28/03/2026
La 1900, o doamnă din București schimba cinci ținute pe zi - de dimineață, de vizită, de plimbare, de după-amiază și de seară - iar fiecare costum era atât de complicat încât avea nevoie de ajutor pentru a se îmbrăca.
Între garderoba unei țărance din Gorj și cea a unei doamne de pe Calea Victoriei exista o prăpastie de secole. Una purta aceeași ie albă cusută de mama ei, cu o fotă și un brâu lat, identice cu cele purtate de bunica și de străbunica ei. Cealaltă comanda stofe din Paris, purta corsete care îi subțiau talia la 40 de centimetri și avea un croitor personal care venea acasă cu modele copiate din revistele franțuzești.
România anului 1900 era de fapt două lumi suprapuse care nu se vedeau una pe alta.
La sat, garderoba unei femei era simplă și funcțională. Cămașa lungă din pânză de in sau cânepă, albă, cusută manual cu fir roșu sau negru la guler, la mâneci și pe piept. Fota, strânsă pe șold, din lână vopsită în culori naturale. Brâul lat, țesut cu motive geometrice. Opreg, batic, opinci din piele de porc. Iarna, un cojoc din piele de oaie. Totul era făcut în casă, de mâna femeii. O ie bună se cosea săptămâni întregi, iar cusăturile spuneau din ce zonă vii, din ce familie ești și cât de pricepută e mama care te-a crescut.
La oraș, lumea era cu totul alta. Doamnele din înalta societate trăiau într-un univers vestimentar de o complexitate greu de imaginat astăzi. Conform doctorului muzeograf Ștefania Dinu de la Muzeul Național Cotroceni, femeile cu situație materială favorabilă își asigurau zilnic toalete de dimineață, de după-amiază și de seară, plus ținuta de vizită și cea de plimbare, fie pe jos, fie în trăsură.
Costumul anului 1900 amintea de o clepsidră. Corsetul, piesa centrală a întregii construcții vestimentare, strangula talia până la limita suportabilului. Cu cât era mai strâns, cu atât aducea mai multe probleme de sănătate: leșinuri, dificultăți de respirație, deformarea coastelor. Dar moda nu ținea cont de sănătate. Deasupra corsetului venea bluza lejeră de batist sau zefir, cu mâneci bufante. Fusta era lungă până la pământ, cu trenă, uneori de câțiva metri. O femeie de rang înalt purta obligatoriu trenă. Cele de rând, nu.
Doar cele care au trăit în acele corsete pot înțelege cu adevărat ce însemna să fii femeie elegantă la 1900. Respirația era scurtă, mișcarea era limitată, iar o simplă plimbare pe Calea Victoriei devenea un exercițiu de rezistență fizică deghizat în grație.
Accesoriile erau obligatorii și complexe: mănuși din piele sau dantelă, evantai, lornion pentru privit la distanță, și carnețelul de bal în care se notau ordinea dansurilor și partenerii cărora le fuseseră acordate. Pălăria era piesa de rezistență. După 1880, devenise un accesoriu esențial, cu boruri generoase, bogat împodobită cu flori, pene, funde, agrafe și voalete. Era de neconceput ca o doamnă să iasă din casă fără pălărie.
Moldovencele se îmbrăcau cu mai mare cheltuială decât femeile din Țara Românească, nota presa vremii, dar și unele și altele nu pregetau să se afișeze cu ultimele creații din capitalele europene. Moda pariziană era legea supremă. Pe Calea Victoriei și pe Lipscani, croitorii copieau cu fidelitate modelele din Franța. Doamnele veneau de dimineață cu trăsura, alegeau stofe și materiale, se măsurau, iar hainele erau gata în câteva zile.
Te-ai întrebat vreodată cm arăta o plimbare pe Calea Victoriei în 1900? Rochii lungi cu trene care măturaau trotuarul, pălării monumentale cu pene de struț, mănuși albe până la cot, umbrele japoneze ținute cu grație, și în spatele fiecărei ținute un corset care transforma mersul într-o artă și respirația într-un lux.
Culoarea hainelor era un cod social nescris. Albul, bleu-ul, gri-ul, bej-ul și negrul erau culorile acceptate. Roșul era asociat cu femeile aflate în afara societății. Femeile căsătorite purtau tonuri mai închise, sobru și rezervat. Cele tinere aveau voie la nuanțe mai deschise. Doliul impunea negru complet, uneori ani de zile.
Între cele două lumi, cea a satului și cea a orașului, exista o zonă de mijloc: mahalaua. Aici, femeile purtau în zilele de lucru rochii din materiale ieftine, papuci și batic din pânză colorată. Pijamaua era o raritate, femeia dormind în cămașă lungă. La sărbători, nuntă sau botez, scoteau rochia înflorată, pantofii de piele și broboada de cașmir. Era tot ce aveau.
După 1900, moda a început să se simplifice. A apărut taiorul, o combinație de jachetă și fustă. Corsetul a început să dispară, făcând loc rochiei-sac, dreaptă, fără complicații. Paul Poiret introducea fustele hobble, strâmte și drepte. Revoluția Industrială schimba materialele: țesăturile deveneau mai fine, mai ușor de lucrat, iar hainele croite din stofe bune ajungeau și la oamenii de rând, nu doar la aristocrație.
Pe Lipscani, cel mai mare centru comercial al Bucureștiului, atelierele de croitorie și pălărierie funcționau la foc continuu. Între 1920 și 1930, pe Calea Victoriei era un croitor sau un pălărier la tot pasul. Materiale de calitate extraordinară, haine populare în sânul tuturor claselor sociale. Moda vestului european ajungea la București prin mâinile croitorilor care copiau modelele pariziene.
Astăzi, când o româncă se îmbracă dimineața în cinci minute cu ce găsește în dulap, merită să se gândească o clipă la străbunica ei care avea nevoie de o oră și de ajutorul a două femei doar pentru a-și pune corsetul. Și că între ie cusută de mână și rochia comandată din Paris, între batic de cânepă și pălărie cu pene de struț, exista nu doar o diferență de bani, ci o diferență de lumi întregi care trăiau pe același pământ dar în secole diferite.
