșoara. Priveliștea dezolantă a celor câteva ruine rămase din vechea casă a lui Ion ”Iancu” Arnăuțoiu mă tulbură până dincolo de cuvinte.
Invadate de arbori cu aspect dramatic, rădăcini contorsionate, mușchi, boscheți și mărăcinișuri de nerăzbit, ruinele acestea sunt resturile odăii ce dădea înspre livadă, ultima din construcția inițială, care începea din apropierea uliței și cobora panta spre fundul curții, de la înălțimea unui frumos brâu clădit din piatră de râu, așa cm se practică în zonă, dar din care nu a mai rămas nimic, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Clădit din cărămidă, doar peretele din vale s-a păstrat parțial, fiind încă străpuns de golurile a două ferestre înalte cu zidăria spartă în partea de sus, care se holbează lugubru spre un nicăieri omniprezent.
În spatele zidului se mai păstrează gura căscată a vechiului beci ale cărui ziduri sunt clădite din aceeași piatră de râu. Odinioară, Toma și Petre Arnăuțoiu săpaseră o ascunzătoare care comunica printr-o fantă cu pivnița, unde au dosit, în vara lui ꞌ49, un sac de merinde în care se aflau un aparat de radio marca ”Nora” și un săculeț de pânză cu 57 de cartușe. După evenimentele din dimineața zilei de 19 iunie 1949, Toma Arnăuțoiu și Gheorghe Arsenescu au încercat, prin diverse metode, să recupereze sacul de merinde, dar toate eforturile lor s-au dovedit a fi în zadar, acesta urmând să fie găsit de securiști.
O astfel de tentativă s-a consumat când frații Ion și Alexandru Marinescu, recent recrutați în grupare, au încercat să pătrundă în casă forțând ușa secundară, cândva aflată în apropierea acestui ultim perete rămas în picioare. Cei doi s-au văzut nevoiți să părăsească ograda în cea mai mare grabă, altminteri riscând să fie reperați de milițienii care veniseră să transforme casa lui Iancu Arnăuțoiu în post de Miliție. Așa a rămas până în ꞌ89, când milițienii s-au travestit în polițiști, peste noapte și peste tot sângele vărsat, și au distrus vechea clădire, incendiind-o ”accidental” și construindu-și un sediu nou-nouț, cu etaj și încăperi generoase, pe un pământ care nu le-a aparținut niciodată, situția fiind neschimbată până în prezent (în pofida derulării unui proces).
”Ați sărit ca câinii la hoit”, remarcă pe undeva Toma Arnăuțoiu, într-o scrisoare adresată securiștilor care-l vânau. Când au năvălit în casa de lângă livadă, devastând-o și mutilând-o îngrozitor, organele statului au călcat în picioare și fotografia înrămată a lui Ion zis ”Neluț”, cel mai mare dintre frații Arnăuțoiu, care pierise în timpul retragerii din Crimeea, în februarie 1944, cu pieptul plin de decorații (fusese propus de opt ori pentru Ordinul ”Mihai Viteazul”).
Fac câțiva pași îndărăt, spre ulița pustie, și încerc că revăd cu ochii minții incidentele din dimineața zilei de 19 iunie 1949, așa cm reies din coroborarea proceselor-verbale de anchetă. Pe undeva, foarte aproape de locul în care mă aflu acum, în zona ușii principale, bătrâna Laurenția ascunsese o cheie. Casa e pustie – până la prima lor condamnare, bătrânii vor fi reținuți lunar și chinuiți prin aresturi. Partizanii ajung sfârșiți de oboseală, de la Slatina, în jurul orei 4.00, aproape de primele licăriri ale zorilor. Toma Arnăuțoiu învârte cheia (era pe un toc?, era sub o piatră?) în broască și dispare în bezna holului, Petre Arnăuțoiu rămâne de veghe, în camera de zi, prima dinspre uliță, în timp ce restul partizanilor se lasă pradă somnului în celelalte încăperi. Pe lângă cei amintiți, în casă mai sunt colonelul Gheorghe Arsenescu, Ion Chirca și Benone Milea, cu toții înarmați până-n dinți.
Nu peste mult timp, în curte dau b***a șase soldați ai trupelor de Securitate, parte dintr-un batalion trimis să-i lichideze, grosul efectivelor staționând la marginea Nucșoarei, pe o pajiște, în timp ce mai multe echipe răscolesc casele țăranilor știuți ca fugari (”dispersați” îi numeau securiștii) sau ca susținători ai acestora (în aceeași dimineață fatică va fi capturat Cornel Drăgoi). Petre Arnăuțoiu prinde de veste și-și alertează camarazii, care se echipează în grabă, cuprinși de panică, neștiind numărul agenților din jurul casei. Gheorghe Arsenescu, Petre Arnăuțoiu, Ion Chirca și Benone Milea se postează în interiorul aceleași camere, cu armele pregătite. Ușa odăii dă în mijlocul unui hol lung, lung, ce leagă intrarea principală de cea secundară, străbătând întreaga casă de la un capăt la celălalt. Cu toții așteaptă înfrigurați ciocnirea, aproape că nimeni nu mai respiră. Cu degetul pe trăgaci zăbovește și Toma Arnăuțoiu, doar că într-o altă cameră care are ieșire spre același hol în care lumina murdară a dimineții abia dacă pătrunde.
Securiștii se scurg pe lângă zidurile văruite și nu pierd deloc timpul, forțează ușa secundară, care până la urmă cedează c-un zgomot prelung. Acum sunt în casă și înaintează pe hol cu armele la ochi. Cefe late urmate de alte cefe late. Un agent se împiedică de ceva și înjură înfundat. Arsenescu ține câte un pistol în fiecare mână și-și fixează în ușă bombeul bocancului cu măsele (crampoane), păstrând-o parțial deschisă în timp ce Ion Chirca rămâne în picioare, ușor aplecat în față, gata să apese trăgaciul puștii semiautomate. Se înțeleg prin semne. Petre Arnăuțoiu îngenunchează ușor, ușor, asigurându-se că automatul Daimler-Puch va rade tot ce-i intră în raza de bătaie, și-și îngustează ochii. Cu toții așteaptă ordinul colonelului.
Când siluetele securiștilor se întrezăresc de-a lungul holului, Arsenescu cască ușa cu o mișcare fulgerătoare, deschizând focul. Ion Chirca și Petre Arnăuțoiu trag aproape simultan, rafalele sfâșiind muțenia dimineții. Doi se prăbușesc nu înainte ca unul dintre ei, cel mai apropiat de ușă, să trimită un glonț aiurea, ratându-i pe partizani. Restul securiștilor o rup la fugă, se risipesc prin cotloanele curții. Sunt speriați și dezorientați. Șeful lor – plutonierul-major Constantin Apăvăloaia – zace mort într-o baltă de sânge. Celălalt plutonier e grav rănit, agonizează și imploră pentru viața lui. Ion Chirca își înfige de câteva ori baioneta în trupul ciuruit și o răsucește de fiecare dată, îi smulge din mână pistolul Parabellum și-i verifică rapid încărcătorul. N-au timp de pierdut. Nucșoara e plină de trupe de Securitate.
Toma Arnăuțoiu e primul care iese din casă pe ușa principală, cea dinspre uliță. E întâmpinat cu o rafală de automat și se retrage în grabă, rănit în piciorul drept de un glonț care-i va rămâne în carne pentru totdeauna, luându-l cu el în groapa comună. Alte gloanțe mușcă pereții, spulberând tencuiala. Arsenescu le răspunde cu ambele pistoale, apoi se alipește de peretele holului și le reîncarcă în grabă. E clar că sunt așteptați. Vor încerca să răzbească prin spate, altă soluție nu există. Partizanii traversează din nou holul în fugă, pregătindu-se de o ieșire în forță pe ușa secundară. Mai repede, mai repede, altfel vor fi înconjurați. În goana lor mitraliază toate camerele, preventiv, neștiind câți securiști intraseră în perimetru și nici câte arme îi vor aștepta afară, gata să-i vâneze ca pe niște lighioane.
De data asta, Ion Chirca e primul care se aruncă prin golul ușii din spate. Sare direct în curte, peste balustrada de lemn a scărilor exterioare, sigur pe mișcările lui, trăgând rafală după rafală. Pe față i se citește o încleștare care înfioară. De după niște stupi i se răspunde cu focuri de pistol. Împușcăturile se întețesc și în zona intrării principale, dincolo de ulucile gardului. Ceilalți partizani ies în curte, ultimul făcându-și apariția Toma Arnăuțoiu, care șchiopătează ușor. Petre îi trece o mână peste mijloc și-l ajută, îl trage după el, în timp ce cu cealaltă mitraliază necontenit. Se retrag spre desișuri, se fac una cu livada. O fugă de Bach e singura coloană sonoră posibilă. Trec prin punctele Brechi, Gruiul Negru, Izvorul Edului, Gura Cernatului și-și stabilesc tabăra departe, tocmai în lunca Balaurului. Abia acolo își trag sufletele. Gheorghe Arsenescu îi curăță și-i pansează rana lui Toma Arnăuțoiu. Glonțul îi va rămâne în carne, urmându-l în groapa comună încă necunoscută.
Toate astea mi se perindă prin fața ochilor, la marginea ruinelor ce se năruiesc de la o zi la alta, sub ferestrele ce-și holbează goliciunea din înaltul celui din urmă zid. Acum le privesc din spate, pășind prin bălăriile care năpădesc holul de altădată, martor dispărut al incidentelor. Sar peste cadavrele celor doi securiști și admir uriașul păr sălbatic din josul pantei.
După ciocnirea din dimineața de 19 iunie 1949, nimic nu va mai fi la fel. Ceva scârția rău de tot. La sfârșitul lunii, gruparea s-a scindat în două – o parte l-a urmat pe Toma Arnăuțoiu, cealaltă a rămas cu Gheorghe Arsenescu. Resorturile care-i ținuseră împreună nu mai funcționau. Fără a le enumera pe toate, motivele vor fi fost multiple – de la viziunile diametral opuse privind modul de acțiune până la greutățile generate de asigurarea alimentării și suspiciunile reciproce, mai mult sau mai puțin legitime, confirmate sau nu în anii care au urmat, toate acestea au degenerat rapid și au dus la o ruptură inevitabilă. În noiembrie 1949, Arsenescu se va retrage definitiv din zona Nucșoarei și se va ascunde, ani în șir, prin satele din jurul Câmpulungului. Va fi capturat abia în ꞌ61, fiind executat în ꞌ62, în Valea Piersicilor.
”Arsenescu a plecat curat”, puncta Cornel Drăgoi, într-un interviu. Se referea, desigur, la faptul că acesta a făcut totul ca să reziste abominabilelor torture, bătăi și umilințe din anchetele Securității, protejându-și pe cât posibil colaboratorii și persoanele de legătură. Asta și pentru că, la momentul arestării sale, ceilalți partizani cu arma în mână ai grupării de la Nucșoara vor fi fost deja morți și aruncați într-o groapă comună, Arsenescu nemaiputând fi confruntat cu ei. Pe de altă parte, cei mai mulți dintre susținători se găseau în spatele gratiilor sau trecuseră pe acolo, și dintre aceștia murind o parte. Oricum, colonelul știa prea bine că soarta îi era pecetluită, indiferent de ce spunea. Și a ales să plece curat.
Veșnica lor pomenire!

17 iunie 1953. Este exterminat la Gherla preotul Petre FocșăneanuPentru că, de Paștele anului 1953, îndrăznise să săvârș...
18/06/2026

17 iunie 1953. Este exterminat la Gherla preotul Petre Focșăneanu

Pentru că, de Paștele anului 1953, îndrăznise să săvârșească slujba Învierii Domnului în celula închisorii Gherla, unde era își ispășea condamnarea politică, preotul Petre Focșăneanu a fost sever pedespit cu izolare și schingiuiri, de pe urma cărora avea să moară la 17 iunie 1953. Fusese condamnat pentru susținerea rezistenței armate anticomuniste din Munții Vrancei. Născut în 1914, la Podu Turcului, județul Bacău, Petre Focșăneanu urmase cursurile Seminarului Teologic din Galați și Facultatea de Teologie din București. În anul 1935 devenise preot în comuna Țiplești, județul Bălți (Basarabia), de unde s-a refugiat în iunie 1940, revenind odată cu trupele române în 1941. În 1943 pleacă pe front ca preot militar în cadrul Diviziei I Vânători de Munte. Din 1949 se mută la parohia Nistorești, județul Vrancea, de unde va fi arestat în 1950, fiind condamnat la 10 ani detenție.

Mărturiile celor torturați de mineri în 13-15 iunie 1990. ACTORUL DRAGOȘ PÂSLARU, ADUS PE MARGINEA MORȚII. Drumul spre H...
14/06/2026

Mărturiile celor torturați de mineri în 13-15 iunie 1990. ACTORUL DRAGOȘ PÂSLARU, ADUS PE MARGINEA MORȚII. Drumul spre Hristos, prin suferință, al ieromonahului Valerian de azi

Protestul-maraton din Piața Universității, desfășurat din aprilie până îunie 1990, atrăsese atenția asupra întregii lumi civilizate către România, țara din Europa de Est care se rupsese de comunism cu vărsare de sânge, și unde o grupare de vechi aparatciki ai regimului, ajunși la putere prin diversiune, căutau să conserve structurile vechiului regim și să mențină țara în sfera de influență a Rusiei Sovietice. În zorii zilei de 13 iunie, puterea declanșase represiune împotriva ultimelor grupări care ocupau centrul Bucureștiului, reactivând ostilitatea dintre opoziție și guvern, pe care aveau s-o coboare în stradă, în forme violente. În seara zilei de 13 iunie, Armata scoasă din cazărmi de comandantul suprem, președintele Iliescu, reconfirmat prin scrutin electoral, primise ordin și înăbușise revolta trăgând în protestatari. Căzuseră morți și răniți, ca pe 21 decembrie 1989. Tensiunile mocneau, departe de a se fi liniștit.
În zorii zilei de 14 iunie, peste 10.00Mărturiile celor torturați 0 de mineri aveau să se reverse, într-un tropot sinistru de cizme, pe bulevardele centrale ale Capitalei. Ei răspunseseră chemării lui Iliescu, fiind aduși în mod organizat, cu garnituri de tren, iar în București fiind alimentați și cazați de Armată, și dirijați prin oraș de agenți, în uniformă și civil, ai Ministerului de Interne. Sediile partidelor anticomuniste și redacțiile ziarelor de opoziție aveau să fie devastate și jefuite. Tinerii care erau sau păreau a fi studenți, ca și intelectualii, erau principalii suspecți, fiind capturați și stâlciți în bătaie. Clădirile Universității din București și ale Facultății de Arhitectură au fost devastate, studenții bătuți cumplit, iar multe dintre studente violate de bestiile care aduseseră întunericul epocii cavernelor în capitala României. Mulți au murit în acele zile sau în zilele următoare, ca urmare a traumatismelor căpătate. Medicii au tratat mii de persoane fără a le înregistra, de teama unei ulterioare represiuni, iar ei sunt astăzi martori în dosarul penal care investighează evenimentele. Peste 1200 de oameni au fost arestați și deținuți mai bine de o lună într-un lagăr improvizat într-o unitate militară de la Măgurele. În zilele următoare, peste 100 de morminte noi aveau să apară la Cimitirul Străulești, pe cruci fiind înscris: iunie 1990.

Leg(...)rul din film, obiectivul hoardelor de mineri

Pe lângă “golani” și “studenți”, o categorie vânată de haitele de mineri era cea a “leg(...)narilor”. Nu spusese, cu o seară înainte, Iliescu la TV că avem de-a face cu o “rebeliune leg(...)ră”?
Printre cei care se perindaseră, adresându-se mulțimii, prin balconul Pieței Universității, era și tânărul actor Dragoș Pâslaru, de la Teatrul Nottara. Înalt, impetuos și hotărât, el făcuse recent un rol memorabil într-un film regizat de Constantin Vaeni. Îl jucase pe H(...) Sima. Securiștii și vechile cadre MAI, revitalizați sub pulpana noilor instituții gen UM 0215 (Unitatea Doi ș-un Sfert), SRI sau noul Minister de Interne, au conceput cele mai macabre diversiuni pentru a instiga minerii. Ziariștii independenți au surprins în acea zi imagini cu mineri care aveau în mână foi A4 pe care era printată fotografia lui Dragoș Pâslaru în rolul lui H... Sima, așa cm apărea el în filmul lui Vaeni. Aceleași postere, cu actorul îmbrăcat în uniformă leg(...)ră, erau lipite și pe unele mașini care îi transportau pe sălbatici prin București. Totul a era gândit pentru a susține teoria lui Ion Iliescu că Piața Universității era organizată de leg(...)ri, care instigau tineretul împotriva puterii populare.

„Am căzut sub lovituri, dar sufletul vedea de deasupra totul”

Întâmplarea fatidică a făcut ca Dragoș Pâslaru să fie reperat pe stradă de mineri. A fost bătut groaznic. A intrat în comă și numai priceperea medicilor și pronia lui Dumnezeu l-au readus la viață.
„Nu m-au bătut, m-au torturat! Fusesem în Piața Universității. Acolo mă limpezisem, cunoscusem oameni care erau și sunt stâlpi ai societății!”, relata fostul actor Dragoș Pâslaru, devenit Părintele Valerian, într-un interviu. „Cu puțin timp înainte, Marian Munteanu mi-a zis că eram urmăriți și condamnați la moarte! Cine putea asta pe atunci? Au vrut să mă omoare. M-au lovit cu o bâtă cu țepi ascuțiți la cap”, continuă cel care, după această experiență a cunoscut un drum al apropierii de Dumnezeu. “Am căzut, dar vedeam de deasupra. Sufletul meu a strigat: ‘Am murit! În sfârșit, am murit!’. Am fost foarte fericit. N-am mai întâlnit starea aia! M-au tot lovit și nu muream…”
Dragoș Pâslaru a părăsit lumea, desi era căsătorit, avea un copil și deja era un actor cu o carieră prestigioasă în spate. A devenit monah la mănăstirea Frăsinei, surpanumită Athosul României, după care a fost pustic mulți ani, la Pătrunsa.
“Eu spun că Dumnezeu a trimis lucrul acela ca să pot plăti o parte din păcatele grele pe care le-aveam, şi atunci mi-a dat o astfel de trăire. Personal, mie mi-a servit această experienţă extraordinar de mult. De ce? În primul rând, pentru că nu am fugit în faţa primejdiei, am stat să o primesc… Doar mi-am înălţat ochii… şi-atunci am văzut crucea de pe bisericuţa „Sfânta Ana“ de la Colţea. (…) A fost ceva fără gând, fără cuvânt. Am văzut crucea şi m-am bucurat enorm, atât! Ceea ce s-a declanşat în fiinţa mea … nu poate fi redat în cuvinte”.”
Părintele Valerian Pâslaru ctitorește, de câțiva ani, o mănăstire, la Golești, județul Vâlcea, într-un cătun depopulat. El spunea, cu ani în urmă, într-un interviu: „Acum ceva vreme m-am trezit la Frăsinei cu doi procurori. Vroiau să mă facă să intru în proces împotriva lui Iliescu. Eu le-am spus că nu mai am nimic, cu nimeni!”
În aceeași zi, actorul Ernest Matfei, și el o prezență obișnuită în balconul de la Universitate, a fost ridicat de acasă și zdrobit, adus în comă, iar apoi abandonat pe taluzul râului Dâmbovița. Ca și în cazul lui Marian Munteanu, și el zdrobit și la un pas să i se taie capul cu un topor, niciun procuror, niciun polițist nu s-au obosit să îi identifice pe cei care l-au adus în vecinătatea morții pe actorul Dragoș Pâslaru. Nimeni nu a răspuns pentru această faptă, încadrabilă la tentativă de omor.

Mărturiile celor torturați în 13-15 iunie 1990. STUDENTE VIOLATE, STUDENȚI BĂGAȚI ÎN COMĂ, BUCUREȘTENI LINȘÂNDU-ȘI CONCI...
14/06/2026

Mărturiile celor torturați în 13-15 iunie 1990. STUDENTE VIOLATE, STUDENȚI BĂGAȚI ÎN COMĂ, BUCUREȘTENI LINȘÂNDU-ȘI CONCITADINII.
Mărturia d-lui EMILIAN POPA, pe atunci student, azi profesor universitar la Facultatea de Geologie din București:

"În 14 iunie 1990, la ora 8.00 dimineaţa, am ajuns în Piaţa Universităţii deoarece aveam examen, Piaţa era deja ocupată, nu am putut intra pe sub balconul celebru, am încercat să intru prin curtea interioară. Când a început practic toată tragedia, tot acest episod a început cu o fată pe care am văzut-o în curtea interioară, fusese violată, era în şoc, era trântită pe caldarâm, aprope dezbrăcată, am intervenit, le-am strigat minerilor că nu se poate întâmpla aşa ceva, că să lase fata în pace.
A fost începutul, pentru că ei au reacţionat dur, eu la fel, a trebuit să mă apăr, şi într-un fel asta a fost şi salvarea mea pentru că au considerat că sunt un individ periculos, astfel încât în busculada generală care a urmat, patru dintre minerii cu care m-am bătut au acţionat ca un fel de gardă de corp pe motiv că mă omoară ei şi nu alţii.
Chiar în dreptul grilajului curţii interioare (...) a intervenit un civil care mi-a spus fără niciun fel de ocoliş că e ofiţer de securitate, era cu cămaşă albă apretată, pantaloni cu dungă şi pantofii aceia tipici cu dunguliţe circulare, mi-a zis că dacă am vrut revoluţie, lasă că îţi dau eu revoluţie, şi a început să le zică minerilor că m-a văzut cu o zi înainte aruncând cu pietre în jandarmi.
Din cauza asta am fost considerat periculos, astfel încât cei patru mineri m-au apărat de fapt, că mă omoară ei nu alţii.
În acelaşi timp, colegul meu de an, Silviu Novac a fost bătut şi a stat în comă o lună sau două. A urmat episodul arestului, am fost condus la secţia de poliţie de la Eforie, pe drum au fost 4 sau 5 tentative de linşaj fie de către mineri fie de către locuitori obişnuiţi ai Bucureştiului. M-a şocat, nu mai văzusem niciodată femei într-o stare de isterie atât de profundă, erau în stare să sfâşie pe oricine, doamnele acelea de 50, poate 60 de ani, sacoşiste cm le numeam. Pentru mine a fost un spectacol absolut uluitor să constat că oamenii ăştia de fapt voiau să mă omoare, şi să văd că minerii s-au transformat în gardă de corp.
La Eforie a urmat o judecată (...) a fost un tribunal mineresc care m-a judecat, în timpul ăsta mâncam bătaie în permanenţă. Am fost bătut până la limita de a-mi lăsa dinţi, coloane, oase. Ulterior, la înfăţişările pe care le aveam la Parchetul Militar, alte victime veneau în cărucioare la audieri. (...)
Am văzut moartea cu ochii, m-am uitat în găvanele ei.
S-a făcut deci complet de judecată şi s-a decis că sunt nevinovat. De fapt, nevinovăţia a survenit datorită faptului că mai fuseseră aduşi arestaţi ca mine care erau "mai pufoşi" ca mine, mai apţi să ia bătaie ca mine, adică mai solizi, şi pe mine m-au lăsat.
Unul din subiectele permanente de discuţie cu procurorii (ulterior mineriadei) a fost acela a 7 sau 8 persoane aliniate ca sarmalele sub o scară incendiată lângă care am stat luând bătaie şi fiind judecat de mineri. Eu sunt convins că acele persoane au fost decedate, de fiecare dată procurorii îmi explicau că nu am voie să menţionez că sunt decedate că nu eram medic, nu le-am luat pulsul, nu le-am pus oglinjoara la gură să văd dacă mai respiră.
Mai mult decât bătaia pe care am mâncat-o, m-a marcat după-amiaza zilei de 14 iunie când am ajuns înapoi în Piaţă şi am asistat la marea manifestaţie populară de indignare proletară cu privire la evenimentele ce au avut loc în dimineaţa zilei respective şi legate de 13 iunie. Am văzut linşaje publice asumate de participanţi, erau cei de la IMGB şi aşa mai departe, şi se organizau linşaje punctuale vizavi de Universitate, vizavi de balconul nostru. Şi sentimentul cel mai apăsător l-am avut atunci pentru că am realizat că poporul român era în stare să facă aşa ceva. Este o pată pe obrazul poporului român care nu se va şterge 500 de ani de acum acolo.
Ce m-a marcat profund a fost tehnica linşajului - diferea de ce văzusem dimineaţa. Victima era arătată cu degetul: ăsta e golan, spre exemplu. Şi atunci nu i se punea nimeni bărbăteşte în faţă, uite, eu sunt x, tu eşti un golan, eu sunt supărat pe tine pentru că eşti un golan şi eu îmi asum faptul că fizic îţi aplic o corecţie. Nu! Îi puneau piedică, îl ţineau de pantaloni, nimeni nu avea bărbăţia asta să se ia la bătaie cu victima. Astfel încât, încet încet victima respectivă era profund panicată, încerca să o ia la fugă, oamenii o ţineau până când venea plutonul de mineri care aplica execuţia. Şi execuţia se vedea uimitor, datorită faptului că Piaţa era foarte aglomerată, în momentul linşajului vedeai cm relieful uman se ridică cu aproximativ jumătate de metru pentru simplul motiv că în aglomeraţie, dacă vrei să baţi pe cineva trebuie să ridici pumnii sau beţele pe verticală, să loveşti de sus în jus, nu poţi să loveşti pe orizontală, nu ai loc, şi întotdeauna punctele acestea de linşaj se exprimau prin relief cu creştere automată a mâinilor în zona în care victima respectivă era prinsă. Dar după ce fugea! Lucrul acesta mie mi s-a părut cel mai dizgraţios spectacol din viaţa mea, am văzut vreo 7 sau 8 astfel de execuţii până când n-am mai rezistat şi am plecat.
Ei bine, după amiaza zilei de 14 m-a marcat mai mult decât propriul meu episod de violenţă, pe care l-am tratat ca atunci când te prinde ploaia pe o cărare de munte, te udă şi asta e.
Nu pot să uit, de exemplu, un băiat de 12 – 13 ani pe care l-am găsit arestat la Eforie, tatăl lui îl trimisese după ziare şi fusese linşat, avea faţa plină de sânge, abia vorbea, nu mai avea dinţi în gură, spuseseră că e leg...ar pentru că avea geacă de camuflaj. Ăsta era motivul pentru care copilul ală aproape fusese omorât, nu mai avea dinţi, era o cişmea de sânge...(...) A fost o zi, după părerea mea, care va marca istoria întregii ţări definitiv. Românii să facă aşa ceva...
Am făcut armata la Băneasa, aşa cm făceau mai toţi studenţii de la geologie, Băneasa era una din cele mari 8 unităţi de securitate-miliţie, azi se numeşte Jandarmerie, care aveau ca misiune controlul Bucureştiului în caz de revoltă. (...) Am fost uimit să văd pe 13 autobuzele jandarmilor care ardeau în Piaţa Universităţii. Aşa ceva nu se putea întâmpla! Am mers şi eu cu ele şi ştiam că dacă nu se vrea să se apropie lume de autobuz clar, nu avea cum! După părerea mea, ce s-a întâmplat pe 13 a fost o înscenare!"
(Sursa. The Epoch Times. Mărturisirea d-lui Emilian Popa a făst făcută la un eveniment cultural organizat la Club A)

Address

Strada Veseliei Nr. 21, Sector 5
Bucharest
052164

Telephone

+40722749249

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu" posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Organization

Send a message to Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu":

Shortcuts

Share

Category