21/08/2026
🔴 🔴 🔴 🎤🎲 Ștefan BRATOSIN (link comment)🔴 Primul cuvânt pe care Dumnezeu îl adresează omului căzut este întrebarea „Unde ești?” Mai târziu, pe Cain, după fratricid, Îl întreabă „Unde este Abel? Aceste două întrebări au în comun faptul că denunță un act pornind de la o relație cu un loc, „unde ești”, „unde este”. Adam s-a ascuns. Cunoaștem bine acest text. Adam umbla cu Dumnezeu în răcoarea zilei (Geneza 3:8). Nu era o vizită ritualică. Era un obicei. O familiaritate. O plimbare împreună. Într-o zi, însă, la auzul acelui mers, lui Adam i-a fost frică. Și s-a ascuns. Mă întreb dacă, nu cumva, colectiv și noi, biserica, nu am ajuns să ne ascundem. Nu în spatele unui copac, ca Adam. Ci în spatele unei construcții. Am schimbat treptat inima credinței noastre: de la „a umbla” cu Dumnezeu la „a ne aduna” într-un loc sfânt. Nu este nimic în neregulă, desigur, cu faptul că ne adunăm. Primii ucenici o făceau simplu, cu credință, cu bucurie. Dar, în această schimbare a obiectului închinării, am confundat locul adunării cu locul prezenței. Am început să credem că Dumnezeu ne aștepta în primul rând între patru pereți. Vorbeam despre „casa lui Dumnezeu” cu atâta fervoare încât am ajuns să credem că Dumnezeu se simte mai bine acolo decât oriunde altundeva. Fără să ne dăm seama, nu mai suntem biserica/popor care merge. Am devenit biserica/instituție care se stabilește. Adam s-a ascuns pentru a nu se dezvălui așa cm era cu adevărat în fața Celui cu care obișnuia să meargă. Noi de ce ne ascundem? Ne ascundem în spatele activității noastre religioase pentru a evita să reluăm călătoria cu El? Ne ascundem în spatele cucerniciei noastre pentru a nu auzi chemarea de a ieși? Ne ascundem în spatele menținerii spațiului nostru sacru pentru a nu fi nevoiți să răspundem chemării celor care sunt departe de acest spațiu? Dumnezeu ne întreabă: „Unde ești, biserică?” Biserica s-a născut în mișcare. Este o „ekklesia”, un popor „chemat afară”. Din închisoare. Din frică. Din sine. Chemat să urmeze, chemat să fie trimis. Dar noi am fost mai zeloși în a ne păzi spațiul decât în a ne păstra calea. Am construit și a fost frumos. Am vegheat, și a fost bine. Dar, prea des, am apărat împrejmuirea mai mult decât am îngrijit flacăra. Am întărit zidurile, în timp ce Isus, la rândul său, nu a încetat niciodată să dărâme granițele. El a vorbit în sinagogi, da. Dar la fel de mult pe dealuri, lângă lac, într-o casă, în jurul unei mese, pe drum sau stând la fântână într-o Samarie care era evitată. Isus nu a sacralizat niciodată niciun spațiu până la punctul de a ancora prezența Tatălui acolo. El a manifestat-o oriunde dragostea s-a aplecat către umanitate. Și noi? Noi ne-am obișnuit să spunem „hai să mergem la biserică”, ca și cm ar fi fost în primul rând un loc unde să mergem. În timp ce primii credincioși spuneau „noi suntem biserica”, noi am devenit oameni care frecventează un spațiu. Își mai amintește cineva că am fost chemați să fim un popor în mers, în mișcare? După ce Dumnezeu l-a mai căutat pe Adam, care s-a ascuns, textul biblic spune că El l-a căutat și pe Abel, pe care Cain l-a redus la tăcere. „Unde este Abel, fratele tău?” Această întrebare înfiorătoare în simplitatea ei, este în raport cu tot un act, bazat tot pe relația cu spațiul, cu câmpul. Acolo a ucis Cain. În câmp. Acolo a crezut că își poate șterge fratele din viața lui, să-l facă absent, să-l scoată din vedere și, prin urmare, de sub responsabilitatea sa. Răspunsul lui Cain mă doare de fiecare dată când îl aud: „Nu știu, sunt eu păzitorul fratelui meu?” Nu este ignoranță. Este un refuz. Un refuz de a-și recunoaște legăturile. Un refuz de a-și asuma responsabilitatea pentru ceea ce se întâmpla în afara spațiului pe care încă îl considera al său. Cain era dispus să se ofere lui Dumnezeu, dar nu voia să fie tras la răspundere pentru ceea ce trăia în afara sferei sale. Aici se naște a doua întrebare pentru noi, pentru fiecare credincios: „Unde este Biserica ta?” Vorbim despre „biserica noastră”, despre „adunarea noastră”, despre „comunitatea noastră”, cu o tandrețe legitimă. Dar această posesivitate ne-a orbit față de cei care nu aparțin acestui spațiu, „Unde este Biserica ta?” Este oare doar aici, între acești ziduri? Sau se găsește și acolo unde plânge fratele uitat? Dumnezeu nu ne întreabă: „Ești credincios scaunului tău sau băncii tale din biserică?” El întreabă: „Unde este fratele tău?” Și astăzi, acest frate este cel pe care spațiile noastre bine ordonate nu mai știu să-l primească. Cea mai mare problemă a bisericii în relația sa cu Dumnezeu nu este o eroare doctrinară. Este o eroare de „loc”. Adam avea totul, cu excepția locului celui care fuge. El își pierduse locul, acela de a merge lângă Dumnezeu. Biserica și-a părăsit uneori locul fără să-și dea seama. Am luat locul sanctuarului și l-am uitat pe cel al cărării. Am revendicat locul staulului, dar am tremurat la gândul de a ieși, precum Bunul Păstor, în căutarea singurei oi pierdute. Am vrut să fim un loc unde oamenii se simt bine și este bine că membrii se iubesc unii pe alții acolo. Dar Evanghelia ne cheamă constant să fim un popor din care „ieșim” să iubim. Iubirii creștine îi este întotdeauna greu să rămână închisă. De îndată ce este autentică, trece pragul. De aceea, aceste două întrebări ne tulbură. „Unde ești?” ne dislocă din ascunzătoarea noastră. „Unde este fratele tău?” ne dislocă din autosuficiența noastră. Ambele ne trag din spațiul liniștitor și ne obligă să ne confruntăm cu responsabilitatea relației. Întreaga Evanghelie nu este decât un răspuns lung la aceste două întrebări. Isus a venit să-l caute pe cel care se ascunsese. A venit să-l caute pe fratele pe care îl lăsasem mort în câmpurile noastre de indiferență. E timpul să ieșim din ascunzătorile noastre. Să părăsim, nu biserica în sine, ci modul nostru de a ne ascunde în ea. Să ne găsim din nou drumul. Să devenim din nou acel popor care, după ce l-a auzit pe Dumnezeu chemându-l, nu se mai teme să se arate și nu mai are inima să lase pe nimeni să dispară.
