05/02/2026
Statul roman faciliteaza activ traficul de femei si copii din Romania. In tara noastra, traficul de persoane este cea mai profitabila si mai lipsita de riscuri afacere!
https://www.facebook.com/share/1DRhABscqY/
Citiți și îngroziți-vă și de ce se întâmplă în România, nu numai în dosarele Epstein
În ultimele săptămâni jurnaliștii și influencerii români s-au îmbătat colectiv cu dosarele Epstein publicate la sfârșitul lui ianuarie 2026 de Departamentul de Justiție american. Am citit zeci de “expertize” elaborate de jurnaliști care brusc și-au descoperit vocația de a lupta împotriva traficului de persoane, dar numai dacă traficul respectiv s-a întâmplat la Palm Beach și implică persoane cu nume care sună bine în trending topics.
Problema nu este că se scrie despre Epstein.
Problema este că această avalanșă de materiale, această febră investigativă subită, această indignare la cataramă dezvăluie ceva profund rușinos despre jurnalismul românesc și, mai larg, despre societatea românească în ansamblu: că ne pasă doar de ceea ce ne aduce trafic pe site, de ceea ce e la modă, de ceea ce putem folosi ca să ne arătăm superiori moral fără să riscăm absolut nimic. Pentru că, vedeți voi, când scrii despre Epstein și Trump, ești în siguranță: nu te costă surse, nu îți amenință nimeni familia, nu te trezești marginalizat din sistem, nu sună șeful de DGASPC la redacție ca să te întrebe de ce pui întrebări incomode despre copiii dispăruți din centrul lui de protecție.
În tot acest timp în care presa românească consumă kilometri de bandwidth cu bârfe despre cine mai apare în dosarele americane, în România, sub nasul tuturor, continuă să se desfășoare un TRAFIC sistematic, INDUSTRIALIZAT aproape, de copii și femei din instituțiile statului, facilitat de funcționari publici plătiți din banii noștri, protejat de o justiție care se mișcă cu viteza melcului și acoperit de o tăcere mediatică atât de completă încât devine complice.
Dar despre asta aproape nimeni nu scrie.
Această alegere (pentru că este în mod incontestabil o alegere) vorbește infinit mai tare decât orice cod deontologic sau declarație de principii despre ce este cu adevărat jurnalismul în România anului 2026.
În Europa, exploatarea victimelor este cea mai profitabilă afacere, aducând minim 20.000 dolari profit per victimă pe an, iar deși profiturile au crescut cu 37% din 2014, riscurile pentru traficanți rămân scăzute, ceea ce înseamnă că am creat mediul perfect pentru ca această industrie să prospere.
Să facem un exercițiu simplu de confruntare cu realitatea, exercițiu pe care presa românească îl evită sistematic pentru că nu este la fel de sexy ca scandalurile din Palm Beach: în primele șase luni ale anului 2025, sistemul anti-trafic a raportat 326 victime, dintre care 79% sunt femei și 42% sunt minori, dar aceste cifre probabil că vă plictisesc deja pentru că nu conțin nume de celebrități și nu pot fi transformate în titluri cu Trump în ele.
Din 7.000 de femei exploatate anual în Uniunea Europeană, aproximativ 3.000 sunt din România (!!!), ceea ce înseamnă că suntem fabrica de carne vie a Europei, nu este metaforă menită să șocheze ci realitate statistică confirmată de multiple rapoarte internaționale.
România este pe primul loc la traficul de persoane în Europa, statistică dovedită de numeroase rapoarte internaționale de la Departamentul de Stat al SUA la Eurostat și GRETA, dar această primă poziție în acest clasament al rușinii naționale nu face trending topics, nu generează indignare pe rețelele sociale, nu determină jurnaliștii să scrie editoriale aprinse despre ce societate oribil de coruptă avem, pentru că ar însemna să recunoaștem că toate acestea se întâmplă cu complicitatea noastră pasivă, a tuturor.
În perioada 2019-2023, aproape 48% dintre victimele exploatării sexuale și pornografiei infantile erau minore, ceea ce înseamnă COPII, copiii pe care instituțiile statului ar trebui să îi protejeze dar pe care în realitate îi facilitează către traficanți cu o eficiență care ar fi impresionantă dacă nu ar fi atât de criminală.
Dar cea mai șocantă cifră, cea care ar trebui să facă prima pagină în fiecare ziar până când capetele celor responsabili încep să cadă, este aceasta:
40% dintre cazurile de minori dispăruți provin din centrele de protecție DGASPC, aflate în subordinea Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului,
instituții cu nume grandioase care sună a protecție și grijă dar care în realitate funcționează ca pepiniere pentru traficanți.
Citiți din nou cifra și gândiți-vă la ea: patru din zece copii care dispar provin din casele statului, din instituțiile care ar trebui să îi protejeze, din sistemul pe care îl plătim cu toții prin taxe și despre care vrem să credem că funcționează, chiar dacă toate dovezile arată că este complice activ la traficul de minori.
Cum am ajuns să fim fabrica de carne vie a Europei
Mai multe ONG-uri și rapoarte ale ambasadei SUA au adus la cunoștința parlamentului legăturile pe care anumite persoane din structurile de conducere ale DGASPC-urilor le-ar avea cu rețele ale traficului de persoane. Vorbim de un raport real. Unde statul român este acuzat că eșuează constant și intenționat în identificarea și protecția victimelor, în special a copiilor, care reprezintă o mare parte dintre victimele identificate.
Rapoartele arată, printre alte orori, că în anumite județe din România (nu vorbim despre anomalii izolate ci despre zone întregi în care corupția este sistematică), oficialii de la Protecția Copilului au acționat ca și COMPLICI ai traficanților, transformând instituțiile care ar trebui să protejeze copiii în pepiniere pentru industria sexului, dar despre aceste județe specifice presa nu scrie investigații în profunzime, nu trimite echipe de jurnaliști să descopere numele și legăturile exact pentru că ar fi periculos și incomod.
Fetele minore ies din țară cu documente false sau declarații la un notar plătit, iar tinerele sunt efectiv “învoite” - termenul vine din raportul oficial și merită lăsat în ghilimele pentru că suna la fel de orwellian precum este - de reprezentanții din conducerea DGASPC-urilor și “scoase la produs de către traficanți”, dar când citiți aceste cuvinte - “învoite” și “scoase la produs” - vă rog să realizați că vorbim despre funcționari publici plătiți din banii noștri care facilitează activ prostituția minorelor și nu sunt în închisoare.
Experții au raportat că angajații Serviciilor de Protecție a Copilului care ar trebui să supravegheze copiii din instituții guvernamentale nu doar că nu încearcă proactiv să prevină traficul - ceea ce ar fi deja o dovadă de incompetență gravă - dar uneori sunt complici activi în trafic, unii angajați încurajând fetele să se implice în traficul sexual sau tolerând cu bună știință exploatarea copiilor, transformând practic locurile de muncă plătite de stat în posturi de recrutare pentru traficanți. Înțelegeți cât de grav e acest lucru?
Deci instituțiile statului român facilitează activ traficul de copii, și când spun asta nu vorbesc metaforic sau exagerez pentru efect literar ci citez din rapoarte oficiale.
Mai mult, conform raportului Departamentului de Stat al SUA din 2022 - da, ironic să aflăm despre corupția din România din rapoarte americane în timp ce presa românească scrie despre scandalurile americane - instanțele au emis o condamnare cu suspendare de trei ani împotriva unui fost șef de poliție care, conform rapoartelor media, a ignorat plângerile penale depuse de familiile victimelor traficului de copii și a încercat să reconcilieze victimele cu traficanții, ceea ce înseamnă că un șef de poliție care proteja activ traficanții de copii a primit o condamnare cu suspendare și probabil acum se plimbă liber și își trăiește viața în timp ce victimele pe care ar fi trebuit să le protejeze sunt distruse pe viață.
Raportul mai arată că există șase niveluri concentrice de prevenire și protecție a copiilor vulnerabili: autorități centrale, regionale, județene, locale, comunitatea și familia, ceea ce sună impresionant pe hârtie și probabil a costat multe ore de consultanță și ședințe la minister, dar realitatea pe care o arată același raport este devastatoare:
“Primul nivel funcțional de prevenire și protecție este nivelul județean, urmat de nivelurile superioare. Copilul vulnerabil nu are în proximitatea sa vreo formă de sprijin direct familial, comunitar sau instituțional. Mediile de protecție și sprijin imediat - familia, comunitatea, autorități locale - nu numai că nu își îndeplinesc funcțiile, ci în multe cazuri facilitează sau chiar reprezintă riscul de traficare.”
Citiți din nou ultima frază: familia, comunitatea și autoritățile locale nu doar că nu protejează copiii ci facilitează sau reprezintă riscul de traficare, ceea ce înseamnă că am reușit performanța de a construi un sistem în care toate structurile care ar trebui să protejeze copiii sunt fie complice fie direct implicate în victimizarea lor.
Întregul nostru sistem este putred.
Și când ajunge totuși un caz în instanță, după ce familia a trădat copilul, comunitatea a închis ochii, autoritățile locale au facilitat traficul și sistemul de protecție l-a vândut traficantului, ce se întâmplă? În 2024, instanțele au condamnat 161 de traficanți - 143 pentru trafic sexual și 18 pentru trafic de muncă - pentru mii de victime identificate, ceea ce înseamnă că șansa ta ca traficant să ajungi în închisoare este statistică infimă, făcând din traficul de persoane una dintre cele mai profitabile și mai puțin riscante afaceri din România.
De la momentul în care o victimă a început să fie traficată până la condamnarea în primă instanță a traficantului au trecut în medie zece ani, timp în care copilul sau tânăra a fost exploatat, traumatizat, distrus psihic și fizic în timp ce traficanții și-au construit vile și au trăit în lux din profiturile obținute din suferința victimelor, iar când în sfârșit vine condamnarea, după zece ani de proceduri și amânări, multe din pedepse sunt cu suspendare sau sub minimul prevăzut de lege.
Strategia Națională Împotriva Traficului de Persoane 2024-2028 a fost lansată cu fast în mai 2024, probabil cu conferință de presă și declarații solemne despre angajamentul autorităților de a combate acest flagel, dar strategiile pe hârtie sunt ieftine și conferințele de presă sunt ușoare, în timp ce implementarea efectivă a măsurilor necesare ar presupune curaj politic și resurse reale pe care niciun guvern român nu pare dispus să le aloce când poate să aloce banii respectivi către clientela politică.
Ceea ce ar trebui făcut concret dacă am avea o clasă politică care se rușinează măcar un pic de faptul că suntem campioni europeni la traficul de persoane, dacă am avea autorități care consideră că traficul de copii din instituțiile statului este o problemă mai gravă decât câștigarea următoarelor alegeri, dacă am avea o societate care se scandalizează la fel de tare de propriile sale eșecuri precum se scandalizează de scandalurile americane, este următoarea.
În primul rând ar trebui făcută o curățenie completă în toate DGASPC-urile din județele cu procent ridicat de copii dispăruți, nu o reformă cosmetică sau o comisie de anchetă care să producă rapoarte citite de nimeni, ci o epurare sistemică și brutală în care fiecare șef de DGASPC este investigat, fiecare funcționar cu legături dovedite la traficanți este nu doar dat afară ci trimis în instanță, fiecare județ în care ONG-urile au identificat legături între conducerea DGASPC și rețelele de trafic este curățat complet până când nu mai rămâne niciun complice în sistem, dar bineînțeles că aceasta ar presupune să deranjezi baroni locali care au conexiuni politice și este mult mai convenabil să organizezi conferințe despre strategii naționale.
În al doilea rând ar trebui alocat buget real pentru personal specializat și instruit continuu la nivelul tuturor instituțiilor implicate în combaterea traficului, nu promisiuni și strategii ci bani efectivi care să permită angajarea de investigatori pregătiți, procurori specializați, judecători instruiți special pentru aceste cazuri, transformând lupta împotriva traficului într-o prioritate instituțională.
În al treilea rând ar trebui făcută o reformă legislativă radicală care să clarifice competențele, să elimine fragmentarea actuală care permite traficanților să scape prin găurile din sistem, să facă imposibile condamnările cu suspendare pentru trafic de persoane mai ales când victimele sunt minori, să elimine toate tehnicalitățile juridice care permit prescrierea sau anularea dosarelor după ani de anchetă.
În al patrulea rând ar trebui creat un sistem de compensare flexibil și accesibil pentru victime, nu hârtiile și procedurile actuale care au dus la situația în care doar 26 din peste 3.300 de victime identificate între 2019-2024 au primit compensații, ci un sistem în care victima este prezumată a avea dreptul la compensare și statul are sarcina de a demonstra contrariul dacă există dubii, un fond guvernamental de compensare rapidă care să nu aștepte condamnarea finală a traficantului pentru a oferi victimei sprijin financiar imediat, eliminarea tuturor taxelor judiciare și a tuturor barierelor birocratice care fac imposibilă accesarea compensațiilor, dar un astfel de sistem ar costa bani și este mai ușor să lași victimele să se descurce singure.
În al cincilea rând ar trebui finanțate adecvat ONG-urile care oferă servicii de protecție și asistență victimelor, nu cu promisiuni sau proiecte pilot ci cu bugete consistente și pe termen lung care să permită acestor organizații să funcționeze profesional și să ofere servicii reale pentru toate victimele identificate nu doar pentru 35% dintre ele așa cm se întâmplă acum, transformând asistența victimelor dintr-o loterie în care ai noroc dacă dai peste un ONG care are resurse într-un drept garantat pentru orice victimă identificată, dar finanțarea ONG-urilor ar presupune să recunoști că societatea civilă face treaba pe care statul ar trebui să o facă și niciun politician nu vrea să recunoască acest eșec.
În al șaselea rând ar trebui implementate în toate școlile din zonele vulnerabile programe educaționale despre traficul de persoane, stereotipuri de gen, siguranța online, nu ca o opțiune sau un proiect pilot ci ca parte obligatorie din programa școlară, cu profesori instruiți special pentru asta și cu materiale adaptate vârstei copiilor, transformând educația despre riscuri dintr-o excepție într-o normă pentru fiecare copil din România, dar sistemul educațional are deja atâtea probleme încât nimeni nu vrea să adauge această responsabilitate suplimentară.
În al șaptelea rând ar trebui aplicate consecvent și sistematic confiscări de avere pentru toți traficanții condamnați, nu excepțional sau când s-a întâmplat să fie investigată și partea financiară ci ca regulă automată în care traficanții pierd tot ce au dobândit din exploatare și banii respectivi merg direct în fondul de compensare pentru victime, transformând traficul dintr-o afacere profitabilă cu risc mic într-una în care chiar dacă scapi de închisoare pierzi tot ce ai câștigat, dar aplicarea principiului “follow the money” presupune investigatori financiari specializați și voință de a urmări banii chiar când urmele duc spre oameni influenți.
Toate aceste măsuri sunt perfect realizabile, nu presupun tehnologie necunoscută sau resurse fantastice, pur și simplu presupun voință politică și rușine națională, două lucruri care par să lipsească complet din România contemporană care preferă să se scandal izeze de Epstein decât să își rezolve propriile crize.
Acum vreau să pun câteva întrebări directe către diferite categorii de români care au participat entuziast la indignarea colectivă față de dosarele Epstein dar care parcă nu găsesc aceeași energie când vine vorba de copiii care dispar din DGASPC-urile din România.
Pentru jurnaliștii care au scris cu atâta pasiune despre dosarele Epstein: când ați scris ultima dată un articol investigativ în profunzime despre traficul de copii din instituțiile statului român? Când ați mers ultima dată efectiv în județele respective să vorbiți cu familii și victime și să vedeți cu ochii voștri cm funcționează rețelele locale? Când ați pus ultima dată presiune publică constantă pe un șef de DGASPC acuzat de complicitate cu traficanții? Când ați urmărit ultima dată un dosar de trafic luni de zile sau ani dacă a fost necesar pentru a vedea dacă cineva este efectiv tras la răspundere? Câți dintre voi care ați folosit platformele voastre pentru materiale despre scandaluri internaționale ați folosit aceleași platforme pentru campanii susținute de conștientizare în comunitățile vulnerabile din România?
Pentru autoritățile care emit strategii naționale și participă la conferințe despre combaterea traficului: de ce 40% dintre copiii dispăruți provin din instituțiile pe care le conduceți? De ce șefii de DGASPC acuzați de legături cu traficanții sunt încă în funcții? De ce dosarele de trafic durează în medie zece ani? De ce traficanții primesc condamnări cu suspendare pentru crime atât de grave? De ce doar 26 din peste 3.300 de victime identificate au primit compensații? De ce ONG-urile care fac treaba pe care voi ar trebui să o faceți nu primesc finanțare adecvată? Ce ați făcut concret din Strategia Națională 2024-2028 în afară de a o lansa cu conferință de presă?
Pentru cetățenii care s-au scandalizat de Epstein și au distribuit articole pe Facebook despre cât de corupte sunt elitele americane: când ați cerut ultima dată autorităților locale transparență despre copiii dispăruți din casele de copii? Când ați pus ultima dată presiune pe aleșii voștri locali și naționali să explice de ce România este campioană europeană la traficul de persoane? Când ați susținut ultima dată financiar sau prin voluntariat ONG-urile care protejează victimele? Când ați educat ultima dată copiii voștri despre riscurile traficului și despre cm să ceară ajutor? Când v-ați indignat ultima dată la fel de tare pentru copiii din România pe cât v-ați indignat pentru victimele din America?
Nu zic că nu trebuie să ne indignăm și la dosarele Epstein, dar hai să ne indignăm și mai mult, și mai puternic vizavi de ceea ce se întâmplă la noi acasă, la faptul că există posibilitatea reală ca mulți dintre copiii ajunși chiar în dosarele Epstein să fie din România (voi reveni pe subiect), la faptul că țara noastră le livrează perverșilor propria populație.
Răspunsul la întrebările de mai sus îl știm deja: niciodată sau aproape niciodată, pentru că indignarea selectivă este mult mai confortabilă decât angajamentul real, pentru că este mai ușor să te scandalizezi de scandalurile altora decât să te confrunți cu propriile tale eșecuri ca societate, pentru că poți să fii superior moral pe internet fără să faci nimic concret în realitate, pentru că să ai curaj de la distanță nu costă nimic în timp ce curajul local poate costa surse și relații și siguranță personală.
Și pentru că, în final, nu îți pasă cu adevărat.
