Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu"

Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu" Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu"

FUNDAŢIA ION GAVRILĂ OGORANU a fost înființată în anul 2008, în semn de recunoştinţă faţă de eroul luptător anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu şi soţia sa Ana. Începând cu anul 2011, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu dobândește personalitate juridică fiind înscrisă la Judecătoria Sectorului 5 – București, cu numărul 1 din 11.02.2011. Scopul declarat al ONG-ului este “cinstirea şi păstrarea vie a memoriei

luptătorilor pentru libertatea si demnitatea naţiunii române în decursul deceniilor de represiune prin care a trecut România în ultimul secol”, iar dintre obiectivele stipulate în statut enumerăm: editarea de cărţi şi materiale audio-video privind lupta de rezistenţă naţională, edificarea unor monumente destinate memoriei luptătorilor, sesiuni de cercetare ştiinţifică şi istorică şi alte manifestari dedicate acestei teme, organizarea unor servicii de asistenţă socială şi medicală pentru foştii luptători şi familiile acestora aflaţi în nevoie s.a.. Fundaţia este condusă de un Comitet Director alcătuit din tineri, avându-l preşedinte pe dl Coriolan Baciu, unul dintre discipolii lui Ion Gavrilă Ogoranu.

27/08/2026

Coriolan Baciu, președintele Fundației Ion Gavrilă Ogoranu la simpozionul “Posteritatea luptei de rezistență anticomunistă. 20 de ani de la trecerea la Domnul a eroilor Ana și Ion Gavrilă Ogoranu”. Sâmbătă 25.07.2026. , Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Un exponat cu valoare aparte la Muzeul Rezistenței--------De zeci de ani, Marius Oprea sapă după victimele regimului com...
26/08/2026

Un exponat cu valoare aparte la Muzeul Rezistenței
--------
De zeci de ani, Marius Oprea sapă după victimele regimului comunist, scoțând la lumina zilei “poporul pierdut”, cm îi numește el pe exponenții elitelor națiunii române, martirizați de regimul totalitar. Dar Marius Oprea nu se limitează doar la a scoate din pământul uitării vinovate osemintele celor exterminați, oferind procurorilor noi și noi victime ale totalitarismului și dând acestora dreptul la o reînhumare creștinească. Din resturile de obiecte găsite în gropile comune din preajma fostelor lagăre și închisori politice, el realizează uneori adevărate opere de artă cu mesaj creștin. Pe aceste resturi, martore ale oribilelor crime, ce au zăcut decenii alături de rămășițele pământești ale victimelor, Marius Oprea pune sublime cununi ale artei sale, asemenea unor însemne ale Cerului aducătoare de împăcare și liniște.
Așa este și noul exponat de la Muzeul Rezistenței, donat recent de dl Marius Oprea: un fragment din lemnul unei lăzi de marmeladă în care erau aruncate trupurile celor exterminați în lagărele de la Periprava sau din Balta Brăilei, fragment pe care artistul a pictat îngeri, transformând infamul obiect într-o icoană.
Am văzut în această operă de artă puterea de a schimba valențele întunecate ale unui martor al morții cumplite, în energia luminoasă și dătătoare de speranță pe care arta o aduce în viața chinuită a omului.
Mulțumim, Marius Oprea! (Notă: nu este singurul exponat cu care istoricul și artistul plastic Marius Oprea a înzestrat muzeul nostru; vom reveni și cu alte exponate.)
-------
Puteți susține proiectul Muzeului Rezistenței prin donații în cont IBAN RO48RNCB0090120742810001, BCR, beneficiar – Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, CIF 28081579, sau în contul Revolut aferent nr de telefon +40722749249. Mulțumim pentru tot ajutorul!

La despărțirea de Sergiu Rizescu--------------Primind vestea trecerii în veșnicie, la vârsta de 94 de ani, a luptătorulu...
21/08/2026

La despărțirea de Sergiu Rizescu
--------------
Primind vestea trecerii în veșnicie, la vârsta de 94 de ani, a luptătorului anticomunist Sergiu Rizescu, ne plecăm frunțile înaintea memoriei sale, aducând un ultim omagiu celui care a înfruntat bestialitatea Securității, refuzând pactul cu diavolul și preferând să rămână demn și liber, chiar dacă se afla în detenție.
Petrecând pe ultimul drum pe acest luptător pentru libertate, suntem alături de durerea prietenilor noștri din AFDPR și din PNȚ Maniu-Mihalache.
Arestat la vârsta de 20 de ani, în decembrie 1952, la câteva luni după arestarea tatălui său, pentru activitate într-o organizație clandestină anticomunistă, condamnat la cinci ani de închisoare, a trecut prin temnițele de la Pitești, Jilava, Dej și lagărul de la mina Cavnic. După prăbușirea regimului comunist, Sergiu Rizescu s-a implicat activ în opera de renaștere a Partidului Național Țărănesc, fiind președintele PNȚCD Argeș și al filialei Convenției Democrate din acest județ, ocupând scaunul de deputat în Parlamentul României timp de două legislaturi (1992-2000). S-a dedicat perpetuării memoriei victimelor comunismului, activând în Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, al cărei președinte a fost între 2021 și 2024, succedând d-lui Octav Bjoza.
Plecarea lui Sergiu Rizescu nu lasă în urmă un gol, ci o un reper luminos, alăturându-se galeriei marilor umbre din panteonul Rezistenței anticomuniste românești.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Sergiu Rizescu: Prezent!
Fundația Ion Gavrilă Ogoranu
Președinte: Coriolan Baciu
Secretar: Florin Dobrescu

La mulți ani, OCTAV BJOZA! Liderul moral al foștilor deținuți politici împlinește azi 88 de aniPrietenii din Fundația Io...
11/08/2026

La mulți ani, OCTAV BJOZA! Liderul moral al foștilor deținuți politici împlinește azi 88 de ani

Prietenii din Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, urmași ai luptătorilor anticomuniști și continuatori ai idealurilor acestora, urează „La mulți ani!” domnului Octav Bjoza, liderul moral al foștilor deținuți politici.Să ne trăiți, să vă însoțească harul lui Dumnezeu, ani mulți, în pace si sănătate, bucurându-vă de tot ce ați realizat în lupta pentru perpetuarea Memoriei Rezistenței și apărarea drepturilor urmașilor foștilor deținuți politici!
Apreciat și iubit de bătrânii luptători în Rezistența anticomunistă din Brașov, filială AFDPR la a cărei conducere i-a succedat regretatului avocat Remus Cocoș, Octav Bjoza s-a impus întotdeauna prin energia debordantă, intransigența și spiritul de dăruire cu care s-a dedicat cauzei drepturilor foștilor deținuți politici, a urmașilor acestora, precum și perpetuării Memoriei luptei anticomuniste din România.
-------
Născut la 11 august 1938 la Iaşi, s-a stabilit în anii 1941-42, cu familia, la Braşov, tatăl fiind CFR-ist. Absolvent al Colegiului Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov (1956), a fost student al Facultăţii de Geografie-Geologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi în 1956-57. La finele anului I, după ultimul examen, pe 25 iunie 1958, a fost exmatriculat şi arestat de Securitatea din Iaşi. Între anii 1956-1958 făcuse parte, împreună cu alţi 14 elevi, studenţi şi muncitori, din organizaţia anticomunistă „Garda Tineretului Român”, care avea drept scop „înlăturarea regimului democrat popular din ţara noastră pe calea violenţei”.
A fost judecat de către Tribunalul Militar Braşov la data de 10 octombrie 1958 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru delictul crimă de uneltire împotriva ordinii sociale.
În timpul detenţiei s-a remarcat prin integritatea morală, refuzul compromisului cu reprezentanţii represiunii, precum şi consecvenţa faţă de idealurile pentru care intrase în puşcărie. Octav Bjoza mărturisea mai târziu că datora în mare parte această atitudine deţinuţilor politici cu condamnări vechi, care stăteau de mulţi ani închişi şi pe care îi găsise în închisori.
După 1989 s-a implicat activ în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, devenind preşedinte al filialei Braşov şi fiind susţinut de deţinuţii politici mai vârstnici din regiune, printre care Nicolae Purcărea, dr. Teofil Mija, avocatul Virgil Mateiaş, Ion Agapie, Alexandru Salcă, avocatul Nicu Păun, Petre Baicu ş.a..
După moartea lui Ticu Dumitrescu, în 2009, Octav Bjoza a devinit preşedintele AFDPR, stuctură afiliată la INTERASSO (organizaţia internaţională a foştilor deţinuţi politici din Europa de Est), bucurându-se de o largă susţinere a supravieţuitorilor închisorilor comuniste, remarcându-se prin energia, managementul de excelenţă şi eficienţa cu care a condus această organizaţie.
Victimă a terorismului intelectual dezlănțuit de promotorii corectitudinii politice, dl Octav Bjoza a plătit greu opoziția față de nedreptățile impus de un anumit lobby în legislația privind compensațiile datorate urmașilor foștilor deținuți politici și politicile memoricide, fiind destituit de funestul premier liberal Câțu, la ordinele fraților Muraru, din funcția de subsecretar de stat și supus unei izolări mediatice atroce. Toate acestea au fost cauzele unui AVC care l-a afectat grav. Cum s-ar spune, s-a frânt, dar nu s-a îndoit. Exemplu pentru fiecare din noi. La mulți ani, domnule Octav Bjoza!
Florin Dobrescu

5 august 1976. Asasinați de Securitate: preotul Vasile Zăpârțan și Dumitru Leontieș uciși, în Germania, prin înscenarea ...
05/08/2026

5 august 1976. Asasinați de Securitate: preotul Vasile Zăpârțan și Dumitru Leontieș uciși, în Germania, prin înscenarea unui accident rutier
De-a lungul funestei sale existențe, Securitatea a acționat pe teritoriul statelor occidentale, prin numeroase acțiuni cu caracter terorist, atentate, răpiri și asasinate. Țintele au fost principalii opozanți ai regimului comunist de la București. Mâna lungă a comunismului era capabilă să atingă orice refugiat care deranja, prin activitatea sa. Fie că a fost vorba de răpirea unor lideri ai emigrației românești, aduși în țară și executați sau întemnițați (Oliviu Beldeanu, Traian Puiu ori Aurel Decei), de atacuri cu bombă (cele adresate lui Paul Goma, țărănistului Nicolae Penescu sau atentatul de la postul de radio Europa Liberă) ori acțiuni de asasinat prin otrăvire (cazul Virgil Tănase), operațiunile – numite codificat „afaceri umede” – au fost coordonate de Direcția de Informații Externe a Securității și subordonate direct conducerii comuniste din acei ani. După 1989, nici unul dintre decidenții și executanții acestor acțiuni cu caracter terorist pe teritoriul statelor occidentale nu a fost tras la răspundere de statul român, care a asumat astfel vinovăția pentru acele crime și după caderea comunismului.
Vasile Zăpârțan (n. 27 aprilie 1918, Benediug, azi Mănăstirea, județul Cluj) a fost rectorul misiunii Române Unite cu Roma din München începând cu 1957 și până la moartea sa în 1976. El a înființat, sub egida Misiunii Române Unite, “Fondul de Ajutor al Românilor din Germania” (FARG) cu sediul la München, având ca scop ajutorarea financiară a românilor refugiați din România comunistă, în vederea integrării lor și realizării unei situații în Germania occidentală. Monseniorul Zăpârțan era un fervent critic al regimului comunist de la București, pe care îl ataca în luări de poziție publice, denunțând nu numai persecuția Bisericii Catolice din România, ci și „subjugarea și înjosirea Bisericii Ortodoxe Române de către regimul comunist.” A fost corespondent pentru România al publicației Kirche in Not, dedicată susținerii bisericilor creștine din lagărul socialist. În anul 1976 a obținut, de la preotul Emil Riti, înregistrarea audio în care cardinalul greco-catolic Iuliu Hossu, deținut în domiciliu forțat, recitise rezoluțiunea de la Alba Iulia din 1918. Zăpârțan a predat înregistrarea la postul de radio Europa Liberă, care a transmis-o pe post. Deseori, Părintele Vasile Zapârțan însoțea pe refugiații sosiți, la lagărele de refugiați de la Zirndorf sau Nurnberg, ajutându-i să se înregistreze și să primească adăpost.
Dumitru (Demetrius) Leontieș (n. 1 septembrie 1917 la Vama, Bucovina), absolvent al Facultății de Drept din Cernăuți, scriitor și militant naționalist din anii 1930, se refugiase în Germania, în 1941, pentru a scăpa de persecuțiile regimului antonescian. După 1945 s-a remarcat în cadrul exilului românesc, fiind un militant incisiv împotriva regimului comunist din România.
În ziua de 5 August 1976 Monseniorul Vasile Zăpârțan a plecat la Nürnberg împreuna cu doctorul Dumitru Leontieș și cu alte două persoane recent venite din România, pentru a le înregistra si a le face formalitățile necesare pentru rămânerea în Germania.
În după-amiaza acelei zile, pe la orele 14.00-15.00, întorcându-se de la Nürnberg la München, între Manching si Langenbruck, automobilul Monseniorului Zapârțan a “deviat” de pe autostradă (după spusele șoferului autocamionului care venea din spate, fiind martor) si a intrat într-un copac de pe marginea autostrăzii. “Accidentul” s-a soldat cu trei morți printre care și Monseniorul Zapârțan și Dumitru Leontieș.
Inițial, ancheta autorităților federale a evidențiat explicit indicii conform cărora accidentul fusese provocat, suspectând un asasinat, dar ulterior cazul a fost închis în mod suspect. După defectarea sa, fostul șef al spionajului comunist, generalul Ion Mihai Pacepa, a dezvaluit ca acest “accident” a fost opera regimului comunist din România, execuția preotului Zăparțan fiind ordonată personal de Ceaușescu (cf. Orizonturi Rosii, Editura Ziarului “Universul”, New York 1988, p.131). „Ceaușescu poate fi teribil de violent când are pică pe cineva. Curând după venirea sa la putere a simțit pentru prima dată gustul usturător al criticii publice, venită din partea unui lider emigrant român și reacția sa imediată a fost: “Omoară-l fără milă!”. Omul care l-a criticat a fost Vasile Zăpârțan, un preot emigrant (greco-catolic) care trăia în Germania de Vest și care a denunțat cultul personalității lui Ceaușescu, atât în discursuri publice, cât și în slujbe bisericești.”
-----------------
Material realizat de Florin Dobrescu, Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu"

A apărut volumul 4 al seriei "Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc" de Ion Gavrilă Ogoranu, după 22 de ani de la prima ed...
04/08/2026

A apărut volumul 4 al seriei "Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc" de Ion Gavrilă Ogoranu, după 22 de ani de la prima ediție! Rezistența din Munții Făgărașului în arhivele Securității

Volumul 4 al seriei „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, având ca autor pe Ion Gavrilă Ogoranu, aduce la lumină documente din arhiva Securității privind rezistența armată dusă până în 1955 împotriva comunismului, pe versantul nordic al Munților Făgărașului, dar și cu privire la eforturile Securității de a-l captura pe liderul grupului, rămas nearestat până în 1976, caz unic în istoria întregii Europe de Est dinainte de 1989. Lucrarea constituie rodul unei munci uriașe desfășurate de Ion Gavrilă Ogoranu după înființarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și până în 2003, în sălile de studiu ale acestei instituții, cercetând peste 150 volume, cuprinzând mult peste 50.000 de file, care i-au fost puse la dispoziție în acei ani. Precizăm că restul de peste 100 volume referitoare la arestarea sa în 1976, ancheta de la București, întinsă pe 6 luni, precum și urmărirea sa informativă până în 1989, au fost disponibilizate abia după moartea sa din 2006. Așadar, la 17 ani de la căderea regimului comunist, aceste volume continuau să fie secretizate, un luptător în Rezistența anticomunistă neputând avea acces la ele. De altfel, este notorie întâmplarea respingerii, în 2005, de către o bancă, a cererii lui Ion Gavrilă de acordare a unui credit de nevoi personale, pe motiv că în cazierul său încă figura condamnarea la moarte în contumacie, din 1950. Toate acestea spun multe despre cine a continuat să controleze și să conducă România după 1989.
În studiul introductiv al acestui volum Ion Gavrilă deplângea de altfel faptul că, în dosarele care i se puseseră la dispoziție „nu se află dosarul cu evenimentele din 1950 şi cu procesul din oraşul Stalin din iulie 1951, cu pronunţarea a 17 condamnări la moarte. Nu se află informații despre paraşutaţii de către puterile apusene în anii 1950-1953, decât în măsura în care a fost nevoie, pentru condamnarea grupului nostru ca spioni ai imperialiştilor americani, englezi şi francezi. Nu se află nici o referire la modul cm a fost arestat şi anchetat autorul acestor rânduri, şi nici despre urmărirea sa ulterioară. Nu se află dosarele cu legăturile noastre externe, despre avionul american venit să ne ajute în 1951, ci doar informaţii în urma cărora am fost acuzaţi de legături cu imperialiştii, pentru a fi condamnaţi pentru spionaj şi trădare.” Și conchidea, nu fără o urmă de amărăciune: „Cândva, când dosarele nu vor mai fi în mâna celor ce le-au alcătuit, se va face lumină completă în istoria rezistenţei anticomuniste.”
Scopul alcătuirii acestui al patrulea volum al seriei „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” este, după mărturisirea autorului, „să dovedesc că amintirile din cele trei volume publicate sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” nu au fost nişte povestiri, ci realităţi crude, la care autorul şi ceilalți amintiţi în carte au participat efectiv”. De asemenea, „să dovedesc că prin curăția idealurilor pentru care am luptat, prin dăruirea de care am dat dovadă, prin păstrarea liniei de onoare şi morală creştină ce-am adoptat-o, prin tactica şi strategia pe care le-am folosit, prin acţiunile de luptă la care am participat, prin jertfele pe care le-am adus, prin efectivele forțelor duşmane care au acţionat asupra noastră, prin influența pe care am avut-o asupra zonei din sudul Transilvaniei, grupul nostru carpatin de eliberare naţională poate fi aşezat cu cinste alături de celelalte sute de grupuri de rezistență anticomunistă din România”.
Deși parte din seria „Brazilor” și legat evident de celelalte volume, cartea de față se poate constituie totodată și ca o lucrare de sine stătătoare. S-ar putea crede că parcurgerea unei astfel de culegeri de documente ar fi constitui o lectură aridă și plictisitoare. Dar vă asigur că nu este așa. Dimpotrivă, chiar și în lipsa primelor trei volume, grație studiul istoric introductiv, care ajută cititorul să contextualizeze conținutul documentelor și să se familiarizeze cu configurația grupării de rezistenți și a forțelor de represiune, cartea ajunge să se citească cu sufletul la gură. Sigur că lipsește savoarea și verva scriitoricească a autorului din primele două volume, de memorii, dar sutele de documente înșirate prezintă o desfășurare a acelorași istorisiri, în oglindă, de astă dată consemnate birocratic, tehnic, în documentele Securității. Dinamica desfășurării acțiunii este una alertă, încordată și adeseori complicată de situații surpriză.
Adevărul este că, în special din 1948, după alungarea Regelui Mihai și instaurarea deplină a regimului de teroare comunistă, și până spre sfârșitul anilor 1950, zonele de acțiune ale grupurilor de partizani – cazul Țării Făgărașului fiind ilustrativ în acest sens – au avut înfățișarea unor teatre de război. Sutele de documente parcurse oferă imaginea unor localități care trăiau o veritabilă stare de război. Operațiunile desfășurate de Securitate, implicau batalioane și, în ultimii ani, chiar regimente, cuprinzând efective impresionante de trupe și tehnică militară. Prezența trupelor cantonate în unități militare sau puncte improvizate, mișcările lor prin localități înspre și dinspre munte, aparatele de zbor ce supravegheau munții și satele, prezența unei agenturi informative masive, operațiunile pentru găsirea parașutiștilor sau containerelor lansate de avioane americane ce survolau noaptea regiunea (și care mai lansau uneori și manifeste anticomuniste), la care se adaugă frecventele arestări, uneori masive, ale celor bănuiți de opoziție față de regim, ori deportarea din zonă a unor familii întregi, totul arată că, un deceniu după sfârșiul Celui de-al Doilea Război Mondial, în aceste regiuni ale României ocupate de sovietici războiul nu se terminase.
Toate aceste dovezi arată că poporul român nu a acceptat ușor robia comunistă. Și toate acestea se întâmplau nu la marginea apuseană a lagărului socialist, ci „la fundul sacului”, în țara cea mai apropiată geografic de Uniunea Sovietică, înconjurată de jur împrejur de țări comuniste, fără posibilități de comunicare directă cu lumea liberă. Totul, datorită unor oameni excepționali, unor tineri de o calitate aleasă (toți erau șefi de promoții sau fruntași ai facultăților și liceelor de unde proveneau), care au îndrăznit imposibilul: să se opună regimului instituit de invincibila armată sovietică, ce ocupase țara.
„Am adus în față de asemenea – spune autorul – chipurile oamenilor din acest colț de ţară, care au venit alături de noi, şi împreună am scris o pagină de istorie, frumoasă, credem noi. Nu o istorie rece şi savantă, a forțelor de producţie, a conflictelor de interese, a centrelor de influență interne sau externe, a teoriilor seci inventate de oameni, ci a istoriei vii a poporului nostru, o istorie care suferă, care plânge, care speră, luptă şi se zbate să supravieţuiască, ce-și apără credinţa în Hristos, nevoile şi neamul, demnitatea celor înfrățiți cu râurile şi ramurile, pe scurt a acelor ce-au făcut şi vor face fapte istorice. A acelor care murind, au lăsat prin testament, țării, cuvintele: Mamă Țară, iartă-ne că am cutezat să luptăm şi să murim pentru tine!”
Așa cm însuși Ion Gavrilă Ogoranu mărturisește, ei nu aveau certitudinea unei intervenții militare occidentale în Europa de Est, chiar dacă sperau la așa ceva. Erau însă convinși că nu occidentalii, ci ei trebuie să lupte pentru eliberarea țării lor. Fără a dispune de obiective impresionante, preferând să păstreze în rezervă, în sate, o mare parte din oameni (pentru momentul decisiv al unei intervenții apusene), împărțindu-se în grupuri mai mici, mobile și în permanentă mișcare, iar prin asta cu atât mai greu de anihilat, fiind pretutindeni și nicăieri, acoperind o rază de acțiune de peste 100 km de la est la vest, prin simpla lor existență și hărțuirea autorităților de ocupație, au reușit să mențină speranța în rândul populației, întârziind cu ani de zile colectivizarea și comunizarea regiunii respective. Sau, așa cm se exprimase Ion Gavrilă Ogoranu vorbind turiștilor de la cabana Bâlea Lac în vara anului 1952, timp de aproape un deceniu după război au păstrat un colț liber din Regatul României.
--- Editor: Florin Dobrescu, Editura Sânziana ---
Ion Gavrilă Ogoranu - Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. 4
A5, 474 pag., copertă color, preț: 45 lei
Comenzi: Tel./WhatsApp: +40722749249, E-mail: [email protected] sau de la sediul din București, str. Veseliei nr. 21, Sector 5, cu un telefon/mesaj WhatsApp în prealabil.
Trimiteți un mesaj cu numele și adresa complete, numărul de exemplare (și eventual alte cărți din domeniu de pe site-ul www.libraria-rezistenta.com ), nr. de tel și e-mail. Preferăm expedierea prin Easybox sau Fanbox, dar la cerere trimitem și prin Poșta Română sau Fancurier.

1 august 1964. Eliberarea ultimilor deținuți politici din România comunistăArticol de Fl Dobrescu În ziua de 1 august 19...
03/08/2026

1 august 1964. Eliberarea ultimilor deținuți politici din România comunistă

Articol de Fl Dobrescu

În ziua de 1 august 1964, ultimii deținuți politici din România comunistă erau puși în libertate. Mulți dintre ei zăceau în penitenciare și lagăre din 1947-1948, dar existau și unii care fuseseră condamnați în perioada dictaturii antonesciene. Unii intraseră adolescenți sau foarte tineri, iar acum aveau părul alb.
Trei decrete consecutive, emise de regimul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, aveau să reglementeze eliberarea tuturor deținuților politici care umpleau închisorile și lagărele de muncă forțată ale României comuniste. Este vorba de Decretul nr. 767/1963, urmat de Decretul nr. 176 și nr. 411, ambele din 1964. Ele fuseseră precedate la 3 ianuarie 1963 de un alt decret, cu numărul 5, care însă era foarte selectiv, excluzând persoanele „care au încercat sau săvârşit infracţiuni care periclitează securitatea statului“ (cf. Ion Bălan, Regimul concentraţionar din România, 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, 2000).
Având caracter secret, decretele nu au fost publicate în Buletinul Oficial al RPR, textele lor rămânând necunoscute zeci de ani. Nu sunt singurele acte normative adoptate în România comunistă care să fi rămas secretete publicului. Publicarea lor ar fi oferit dimensiunile reale ale gulagului românesc, creind o impresie puternică asupra publicului.

Grațiați, dar nu liberi

Decretele au fost de graţiere, și nu de amnistie, cm greșit se crede. Comuniştii nu ar fi amnistiat sub nici o formă grupuri masive de „duşmani ai poporului“ care, în ochii regimului comunist, în special ai Securităţii, aveau să rămână pentru totdeauna „duşmani“, inclusiv după eliberare. Fapt dovedit de monitorizarea agresivă și permanentul tratament de intimidare la care acești oameni au fost supuși de Securitate până în decembrie 1989. Grațiați doar, adică iertați condiționat de executarea restului unor pedepse primite pentru anticomunismul lor, foștii deținuți politici rămâneau prizonierii regimului opresiv, putându-se întoarce oricând în temnițe dacă ar fi acționat împotriva regimului.
Oricum, toți cei eliberați atunci au constatat în curând că ieșiseră dintr-o închisoare într-o altă închisoare, mai mare, numită Republica Populară Română. Cu toții, dar mai ales cei care nu au acceptat compromisurile oferite de Securitate, au cunoscut marginalizarea profesională și socială, monitorizarea intensă și alte umilințe, care se extindeau uneori și asupra urmașilor lor.

Eliberarea, în schimbul reeducării

În ceea ce privește numărul real al celor eliberați în perioada 1962-1964, acesta rămâne unul controversat, dat fiind că până și documentele oficiale ale regimului comunist sunt umbrite de o anumită îndoială izvorâtă din secretomania care caracteriza sistemul. Reputatul istoric Dennis Deletant propune alte cifre: „Numărul persoanelor condamnate la închisoare pentru infracţiuni «împotriva securității statului» era în ianuarie 1960 de 17.613. Prima scădere vizibilă s-a produs între ianuarie și decembrie 1963, când numărul s-a micşorat de la 16.327 la 13.017, mulţi leg...ari fiind eliberaţi. În următoarele 12 luni, ca urmare a amnistiilor decretate de Gheorghiu-Dej în 1963 (nr. 5 și 767), numărul a scăzut la 9.333, iar în 1964 (nr. 176 din aprilie și nr. 411 din iulie) mulţi dintre cei rămaşi au fost puşi în libertate“ (cf. Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, traducere de Lucian Leuştean, Editura Polirom, 2001).
Ultimele mii de deținuți politici ai regimului comunist românesc au fost eliberați nu din sentimente umanitare nutrite de liderii comuniști. Adevăratul motiv l-a constituit nevoia imperioasă a regimului de deschidere în relațiile cu puterile occidentale, dar mai ales presiunile acestora care condiționau inclusiv rămânea României în ONU de eliberarea tuturor prizonierilor politici.
Dar chiar și în aceste condiții, autoritățile comuniste aveau să condiționeze eliberarea adversarilor politici. Acestora avea să li se ceară, în schimbul libertății, acceptarea așa numitei reeducări comuniste. Ceea ce presupunea participarea la o serie de acțiuni colective, în cadrul cărora să dea declarații prin care să-și renege convingerile politice anterioare și cele religioase, recunoscând în același timp supremația ideologiei comuniste la care trebuia să-și declare adeziunea.

Aiud. “Domnilor, ați învins!”

O fotografie din arhivele Securității prezintă un grup de ofiţeri din conducerea Penitenciarului Aiud, pozând triumfători, cu țigările în mâini, în faţa unei uriaşe lozinci arborate în timpul reeducării desfășurate în această închisoare între 1962 și 1964: „Leg...rismul s-a născut în închisoare, / Din ură, sânge şi crimă. / Leg...rismul a murit pentru totdeauna, / Aici, în Aiud, prin reeducare”… Celor care au trăit ca deţinuţi politici în Aiudul acelor ani, amintirea acelei inscripții le trezea spaime rămase vii în subconștient.
Reeducarea a fost o luptă inegală, în care călăii au utilizat cele mai perfide mijloace, încercând să speculeze orice slăbiciune, orice punct vulnerabil și orice spaimă, pentru a înșela vigilența și pentru a obține capitularea morală a victimelor aflate la discreția lor. În mai bine de doi ani, cât a durat diabolicul experiment al reeducării de la Aiud, foarte mulţi au căzut, rând pe rând, sub presiunea, şantajul şi condiţiile de exterminare utilizate de comunişti. Alții au rezistat, sancționați în terifiantul izolator numit Zarka, un veritabil spațiu de exterminare, în condiții limită de supraviețuire. Iar dintre aceștia, mulți au murit, din lipsa asistenței medicale, a foamei și frigului.
Presat de Occident să elibereze toţi deţinuţii politici, regimul comunist din România era nevoit să dea drumul și acestor ultimi rezistenţi asediaţi în citadela intimă a sufletelor lor. Lipsiți de orice legătură cu lumea de dincolo de sârmele ghimpate, deținuții politici nu avuseseră de unde să evoluțiile internaționale favorabile lor. Torționarii le-au pus înainte fie posibilitatea eliberării și întoarcerii la familiile lor, desigur, în schimbul apostaziei, fie perspectiva putrezirii între zidurile Aiudului. Nici unul dintre ei nu știa că eliberarea avea să vină oricum. Și a urmat o moară a dracilor, care a măcinat și a cernut, timp de mai bine de doi ani. Savantul George Manu și scriitorul Constantin Gane sunt doar două dintre personalitățile culturii românești care, asemenea multor altora, au rămas „sub zidurile Troiei”.
Şi totuşi, la 1 august 1964, atunci când ultimii rezistenţi, slabi, palizi, subnutriți sau devorați de tuberculoză ori reumatism, au părăsit penitenciarul rămas gol, clătinându-se pe picioare și sprijinindu-se unii pe alții, diabolicul colonel Crăciun, cel care coordonase teribilul experiment sufletesc de la Aiud, a găsit puterea să le spună: „Domnilor, aţi învins!” Între aceste cîteva sute de rezistenți se număra și părintele Arsenie Papacioc. Ei refuzaseră constant să participe la mascarada cluburilor de reeducare, să citească ziare și cărți comuniste, să-și renege în scris sau oral convingerile. Unii dintre ei refuzau până și semnarea acelor declarații prin care orice deținut politic eliberat se angaja să nu spună nimănui ce a trăit și a văzut în universul concentraționar comunist, afirmând în declarațiile lor că preferă să rămână în temniță, decât să facă vreun compromis.

Ion Mihalache. Ucis pentru a nu fi eliberat

Lider al Partidului Național Țărănesc alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache se afla în închisoare din 1947, când comuniștii arestaseră întreaga conducere a PNȚ, în urma diversiunii de la Tămădău. În 1963, când se pregătea intens punerea în libertate a deținuților politici, Maniu era mort de mult timp. Practic, Ion Mihalache era unul dintre cei mai reprezentativi lideri politici ai opoziției anticomuniste. Deținut în cumplita „închisoare a tăcerii”, cm era cunoscut penitenciarul Râmnicul Sărat, la începutul anului 1963 Ion Mihalache a cunoscut o bruscă înrăutățire a regimului de detenție și așa deosebit de dur. Lipsit de orice asistență medicală, deși era grav bolnav, supus înfometării și violențelor sistematice, el a murit în februarie 1963. Există indicii că acesta ar fi fost exterminat tocmai pentru a nu fi pus în libertate, deoarece regimul se temea de influența lui.
FOTO: 1) Decret pentru eliberarea deținuților politici din 1964. Sursa: Arhivele Naționale. Cercetător: Victor Dogaru. 2) Ofițeri de Securitate alături de lozinca reeducării de la închisoarea Aiud
Sursă: Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu"

29 iulie 1958. Vasile Motrescu este executat în închisoarea BotoșaniÎn seara de 29 iulie 1958 era executat, la penitenci...
29/07/2026

29 iulie 1958. Vasile Motrescu este executat în închisoarea Botoșani

În seara de 29 iulie 1958 era executat, la penitenciarul din Botoșani, Vasile Motrescu, unul dintre cei mai cunoscuți partizani anticomuniști din Munții Bucovinei.

Vasile Motrescu, liderul rezistenței anticomuniste din Bucovina fusese condamnat în contumacie la moarte, prin sentința 968 a Tribunalului Militar al Regiunii a 2-a București, aflat în deplasare la Suceava. Prin aceeași sentință, Gavril Vatamaniuc (arestat încă din toamna anului 1955) a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Motrescu fusese capturat în noaptea de 13/14 ianuarie 1958, în casa lui Gavril şi Valeria Sfichi, gazdele sale, ţărani penticostali din comuna Gălăneşti. În acel moment renunţase la acţiunile de gherilă, fiind preocupat mai ales de aspectele spirituale ale vieţii.

***

Grupul Gavril Vatamaniuc-fraţii Chiraş-Vasile Motrescu (1949-1955)

Fost combatant în cel de-al doilea război mondial, atât pe frontul de Răsărit, cât şi pe cel de Apus, devenit jandarm în primii ani postbelici, Gavril Vatamaniuc a intrat în conflict cu noile autorităţi. Epurat datorită nonconformismului său („nu mă închin comunismului, nu mă închin bolşevismului”), el evitat o primă arestare, găsindu-şi apoi refugiul în Bucovina sa natală. După o primă perioadă petrecută ca fugar izolat, s-a asociat pentru scurtă vreme cu grupul Andrei Ghimici-Petru Flocea, de care s-a separat însă repede. În mai 1950, Gavril Vatamaniuc a constituit un grup împreună cu fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş, din comuna Suceviţa, grup care avea să reziste mai mulţi ani, printre altele şi datorită relaţiei speciale existente între membri. În 1952 lor li s-a alăturat Vasile Motrescu, care a avut un statut special în grup, el alegând să se izoleze uneori de ceilalţi partizani. Grupul activat în zona montană a comunelor Suceviţa, Voitinel şi Vicovu de Jos.

Partizanii şi-au construit în toamna anului 1954 un bordei în vârful Bâtca Corbului-Bercheza cota 1007, sub Obcina Mare. Acolo au fost surprinşi Gavril Vatamaniuc şi Vasile Motrescu de către o companie de Securitate, pe 18 ianuarie 1955. Nu au scăpat decât după ce au împuşcat trei soldaţi din trupele de Securitate. Grupului i s-a alăturat în luna mai 1955 unul dintre susţinători, Vasile Marciuc, din Suceviţa. Fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş au căzut în luptă la 18 iulie 1955, în timpul unei ambuscade organizate de Securitate în apropierea colibei lor din punctul Ursoaia Mică. Vasile Marciuc şi Vatamaniuc au fost prinşi în toamna anului 1955. Prin sentinţa nr. 968/19 iulie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii a 2-a Bucureşti, aflat în deplasare la Suceava, Gavril Vatamaniuc a fost condamnat la la muncă silnică pe viaţă, iar Vasile Motrescu la moarte, în contumacie. Susţinătorii partizanilor s-au ales şi ei cu pedepse grele.

(fragmente din prezentarea grupului realizată de istoricul Dorin Dobrincu – material documentar pentru Memorialul Sighet. Sala 48 – Rezistenţa anticomunistă din munţi)

Address

Strada Veseliei Nr. 21, Sector 5
Bucharest
052164

Telephone

+40722749249

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu" posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Organization

Send a message to Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu":

Shortcuts

Share

Category