Și Ei Au Dreptul Să Zâmbească

Și Ei Au Dreptul Să Zâmbească Informarea, îndrumarea şi sprijinirea copiilor vulnerabili social, economic, etnic, cu rezultate ?

ȘI EI AU DREPTUL SĂ ZÂMBEASCĂ !
04/06/2026

ȘI EI AU DREPTUL SĂ ZÂMBEASCĂ !

ȘI EI AU DREPTUL SĂ ZÂMBEASCĂ !
02/06/2026

ȘI EI AU DREPTUL SĂ ZÂMBEASCĂ !

România are 3.610.644 de copii, dintre care 1.163.000 sunt în risc de sărăcie, iar peste 400.000 nu merg la școală, potrivit Salvați Copiii.

L-am prins pe Ionuț furând din ghiozdanul Alexandrei în vestiar, cu mâna în rucsacul ei căutând sandvișul - și în loc să...
28/01/2026

L-am prins pe Ionuț furând din ghiozdanul Alexandrei în vestiar, cu mâna în rucsacul ei căutând sandvișul - și în loc să-l duc la director pentru excludere, l-am dus acasă la el și am înțeles de ce un copil de 12 ani ajunge să fure.
Eram profesor de matematică la Liceul Tehnologic din Buzău de cincisprezece ani, și credeam că am văzut tot. Copii care copiază, copii care lipsesc, copii care mint. Dar un elev care fură mâncare din ghiozdanele colegilor - asta era nou.
Ionuț era în clasa a șaptea, un băiat subțire, cu uniforma prea mare pe el, mereu cu capul în pământ. Nu scotea o vorbă în clasă, stătea în ultima bancă, lua note mici. Colegii mei profesori spuneau că e "un caz pierdut", că "nu are nicio șansă", că "familia nu se ocupă de el".
Dar eu nu-l bănuisem niciodată de furt. Până într-o joi după-amiază, când am intrat în vestiar după ce uitasem caietul meu și l-am văzut. Stătea aplecat peste ghiozdanul Alexandrei, căutând prin el cu mâinile tremurânde.
"Ionuț!", am strigat.
A tresărit atât de violent încât a căzut pe genunchi. În mâna lui era un sandviș cu salam. Fața lui a devenit albă.
"Profesore, eu..."
"La mine în cancelarie. Acum."
A venit tremurând. Am închis ușa și m-am așezat în fața lui. "De cât timp faci asta?"
A început să plângă. "De... de trei săptămâni. De când a început școala."
"De ce? Știi că poți fi exclus pentru asta?"
"Știu. Dar... eram flămând, domnule profesor. Așa de flămând încât îmi venea să leșin în timpul orei."
Doar cei care au văzut un copil plângând de foame în fața ta înțeleg cu adevărat cât de crudă poate fi sărăcia.
"Nu ai mâncare acasă?"
"Ba da. Dar e pentru surorile și frații mei. Sunt cinci acasă. Eu sunt cel mai mare. Părinții sunt plecați în Italia la muncă, ne-au lăsat cu bunica. Dar bunica e bolnavă și pensia ei e 800 de lei. Din aia plătim întreținere, curent, gaz, rămân 200 de lei pentru mâncare pentru șase persoane pe lună."
Mi s-a strâns inima. "Și părinții tăi nu trimit bani?"
"Trimit, dar rar. O dată la trei luni, câte 200-300 de euro. Și când vin banii, trebuie să plătim datoriile mai întâi."
"Ionuț, de ce nu ai spus nimeni? Există ajutoare sociale, cantină socială..."
"Am rușine, domnule profesor. Toți colegii mei au telefoane noi, haine frumoase, merg în vacanțe. Eu port tricoul fratelui meu mort și fur sandvișuri. Cum să le spun?"
Am tăcut câteva minute. Apoi am luat o decizie. "Ia-ți ghiozdanul. Te duc acasă."
"Mă excludeți?"
"Nu. Vreau să văd unde stai."
Am mers cu mașina până la marginea orașului, într-o zonă săracă, cu blocuri vechi comuniste jumătate dărâmate. Am urcat pe scări - liftul era stricat - până la etajul cinci. Apartamentul lui Ionuț era cu două camere, mobilier vechi, pereți cu tencuiala căzută, frig înăuntru.
Bunica stătea în bucătărie, o femeie de vreo șaizeci și cinci de ani care părea să aibă optzeci. În jurul ei, patru copii - doi băieți și două fete, între 5 și 10 ani.
"Bună ziua. Sunt profesorul lui Ionuț", m-am prezentat.
Bunica s-a ridicat speriată. "Ce-a făcut? E cuminte băiatul, vă rog nu-l pedepsiți!"
"Nu l-am pedepsit. Voiam doar să văd cm stau lucrurile."
Am stat o oră acolo. Am văzut frigiderul aproape gol - doar puțină pâine, puțin ulei, niște cartofi. Am văzut copiii îmbrăcați în haine multe, pentru că era frig în casă - nu aveau bani să pornească căldura. Am văzut caietele lui Ionuț, scrise cu pixul până la ultimul milimetru, pentru că un pix nou costa bani.
Mă întreb câți copii stau în băncile școlilor noastre flămânzi, îmbrăcați în haine prea mari, rușinându-se să ceară ajutor pentru că sărăcia e văzută ca o rușine, nu ca o realitate din care nu poți ieși singur.
Am plecat de acolo cu un nod în gât. A doua zi, am venit la școală cu patru sandvișuri în plus - pentru Ionuț. La pauză, l-am chemat în cancelarie.
"Asta e pentru tine. De acum înainte, în fiecare zi, o să ai sandvișuri aici."
"Dar domnule profesor..."
"Fără dar. Și mai am ceva pentru tine." I-am dat o sacoșă cu blugi, tricouri, o geacă - haine de la fiul meu care crescuse și nu-i mai veneau. "Și astea sunt pentru tine și pentru frații tăi."
Ionuț a plâns. "De ce faceți asta pentru mine? Eu am furat."
"Ai furat pentru că erai disperat. Asta nu te face hoț, te face copil care are nevoie de ajutor. Și de acum înainte, o să ai ajutorul ăsta."
În săptămânile care au urmat, am început să aduc pentru Ionuț nu doar sandvișuri, ci și pachete cu mâncare pentru acasă - paste, orez, conserve, ulei. Nevasta mea, când i-am povestit situația, a început să gătească porții în plus pentru familia lui Ionuț.
"Andrei, ce faci e minunat", mi-a spus ea. "Dar nu putem hrăni șase oameni pentru totdeauna. Trebuie să găsim o soluție pe termen lung."
Avea dreptate. Am început să fac demersuri. Am contactat serviciile sociale - familia a primit ajutor social de 350 lei pe lună, plus alocații pentru copii. Am găsit o fundație care dona alimente - acum primeau pachete lunar. Am convins directorul să-i dea lui Ionuț bursă socială - 250 lei pe lună.
Dar cel mai important lucru pe care l-am făcut a fost să vorbesc cu Ionuț despre școală. "Știi care e șansa ta de a ieși din sărăcia asta? Educația. Dacă înveți, dacă iei note bune, poți ajunge la un liceu bun, la facultate, poți avea o viață diferită."
"Dar eu sunt prost la matematică, domnule profesor. Nu înțeleg nimic."
"Nu ești prost. Ești flămând și stresat. E greu să te concentrezi când stomacul te doare de foame. Acum că ai mâncare, hai să vedem dacă înveți."
Am început să-l iau după ore, de două ori pe săptămână, să-i fac meditații gratuite. Nu doar matematică - la toate materiile. Am descoperit că Ionuț nu era deloc prost. Era un copil inteligent care nu avusese niciodată șansa să-și arate potențialul.
În trei luni, notele lui au crescut de la 5-6 la 8-9. În șase luni, era în top cinci din clasă. După un an, era premiant.
Colegii mei profesori erau uimiți. "Ce i-ai făcut lui Ionuț? E cu totul alt copil!"
"Nu i-am făcut nimic special. L-am hrănit și l-am învățat. Restul a făcut el."
Acum Ionuț e în clasa a opta. E șef de clasă, medie 9.50, participă la olimpiade. Părinții lui s-au întors din Italia anul trecut - au găsit muncă în România, nu mai plătesc bine ca afară, dar cel puțin sunt acasă. Situația familiei s-a îmbunătățit - nu sunt bogați, dar nu mai mor de foame.
Săptămâna trecută, Ionuț a venit la mine după ore. "Domnule profesor, vreau să vă mulțumesc."
"Pentru ce?"
"Pentru că nu m-ați exclus atunci. Pentru că m-ați ajutat. Pentru că ați crezut în mine când nimeni altcineva nu credea."
"Ionuț, eu nu am făcut nimic extraordinar. Am văzut un copil care avea nevoie de ajutor și l-am ajutat."
"Dar ați putut să mă excludeți. Regulamentul școlii spune că furatul se pedepsește cu excluderea. Ați fi fost în dreptul dumneavoastră."
"Regulamentul e făcut de oameni care nu au fost niciodată flămânzi. Eu puteam fie să te pedepsesc și să-ți distrug viața, fie să te ajut și să-ți salvez viața. Am ales a doua opțiune."
Ionuț a plâns. "Când o să fiu mare și o să am bani, o să vă returnez tot ce ați cheltuit pe mine."
"Nu vreau bani, Ionuț. Vreau să înveți din povestea asta că, atunci când o să fii tu în poziția mea și o să vezi un copil care are nevoie de ajutor, să-l ajuți. Asta e singura plată pe care o cer."
Pentru că în final, asta înseamnă să fii profesor - nu doar să predai matematică sau română, ci să vezi copilul din spatele notelor. Să înțelegi că un elev slab nu e întotdeauna un elev prost, ci uneori e un elev flămând, sau speriat, sau singur.
Și uneori, tot ce trebuie să faci e să-i dai un sandviș și să-i arăți că cineva îi pasă. Restul va veni de la sine.

Ne-a ajutat BUNUL DUMNEZEU și am plecat și anul acesta, la fel ca în ultimii 10ani,  cu calculatoare, monitoare, laptopu...
21/12/2025

Ne-a ajutat BUNUL DUMNEZEU și am plecat și anul acesta, la fel ca în ultimii 10ani, cu calculatoare, monitoare, laptopuri, telefoane smart, cadouri (dulciuri, ciocolate, fructe exotice, rechizite, caiete, cărți în limba română, jucării), la copiii, din zonele româneṣti defavorizate, cu posobilități materiale reduse .

18/09/2025

Sunt învățătoare la școala din Dumbrăveni de aproape zece ani, iar de câteva săptămâni am observat ceva ce m-a făcut să plâng în fiecare seară când ajung acasă.

Mihai, un băiețel din clasa a II-a, vine mereu fără pachet de mâncare. Stă singur în curtea școlii în timpul pauzei de masă, prefăcându-se ocupat cu un băț sau cu pietricele. La început am crezut că poate nu-i e foame, că mănâncă acasă. Dar privirea lui când vedea ceilalți copii desfăcându-și sandvișurile spunea altceva.

Într-o zi, am pus discret pe banca lui un pachet cu un sandviș și un măr, prefăcându-mă că l-a uitat alt copil. L-am urmărit pe geam și ce-am văzut m-a lăsat fără cuvinte. A luat pachetul, s-a uitat în jur, apoi a fugit în spatele școlii. Acolo, lângă gard, îl aștepta o fetiță mai mică, cu cozi împletite strâmb și hăinuțe prea mari pentru ea. Era sora lui, din grădiniță. Mihai a împărțit sandvișul în două, dându-i ei jumătatea mai mare și mărul întreg.

Am înghițit nodul din gât și am continuat să-i las pachete "uitate", observând cm de fiecare dată făcea același lucru. Până într-o zi când l-am oprit după ore.

"Mihai, te-am văzut că împarți mâncarea cu sora ta."

Ochii lui s-au umplut de spaimă. "Nu e furată, doamna! Cineva a uitat-o și..."

"Știu," l-am întrerupt blând. "Eu am pus-o acolo. Pentru tine."

Mi-a povestit cm tatăl lucrează cu ziua la pădure, iar mama spală rufe pentru familiile mai înstărite. Uneori nu au destui bani pentru mâncare pentru toți, așa că el și sora lui refuză să mănânce dimineața, spunând că nu le e foame, ca părinții să aibă ce mânca.

Seara aceea am petrecut-o cumpărând ingrediente și făcând sandvișuri. A doua zi am adus un coș acoperit cu un șervet.

"Azi vreau să încercăm ceva nou," am anunțat clasa. "În multe școli din lume, copiii mănâncă împreună, ca o familie. Haideți să facem și noi la fel."

Am aranjat băncile în cerc și am pus sandvișurile în mijloc. "Fiecare ia câte unul și îl împarte cu colegul de bancă. Așa învățăm să împărțim."

Nimănui nu i-am spus adevăratul motiv. Dar când am văzut fața luminată a lui Mihai mușcând dintr-un sandviș fără să se simtă diferit de ceilalți, am știut că am făcut ce trebuie.

Câte familii ca a lui Mihai sunt în satele noastre? Câți copii merg flămânzi la școală în timp ce noi aruncăm mâncare? Poate am uitat cu toții ce înseamnă să fim o comunitate, să avem grijă unii de alții cm făceau părinții și bunicii noștri. Pe vremuri, în sat, nimeni nu dormea flămând - întotdeauna se găsea o bucată de pâine pentru cel care avea nevoie.

"Masa împreună" a devenit tradiție în clasa noastră. Părinții care pot, trimit câte ceva în plus. Cei care nu pot, nu sunt judecați. Copiii au început să aducă de acasă și lucruri făcute de mame și bunici - câte o plăcintă, niște gogoși, cozonac. Împart totul cu bucurie, fără să știe că, de fapt, îi ajută pe Mihai și pe alții ca el.

Într-o zi, mama lui Mihai a venit la școală. Am înghețat, temându-mă că poate fi supărată, că s-a simțit jignită. În schimb, mi-a adus o sticlă de sirop de cătină făcut de ea.

"Pentru copii," a spus simplu, cu ochii în pământ. "Știu ce faceți pentru băiatul meu."

Nu am vorbit despre asta. Nu era nevoie. În mâinile ei crăpate și roșii de la rufele spălate am văzut toată dragostea și recunoștința pe care cuvintele nu le puteau exprima.

Astăzi, când privesc copiii mâncând împreună, râzând și povestind, mă întreb cine pe cine ajută de fapt. Poate că lecția cea mai importantă nu e în manuale. Poate că adevărata educație e să învățăm să vedem nevoile celor de lângă noi și să împărțim ce avem, oricât de puțin ar fi.

Mă gândesc la ce îmi spunea bunica: "Binele făcut în tăcere e singurul care contează cu adevărat." Câți dintre noi mai practică acest bine tăcut, fără să aștepte laude sau recunoaștere? Poate că acesta e secretul unei comunități adevărate, pe care l-am pierdut în goana noastră după "mai mult" și "mai bine".

Mihai nu mai stă singur în curtea școlii. Acum aleargă și se joacă cu ceilalți copii, iar sora lui s-a împrietenit cu fetițele de la grădiniță. Uneori, cele mai mici gesturi produc cele mai profunde schimbări.

Poate că asta ar trebui să ne amintim cu toții: că suntem, în esență, o singură familie mare. Și nimeni, absolut nimeni, nu ar trebui să rămână flămând când alții au de împărțit.

ȘI EI AU DREPTUL SĂ ZÂMBEASCĂ !
11/06/2025

ȘI EI AU DREPTUL SĂ ZÂMBEASCĂ !

Sărăcia copiilor în România: un paradox dureros de 1 iunie. Află ce se ascunde dincolo de festivități și parade.

ȘI EI AU DREPTUL SĂ ZÂMBEASCĂ !
01/06/2025

ȘI EI AU DREPTUL SĂ ZÂMBEASCĂ !

Diasporenii aduc zâmbete copiilor din zone lovite de sărăcie din România

24/12/2024
Și anul acesta ”MOȘUL” a pornit spre copiii din zonele HARGHITA-COVASNA, cu LAPTOPURI, TELEFOANE SMART, PC-URI, CĂRTI, C...
23/12/2024

Și anul acesta ”MOȘUL” a pornit spre copiii din zonele HARGHITA-COVASNA, cu LAPTOPURI, TELEFOANE SMART, PC-URI, CĂRTI, CAIETE, RECHIZITE, DULCIURI, FRUCTE, JUCĂRII, în cadrul proiectului ”ROMÂNI PENTRU ROMÂNI !

Address

Strada Barbu Văcărescu Nr. 15
Bucharest
020271

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Și Ei Au Dreptul Să Zâmbească posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Organization

Send a message to Și Ei Au Dreptul Să Zâmbească:

Share