Fundatia "Ion Gavrila Ogoranu"

25/09/2026

Este disponibil volumul 4 al seriei "Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc" de Ion Gavrilă Ogoranu, după 22 de ani de la prima ediție!
Rezistența din Munții Făgărașului în arhivele Securității
Volumul 4 al seriei „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, având ca autor pe Ion Gavrilă Ogoranu, aduce la lumină documente din arhiva Securității privind rezistența armată dusă până în 1955 împotriva comunismului, pe versantul nordic al Munților Făgărașului, dar și cu privire la eforturile Securității de a-l captura pe liderul grupului, rămas nearestat până în 1976, caz unic în istoria întregii Europe de Est dinainte de 1989. Lucrarea constituie rodul unei munci uriașe desfășurate de Ion Gavrilă Ogoranu după înființarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și până în 2003, în sălile de studiu ale acestei instituții, cercetând peste 150 volume, cuprinzând mult peste 50.000 de file, care i-au fost puse la dispoziție în acei ani. Precizăm că restul de peste 100 volume referitoare la arestarea sa în 1976, ancheta de la București, întinsă pe 6 luni, precum și urmărirea sa informativă până în 1989, au fost disponibilizate abia după moartea sa din 2006. Așadar, la 17 ani de la căderea regimului comunist, aceste volume continuau să fie secretizate, un luptător în Rezistența anticomunistă neputând avea acces la ele. De altfel, este notorie întâmplarea respingerii, în 2005, de către o bancă, a cererii lui Ion Gavrilă de acordare a unui credit de nevoi personale, pe motiv că în cazierul său încă figura condamnarea la moarte în contumacie, din 1950. Toate acestea spun multe despre cine a continuat să controleze și să conducă România după 1989.
În studiul introductiv al acestui volum Ion Gavrilă deplângea de altfel faptul că, în dosarele care i se puseseră la dispoziție „nu se află dosarul cu evenimentele din 1950 şi cu procesul din oraşul Stalin din iulie 1951, cu pronunţarea a 17 condamnări la moarte. Nu se află informații despre paraşutaţii de către puterile apusene în anii 1950-1953, decât în măsura în care a fost nevoie, pentru condamnarea grupului nostru ca spioni ai imperialiştilor americani, englezi şi francezi. Nu se află nici o referire la modul cm a fost arestat şi anchetat autorul acestor rânduri, şi nici despre urmărirea sa ulterioară. Nu se află dosarele cu legăturile noastre externe, despre avionul american venit să ne ajute în 1951, ci doar informaţii în urma cărora am fost acuzaţi de legături cu imperialiştii, pentru a fi condamnaţi pentru spionaj şi trădare.” Și conchidea, nu fără o urmă de amărăciune: „Cândva, când dosarele nu vor mai fi în mâna celor ce le-au alcătuit, se va face lumină completă în istoria rezistenţei anticomuniste.”
Scopul alcătuirii acestui al patrulea volum al seriei „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” este, după mărturisirea autorului, „să dovedesc că amintirile din cele trei volume publicate sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” nu au fost nişte povestiri, ci realităţi crude, la care autorul şi ceilalți amintiţi în carte au participat efectiv”. De asemenea, „să dovedesc că prin curăția idealurilor pentru care am luptat, prin dăruirea de care am dat dovadă, prin păstrarea liniei de onoare şi morală creştină ce-am adoptat-o, prin tactica şi strategia pe care le-am folosit, prin acţiunile de luptă la care am participat, prin jertfele pe care le-am adus, prin efectivele forțelor duşmane care au acţionat asupra noastră, prin influența pe care am avut-o asupra zonei din sudul Transilvaniei, grupul nostru carpatin de eliberare naţională poate fi aşezat cu cinste alături de celelalte sute de grupuri de rezistență anticomunistă din România”.
Deși parte din seria „Brazilor” și legat evident de celelalte volume, cartea de față se poate constituie totodată și ca o lucrare de sine stătătoare. S-ar putea crede că parcurgerea unei astfel de culegeri de documente ar fi constitui o lectură aridă și plictisitoare. Dar vă asigur că nu este așa. Dimpotrivă, chiar și în lipsa primelor trei volume, grație studiul istoric introductiv, care ajută cititorul să contextualizeze conținutul documentelor și să se familiarizeze cu configurația grupării de rezistenți și a forțelor de represiune, cartea ajunge să se citească cu sufletul la gură. Sigur că lipsește savoarea și verva scriitoricească a autorului din primele două volume, de memorii, dar sutele de documente înșirate prezintă o desfășurare a acelorași istorisiri, în oglindă, de astă dată consemnate birocratic, tehnic, în documentele Securității. Dinamica desfășurării acțiunii este una alertă, încordată și adeseori complicată de situații surpriză.
Adevărul este că, în special din 1948, după alungarea Regelui Mihai și instaurarea deplină a regimului de teroare comunistă, și până spre sfârșitul anilor 1950, zonele de acțiune ale grupurilor de partizani – cazul Țării Făgărașului fiind ilustrativ în acest sens – au avut înfățișarea unor teatre de război. Sutele de documente parcurse oferă imaginea unor localități care trăiau o veritabilă stare de război. Operațiunile desfășurate de Securitate, implicau batalioane și, în ultimii ani, chiar regimente, cuprinzând efective impresionante de trupe și tehnică militară. Prezența trupelor cantonate în unități militare sau puncte improvizate, mișcările lor prin localități înspre și dinspre munte, aparatele de zbor ce supravegheau munții și satele, prezența unei agenturi informative masive, operațiunile pentru găsirea parașutiștilor sau containerelor lansate de avioane americane ce survolau noaptea regiunea (și care mai lansau uneori și manifeste anticomuniste), la care se adaugă frecventele arestări, uneori masive, ale celor bănuiți de opoziție față de regim, ori deportarea din zonă a unor familii întregi, totul arată că, un deceniu după sfârșiul Celui de-al Doilea Război Mondial, în aceste regiuni ale României ocupate de sovietici războiul nu se terminase.
Toate aceste dovezi arată că poporul român nu a acceptat ușor robia comunistă. Și toate acestea se întâmplau nu la marginea apuseană a lagărului socialist, ci „la fundul sacului”, în țara cea mai apropiată geografic de Uniunea Sovietică, înconjurată de jur împrejur de țări comuniste, fără posibilități de comunicare directă cu lumea liberă. Totul, datorită unor oameni excepționali, unor tineri de o calitate aleasă (toți erau șefi de promoții sau fruntași ai facultăților și liceelor de unde proveneau), care au îndrăznit imposibilul: să se opună regimului instituit de invincibila armată sovietică, ce ocupase țara.
„Am adus în față de asemenea – spune autorul – chipurile oamenilor din acest colț de ţară, care au venit alături de noi, şi împreună am scris o pagină de istorie, frumoasă, credem noi. Nu o istorie rece şi savantă, a forțelor de producţie, a conflictelor de interese, a centrelor de influență interne sau externe, a teoriilor seci inventate de oameni, ci a istoriei vii a poporului nostru, o istorie care suferă, care plânge, care speră, luptă şi se zbate să supravieţuiască, ce-și apără credinţa în Hristos, nevoile şi neamul, demnitatea celor înfrățiți cu râurile şi ramurile, pe scurt a acelor ce-au făcut şi vor face fapte istorice. A acelor care murind, au lăsat prin testament, țării, cuvintele: Mamă Țară, iartă-ne că am cutezat să luptăm şi să murim pentru tine!”
Așa cm însuși Ion Gavrilă Ogoranu mărturisește, ei nu aveau certitudinea unei intervenții militare occidentale în Europa de Est, chiar dacă sperau la așa ceva. Erau însă convinși că nu occidentalii, ci ei trebuie să lupte pentru eliberarea țării lor. Fără a dispune de obiective impresionante, preferând să păstreze în rezervă, în sate, o mare parte din oameni (pentru momentul decisiv al unei intervenții apusene), împărțindu-se în grupuri mai mici, mobile și în permanentă mișcare, iar prin asta cu atât mai greu de anihilat, fiind pretutindeni și nicăieri, acoperind o rază de acțiune de peste 100 km de la est la vest, prin simpla lor existență și hărțuirea autorităților de ocupație, au reușit să mențină speranța în rândul populației, întârziind cu ani de zile colectivizarea și comunizarea regiunii respective. Sau, așa cm se exprimase Ion Gavrilă Ogoranu vorbind turiștilor de la cabana Bâlea Lac în vara anului 1952, timp de aproape un deceniu după război au păstrat un colț liber din Regatul României.
--- Editor: Florin Dobrescu, Editura Sânziana ---
Ion Gavrilă Ogoranu - Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. 4
A5, 474 pag., copertă color, preț: 45 lei
Comenzi: Tel./WhatsApp: +40722749249, E-mail: [email protected] sau de la sediul din București, str. Veseliei nr. 21, Sector 5, cu un telefon/mesaj WhatsApp în prealabil.
Trimiteți un mesaj cu numele și adresa complete, numărul de exemplare (și eventual alte cărți din domeniu de pe site-ul www.libraria-rezistenta.com ), nr. de tel și e-mail. Preferăm expedierea prin Easybox sau Fanbox, dar la cerere trimitem și prin Poșta Română sau Fancurier.

25/09/2026

Nicolae Purcărea - 11 ani de la trecerea la Domnul (25 septembrie 2015)
-------
Nicolae Purcărea (1923-2015), luptător în rezistența armată anticomunistă, fost deținut politic (17 ani), victimă a reeducării de la Pitești, meșter popular, cetățean de onoare al municipiului Brașov, posesor al titlului de „Tezaur Uman Viu” acordat de UNESCO (2013), fondator al Fundației Ion Gvarilă Ogoranu
-------
"E o linie generală, spre deosebire de alte ţări care îşi proclamă, îşi dezvăluie toate suferinţele, aici restrâng. Ce se ştie, de exemplu, despre rezistenţa din munţi? Nu se ştie mai nimic. Şi noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă. Comunismul noi nu l-am înghiţit pe nerăsuflate. Ne-am opus, am rezistat. Nimeni din ţară de la noi nu vrea să dezvăluie această rezistenţă."
-------
"A fost îngrozitor Holocaustul altora, dar este necesar ca în şcoli, elevii să înveţe mai intâi despre Holocaustul nostru. Să ştie ce a însemnat comunismul, să ştie că a existat un Piteşti, un Aiud, un Canal. , cm spunea Ion Gavrila Ogoranu."
-------
"Tinerii ar trebui să ia exemplu de la noi și să facă ceva. Adică să trezească în ei forțe creatoare. Eu am încercat la liceu, la mine în sat, să deștept în ei acest sentiment. Omul, dacă vrea să fie ceva și dacă vrea ca altul să își scoată pălăria în fața lui, ar trebui să studieze, să învețe, să devină cineva. Și dacă face ceva, să facă nu pentru moment: să facă pentru a fi util societății. Trebuie să învețe ca să devină… Doar o forță creatoare înseamnă ceva, atât pentru el cât și pentru etnia în care trăiește.”

24/09/2026

La mulți ani, LUCIA HOSSU LONGIN! Cu ocazia zilei de naștere, ne îndreptăm spre Doamna Televiziunii românești gândurile noastre bune și sentimentele de recunoștință pentru colosala operă de a fi realizat cea mai mare arhiva video a demnității și luptei poporului român împotriva ocupației comuniste. Datorită dumneaei, noi, adolescenții Revoluției​ din 1989, am aflat adevărul istoric despre ceea ce se petrecuse în Rezistență și în închisorile comuniste. Pentru tot ce ați făcut, pentru colosala operă pe care ați creat-o, vă mulțumim, doamna Lucia Hossu Longin!
FOTO: Ion Gavrilă Ogoranu, manifestându-și recunoștința și dragostea părintească față de Lucia Hossu Longin. Ziarul România liberă, 1995

20/09/2026

Izvoare (Voinești), 12.09.2026. In memoriam Traian Marinescu Geagu (executat la 4.02.1950)

19/09/2026

Astăzi ne amintim de Constantin Aurel Dragodan (26 de ani de la mutarea la Domnul - 18 septembrie 2000)
---------
Îmi amintesc că era în miezul unui însorit septembrie, în anul 2000, atunci când am primit vestea trecerii în eternitate a profesorului Aurel Constantin Dragodan, căruia camarazii de detenție îi spuneau, cu venerație, „Magistrul”. Spirit ascetic, un profund trăitor creștin, Dragodan executase neîntrerupt mai bine de 22 de ani de detenție.
Când aderasem, în 1996, în Partidul „Pentru Patrie” (făcuse parte, în 1993, din grupul celor 13 veterani fondatori, reuniți în jurul lui Nistor Chioreanu, în casa brașoveanului Nicolae Purcărea), aveam 22 de ani și mă gândeam cu groază că acest om făcuse tot atâta pușcărie cât trăisem eu până atunci. Născut la 5 octombrie 1919 în Alexandria, Teleorman, Aurel Dragodan urmase liceul la Alexandria și Turnu-Măgurele, fiind student la Drept, în București, în 1942, când a fost arestat de Siguranță. A fost unul din miile de tineri, mulți dintre ei elevi și studenți, a căror viață fusese distrusă de dictatura antonesciană, fiind aruncați în temnițe cu condamnări mult mai mari decât vârsta lor de atunci, pentru participarea la niște ședințe ori pentru deținerea unor cărți interzise. Neeliberați după 23 august 1944 și preluați de autoritățile comuniste, unii dintre acești tineri aveau să iasă pe porțile închisorilor, îmbătrâniți, abia în 1964, odată cu grațierea generală a deținuților politici, adoptată de statul comunist doar la insistentele presiuni ale puterilor occidentale.
A fost condamnat într-un lot alături de doi camarazi din Constanța: Mircea Cătuneanu, mort în 1949 la Aiud, izolat într-o celulă și fără asistență medicală, prin infectarea rănilor căpătate în urma bătăilor cu parul, și Nicolae Marinescu – mort în 1957, în urma refuzului de a i se acorda ajutor medical ca urmare a unei hemoragii puternice. Dragodan a trecut prin închisorile Jilava, Văcărești, Aiud, Alba-Iulia, Pitești, Caransebeș și Târgu-Ocna – aici contribuind, prin atitudinea lui demnă și prin proteste vehemente, la eșuarea „reeducării” inițiate de comuniști. În 1959 a fost judecat din nou, pentru poeziile create și transmise clandestin, în general prin Morse, altor deținuți, primind încă o condmanare de 25 de ani.
Practic toată tinerețea lui Aurel Dragodan fusese petrecută în întunericul bolgiilor Ministerului Afacerilor Interne (toate închisorile deveniseră unități militare ale MAI din 1948). Chiar și așa, în 1964 se remarcase ca unul dintre cei care refuzaseră reeducarea, preferând să putrezească în Zarka Aiudului, decât să-și renege convingerile. Apropiat al lui Valeriu Gafencu, Dragodan s-a dovedit un valoros poet, sublimând suferința claustrării în sute de poezii de o inestimabilă valoare. Memorate în grele condiții (deținuții politici nu aveau dreptul la nici o foaie de hîrtie sau capăt de creion), ele au circulat din gură în gură sau prin alfabetul Morse bătut în zid sau în țevi, întărind moralul a mii și mii de nefericiți supuși exterminării. Poeziile lui Dragodan constituie o adevărată cronică în versuri a celui mai cumplit univers concentraționar din întreaga Europă ocupată de sovietici.
Iată cm și-l aminteau colegii de detenție: „Dragodan este un om simplu, modest, sincer şi bun. Nu aţi auzit de acest poet, căci a crescut la Aiud şi tot acolo a scris versuri de bună calitate. Despre poezia sa vă pot vorbi prietenii lui, dar şi securiştii. Dacă vreţi să-i cunoaşteţi o parte din operă, mergeţi la Tribunalul Militar din Bucureşti şi-o veţi afla la dosar. Căci Dragodan a fost condamnat pentru că l-a „văzut” pe Lenin trecând triumfător şi mulţumit de sine peste ţara plină de temniţe şi lagăre. Poezia lui nu este însă numai politică, ci și de substanță.”(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 315) „Celălalt deținut cu care am stat era student, tot din elita Frățiilor de Cruce; făcea și el închisoare din 1941. Se numea Aurel Dragodan, dar toată lumea îi spunea ”Magistrul”. Cu el am stat cel mai mult și am descoperit în el un poet de mare valoare, un alt exemplar strălucit al generației noaste. Născut în 1919, era student la Facultatea de Drept din București, când a fost arestat (...) și a primit 25 de ani, din care a făcut 23 fără întrerupere. Mi-aduc aminte frânturi din poemele sale, fiindcă tensiunea în care ne aflam în Zarcă slăbise considerabil puterea noastră de memorare: „Și stăm, luminați de-un opaiț de gând / Pe talpa aceasta de iad, așteptând / Pe îngerul Domnului, alb, ca să dea / Pe-o latură piatra mormântului grea.” Aurel Dragodan credea în forța poeziei și compunea versuri ca ele să fie un memorial al durerii, arătând celor ce nu au trecut prin infernul temnițelor comuniste ceva din ce s-a suferit acolo: „S-așternem în stihuri restriștele toate. / Neamul să le cunoască, să le-nvețe pe de rost. / Astfel, cu toții vom izbuti, poate, / S-arătăm lumii ceva din ce-a fost.” Pentru el Zarca a fost un mormânt pe care l-a descris magistral astfel: „Ceva fără cruce, sub negru blestem, / Cu sumbre celule, firide de gheață, / Cetatea tăcerii în care zăcem, / Departe-i de lume, departe-i de viață.” Tot de la el am primit confirmarea celor spuse de tătucul Popovici în fabrică, de moartea de martir al lui Mircea Cătuneanu, schingiuit oribil, ca și uciderea în același fel a lui Gheorghiță Cârciumaru și Petre Vila. Aurel Dragodan a imortalizat memoria acestor eroi într-un poem: ”Spovedania unui schingiut”, de care însă nu-mi aduc aminte. Am rămas legat pe viață de chipul senin al lui Aurel Dragodan, care a rămas și el în Zarcă până la ultima clipă, suportând cu o resemnare socratică și foamea și izolările.” (Sursa: Puiu Năstase – Temerarii, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanța, 2004, pp. 410-411)
După eliberare (1964) și-a luat licența în filologie și a funcționat ca profesor de limbile franceză și engleză, în orașul Videle, județul Teleorman. Iar după căderea regimului comunist din 1989 s-a implicat activ în Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, alcătuind prima antologie, în mai multe volume, a poeziei din temnițele politice, sub titlul „Poeți după gratii”. A participat la reînființarea, în 1993, a Partidului „Totul pentru Țară”, (obligat de autorități să funcționeze doar sub titulatura „Pentru Patrie”), organizație în care a pus mult suflet, și a contribuit semnificativ la construirea sediului central al acestuia în București (actualul sediu al Fundației Ion Gavrilă Ogoranu).
Plecarea sa fulgerătoare la Domnul, la 18 septembrie 2000, când sediul din str. Veseliei nr. 21 tocmai fusese pus în funcțiune, a căzut ca un trăznet pentru noi toți. Două zile mai târziu, alături de camarazi, parcurgeam într-un camion, lângă sicriul Magistrului, drumul către Cimitirul Sf. Vineri, aducându-i ultimul salut, cu hotărârea de a nu lăsa să se risipească moștenirea istorică și culturală lăsată de el și de camarazii săi de suferință.
Intenționăm ca, în curând, sub efigia lui Constantin Aurel Dragodan, să inaugurăm un cenaclu literar dedicat poeziei de detenție, dar și creațiilor celor tineri închinate generației de la 1948 și năzuințelor sale stropite cu sânge.
De asemenea, restituim în premieră probabil singura înregistrare video cu Aurel Dragodan, realizată în 1995, de inimosul Mircea Morărescu din Germania (Dobeln in Sachsen), și el fost deținut politic.
Aurel Dragodan – Magistrul: Prezent! (Evocare realizată de Fl Dobrescu)

Probabil singura înregistrare video cu Constantin Aurel Dragodan, realizată în 1995, în apartamentul său din București, de Mircea Morărescu (și el fost dețin...

18/09/2026

Moreni (Dâmbovița), 12.09.2026. Memoria anticomunistă a zonei ținută vie de oameni precum Leontin Auziac, Mihail Dumitrescu sau Virgil Gabriel Păun. Le mulțumim pentru eforturile făcute!

17/09/2026

Luni 14.09.2026, la Schitul Sfânta Cruce din Aiud, a avut loc comemorarea martirilor exterminați în închisoarea comunistă din acest oraș. Au participat și numeroși reprezentanți și voluntari ai Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, veniți din mai multe zone ale țării. În video, cuvîntarea președintelui Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, dl Coriolan Baciu.

17/09/2026

Sâmbătă 12.09.2026, voluntari și prieteni ai Fundației Ion Gavrilă Ogoranu s-au reunit în județul Dâmbovița, într-o încercare de a readuce în amintire locuri cu semnificație memorială legate de lupta anticomunistă de pe teritoriul acestui județ, care să fie integrate în circuitele turistice și să fie vizitate de cât mai mulți români și străini care vor să cunoască istoria și cultura acestei țări.
Prima întâlnire a avut loc lângă Moreni, la Crucea Eroilor, amplasată într-un peisaj mirific, pe unul din dealurile din vecinătatea orașului petrolier. Crucea, având dimensiuni monumentale, a fost ridicată în 1936 de naționaliștii din Moreni, fiind dedicată memoriei eroilor din Primul Război Mondial. Evident, cei care au construit crucea aveau să treacă prin închisorile și lagărele regimului comunist. Paradoxal, deși a rezistat perioadei comuniste, în 1999, niște oameni fără Dumnezeu au frânt, cu utilaje mari, bătrâna cruce, care a zăcut la pământ până în anul 2014, când morenarul Mihail Dumitrescu a restaurat construcția. Ulterior, un alt morenar, Leontin Auziac, zeci de ani plecat la muncă în Italia, a reamenajat locul, zugrăvind monumentul, iar săptămâna trecută a realizat un catarg pe care de acum va flutura, cm e normal, drapelul tricolor al României. În prezent, Crucea Eroilor se află într-un loc potrivit agrementului și ieșirilor la iarbă verde, destinat nu doar morenarilor, ci tuturor celor din județul Dâmbovița și județele limitrofe, care pot găsi aici momente de relaxare. Totul a început, așa cm se obișnuiește la noi, cu o rugăciune rostită de unul din nepoții d-lui Leontin Auziac. Au susținut scurte alocuțiuni Florin Dobrescu și Leontin Auziac. Trebuie menționat că la începutul lunii august, domnul Auziac a mai organizat, împreună cu camarazii săi, o reuniune la acest obiectiv.
Următorul obiectiv vizitat a fost monumentul dedicat martirului Traian Marinescu – Geagu, amplasat în localitatea Izvoare, din comuna Voinești, pe drumul dintre Târgoviște și Câmpulung. Povestea acestui erou este una tragică. Avea 23 de ani și era student la Academia Comercială din București, în 1946, când au avut loc alegerile organizate de guvernul comunist impus de ocupația sovietică. Campania electorală se desfășurase într-un climat de teroare la adresa opoziției democratice. Deși câștigate net de PNȚ și PNL, alegerile aveau să fie falsificate grosolan de comuniști, care aveau să inverseze rezultatele scrutinului. În satul Izvoare, comuniștii au adus buletinele de vot ștampilate în favoarea BPD (alianța comunistă), dar tânărul Traian Marinescu s-a opus, pătrunzând cu pistolul mitralieră în secția de vot, scoțând urnele cu voturi măsluite în curte și dându-le foc. Izovoare a fost una din puținele circumscripții electorale în care comuniștii au fost nevoiți să repete alegerile, ceea ce nu au putut ierta. Din acel moment, studentul Geagu a devenit fugar, fiind căutat de poliție pentru a fi arestat. În 1948 s-a alăturat grupului de rezistență armată condus de colonelul Arsenescu, în zona muntoasă Dragoslavele. Avea să fie capturat în martie 1949, când se afla în vizită clandestină la casa părintească. Anchetat prin torturi bestiale timp de 11 luni, Traian Marinescu avea să fie scos din arest de bestialul căpitan de Securitate Cârnu și dus în marginea satului Izvoare. Scos din dubă, i s-a spus că e liber să meargă acasă, dar la câteva zeci de metri a fost împușcat. Deoarece nu murise, un securist i-a înfipt baioneta în inimă. Trupul neînsuflețit a fost expus două zile în public, ulterior permițându-se familiei să îl înmormânteze în curtea bisericii. Hainele ciuruite și pline de sânge au fost păstrate de familie, fiind donate după 1990 Memorialului de la Sighet, unde sunt și azi expuse. Genul acesta e execuții sumare a constituit o practică foarte răspândită a Securității în perioada 1949-1951. Istoricul Marius Oprea estimează că peste 10.000 de oameni au fost executați etrajudiciar în acea perioadă.
În anii 1990, prin grija rudelor eroului, în special dl Virgil Gabriel Păun, a fost ridicat un monument funerar pe locul execuției.
Reuniunea a fost condusă de dl Virgil Gabriel Păun, jurist, revoluționar din Decembrie 1989, lider județean național-țărănist și păstrător al memoriei luptei anticomuniste din județul Dâmbovița, care a și ținut o alocuțiune.
Apoi, toți participanții s-au deplasat în sat, unde au văzut casa părintească a lui Traian Marinescu Geagu, care se păstrează și astăzi, fiind un adevărat monument de arhitectură.
În ultima parte a zilei, participanții s-au reunit pentru socializare la Ranch American, pe proprietatea d-lui Virgil Gabriel Păun sau Mișu Păun, așa cm îi spun apropiații, unde de atâtea ori anticomuniștii din județul Dâmbovița au găsit un loc primitor pentru reuniunile lor.
Nădăjduim că acest itinerar memorial prin județul Dâmbovița va fi continuat și prin alte activități cultural-memoriale și avem bucuria că în acest județ există oameni minunați care fac sacrificii personale pentru a menține vie amintirea celor ce au luptat împotriva comunismului.

== Biroul Media al Fundației Ion Gavrilă Ogoranu ==

13/09/2026

Pentru că e 14 septembrie (Înălțarea Sfintei Cruci în calendarul Bisericii), zi de pomenire a deținuților politici extreminați între 1945 și 1964 în închisoarea din Aiud, vă oferim o înregistrare video cu președintele Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, dl Coriolan Baciu, prezentând memorialul ridicat de foștii deținuți politici, după 1990, pe Râpa Robilor, locul de la marginea orașului unde noaptea, fără cruce și lumânare, erau îngropați cei decedați ca urmare a regimului de exterminare din penitenciar (14 septembrie 2025).

12/09/2026

Patru ani fără Radu Ciuceanu... Fi-vom vrednici vreodată să acoperim măcar în mică parte, prin faptele noastre, golul imens lăsat în urma sa în domeniul Istoriei și Memoriei luptei anticomuniste?
Radu Ciuceanu - istoric, membru de onoare al Academiei Române, luptător în rezistenţa armată anticomunistă, fost deținut politic (15 ani), fondator (1993) și director al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului.
O mărturie video din vremea rezistenței din munți, definitorie pentru mentalitatea ce a animat pe acei țineri cu caractere excepționale, care au înţeles să renunțe la tot pentru a se opune ocupației sovietice, arătând demnitatea poporului român.