27/05/2026
13/30 | 30 din 30 – O memorie vie a transformării
“Nu știam, în primele luni ale lui 1990, despre Decretul 770 și ce a însemnat. Eram studentă la Medicină, la Craiova și pentru materia puericultură am mers într-o secție de pediatrie, care atunci se numea orfelinat. Ne-au dus în niște încăperi unde erau copii abandonați, doar cu niște cămășuțe pe ei. Veneau cu mânuțele întinse spre noi, strigând „mama, mama”. Dacă nu ai trăit așa ceva, nu ai cm să înțelegi cm arătau acele spații și ce sentiment te încerca intrând acolo.
La 29 de ani, am ajuns să lucrez ca medic la căminul-spital din Băbeni. (...) Cu o seară înainte de a începe lucrul, m-am întâlnit pe stradă cu o asistentă pe care o cunoșteam. I-am spus, bucuroasă, că de a doua zi voi lucra la Băbeni. Femeia m-a privit îngrozită și a început să tragă de mine pe stradă, rugându-mă să fac orice altceva, numai să nu merg acolo. Astăzi înțeleg perfect ce a vrut să-mi spună. Ceea ce s-a imprimat în memoria mea – mirosul, suferința, înghesuiala, sunetele, toate acele suflete părăsite – este ceva ce, după atâția ani, nu pot reda în cuvinte.
Am văzut o infirmieră luând un copil și aruncându-l pe pat ca pe un sac de cartofi. Am întrebat-o, instinctiv, dacă și-ar fi tratat propriul copil în același fel. Femeia a încremenit. Și am înțeles imediat că nu teama de sancțiune o blocase, ci șocul comparației. (...)
La un moment dat, cei de la Fundația SERA m-au întrebat dacă accept prezența unui fotograf în instituție. Așa l-am cunoscut pe Doru Ștefan, care, la acea vreme, realiza documentarea fotografică a instituțiilor în care fundația se implica. Cred că a petrecut trei zile non-stop la Băbeni și a văzut lucruri pe care poate nici eu nu le văzusem, pentru că, în prezența mea, personalul se comporta cu mai multă atenție. Fotografiile au ajuns la Bruxelles și au declanșat o adevărată furtună. În primul rând, toată lumea era furioasă pe mine: de ce i-am permis să fotografieze în instituție. Au apărut articole în ziare, a început să vină toată lumea să vadă ce se întâmplă la Băbeni. Dar, la noi, nu era nimic nou. Era, de fapt, mult mai bine decât atunci când preluasem eu instituția.
Atunci a început lucrul direct cu Fundația SERA România, iar primul pas a fost evaluarea copiilor, pe care am realizat-o împreună cu kinetoterapeuta franceză Evelyne Soyez. Am muncit împreună zi lumină. Dincolo de finanțările pe care le-a adus, Fundația SERA a avut o viziune: nu doar despre cm ar trebui să arate procesul de închidere a unui cămin-spital, ci despre cm ar trebui să funcționeze un sistem care să protejeze cu adevărat copiii cu dizabilitate.” - Dr. Nicoleta Constantin, Căminul-Spital Băbeni, Vâlcea.
Acest fragment face parte din cercetarea „30 de interviuri pentru 30 de ani”, realizată de Muzeul Abandonului în colaborare cu Fundația SERA România, o arhivă de mărturii despre transformarea sistemului de protecție a copilului din România.
Citiți interviul integral aici: https://sera30ani.ro/interviuri/dr-nicoleta-constantin/
