07/09/2026
PENTRU UNII COPII, ȘCOALA NU ÎNCEPE
În fiecare toamnă, România se pregătește pentru începutul unui nou an școlar.
Magazinele se umplu de ghiozdane, caiete și rechizite. Părinții își duc copiii la școală. În orașe, curțile școlilor se umplu de copii îmbrăcați frumos, cu flori în mâini și cu emoția primei zile.
Dar există copii pentru care școala nu începe.
Nu pentru că nu vor să învețe.
Nu pentru că sunt mai puțin inteligenți.
Nu pentru că nu au vise.
Ci pentru că s-au născut într-o familie săracă, într-un sat izolat, într-o casă în care fiecare mână de lucru contează.
Pentru unii copii, în locul ghiozdanului există găleata cu apă.
În locul caietului există sapa.
În locul temelor există animalele care trebuie hrănite.
În locul uniformei există hainele de muncă.
Iar în locul întrebării „Ce ai învățat astăzi?” apare întrebarea:
„Ai terminat treaba?”
COPILUL CARE DEVINE ADULT PREA DEVREME
În multe familii vulnerabile din mediul rural, copilăria nu este o perioadă în care copilul poate să descopere lumea, să învețe și să își construiască un viitor.
Este o perioadă în care trebuie să ajute familia să supraviețuiască.
Părinții au venituri mici. Uneori nu există un loc de muncă stabil. Uneori distanța până la școală este mare. Transportul este dificil. Școala din sat poate avea resurse puține, iar familia nu își permite rechizite, haine, internet, un calculator sau meditații.
Și atunci copilul începe să fie privit nu ca un copil care trebuie protejat și educat, ci ca încă o pereche de mâini.
„Du-te și adu lemne.”
„Ai grijă de animale.”
„Ajută la câmp.”
„Ai grijă de frații mai mici.”
„Trebuie să mergem la muncă.”
La început lipsește o zi.
Apoi două.
Apoi o săptămână.
Apoi copilul rămâne în urmă.
Nu mai înțelege lecțiile.
Îi este rușine să răspundă.
Începe să evite școala.
Și, încet-încet, **absența devine abandon**.
ROMÂNIA ARE O PROBLEMĂ URIAȘĂ CU ABANDONUL ȘCOLAR
Datele europene sunt extrem de clare.
În 2025, România a avut o rată de **15,5% a părăsirii timpurii a educației și formării în rândul tinerilor de 18–24 de ani**, cea mai mare din Uniunea Europeană. Media UE a fost de 9,1%.
Cu alte cuvinte, România nu se află doar puțin peste media europeană. Suntem la o distanță enormă față de obiectivul european de sub 9%.
Iar problema este și mai gravă atunci când privim către mediul rural.
Datele Comisiei Europene arată că în 2024 rata părăsirii timpurii a școlii a fost de **26,3% în mediul rural**, față de doar **3,3% în orașele mari**.
Diferența aceasta spune, poate mai mult decât orice discurs politic, cât de diferite sunt șansele unui copil în funcție de locul în care se naște.
Un copil născut într-un oraș mare și un copil născut într-un sat sărac nu pornesc întotdeauna de la aceeași linie de start.
Unul poate avea școala la câteva sute de metri, internet, transport, after-school, biblioteci, meditații și părinți care îl pot ajuta.
Celălalt poate avea școala la kilometri distanță, o familie numeroasă, părinți cu educație redusă, lipsuri materiale și obligația de a munci.
Și apoi ne mirăm că rezultatele sunt diferite.
NU ESTE DOAR DESPRE ABANDON. ESTE ȘI DESPRE ANALFABETISM
Există și o altă problemă pe care trebuie să avem curajul să o numim.
Analfabetismul.
Recensământul Populației și Locuințelor din 2021 include explicit statistici privind populația de 14 ani și peste declarată analfabetă, inclusiv în funcție de mediul de rezidență.
Dar astăzi trebuie să vorbim și despre o formă mai subtilă a problemei:
analfabetismul funcțional.
Un copil poate merge la școală ani de zile, poate primi note, poate trece dintr-o clasă în alta și, totuși, să ajungă adolescent fără să poată înțelege corect un text, să interpreteze informația sau să folosească în practică ceea ce a învățat.
Rezultatele PISA 2022 sunt cutremurătoare:
41,7% dintre elevii români de 15 ani** aveau rezultate sub nivelul de bază la citire;
48,6%** aveau rezultate sub nivelul de bază la matematică;
44%** aveau rezultate sub nivelul de bază la științe.
Asta înseamnă că problema României nu este numai copilul care nu mai ajunge la școală.
Este și copilul care **ajunge la școală, dar nu reușește să dobândească acele competențe de bază care îi vor permite să se descurce singur în viață.**
SĂRĂCIA ȘI EDUCAȚIA SE HRĂNESC UNA PE CEALALTĂ
În 2024, **33,8% dintre copiii din România erau în risc de sărăcie sau excluziune socială**, una dintre cele mai ridicate proporții din Uniunea Europeană.
Aici se află una dintre cheile întregului fenomen.
Sărăcia poate împinge copilul în afara școlii.
Iar lipsa educației îl poate împinge, mai târziu, înapoi în sărăcie.
Este un cerc.
Sărăcie → absențe → rezultate slabe → abandon → educație redusă → loc de muncă slab plătit → sărăcie.
Iar dacă acel copil își întemeiază o familie și copiii lui cresc în aceleași condiții, cercul se poate repeta.
De aceea abandonul școlar nu este doar o problemă a sistemului de educație.
Este o problemă socială.
Este o problemă economică.
Este o problemă a satului românesc.
Și, în cele din urmă, este o problemă a întregii societăți.
CÂND COPILUL MUNCEȘTE ÎN LOC SĂ ÎNVEȚE
Există o diferență enormă între copilul care își ajută părinții ocazional și copilul pentru care munca devine principala ocupație.
A ajuta familia este firesc.
Dar atunci când munca ajunge să înlocuiască școala, nu mai vorbim despre responsabilizare.
Vorbim despre **pierderea unei șanse la viață**.
Pentru că educația nu înseamnă doar o diplomă.
Înseamnă să poți citi un contract.
Să poți înțelege o factură.
Să poți calcula un salariu.
Să poți înțelege un prospect medical.
Să poți verifica dacă cineva te minte.
Să poți învăța o meserie.
Să poți concura pentru un loc de muncă.
Să poți înțelege lumea în care trăiești.
Educația este una dintre cele mai puternice forme de libertate.
Iar copilului căruia îi este luată educația îi este luată, într-o anumită măsură, și posibilitatea de a-și alege singur viitorul.
SATUL ROMÂNESC NU TREBUIE LĂSAT ÎN URMĂ
Problema nu este că satul românesc ar fi „mai puțin capabil”.
Problema este că există comunități rurale în care acumularea dezavantajelor este mult mai mare.
Comisia Europeană arată că România are una dintre cele mai mari diferențe urban-rural din UE în privința competențelor de bază. În mediul rural, doar aproximativ două treimi dintre adulți au finalizat învățământul primar, iar participarea la niveluri superioare de educație este extrem de redusă.
Asta înseamnă că un copil se poate naște într-o familie în care părinții nu au avut posibilitatea să primească o educație suficientă, într-o comunitate cu oportunități limitate, iar apoi să primească, la rândul său, o educație insuficientă.
Nu pentru că cineva a decis explicit că acel copil trebuie să fie sărac.
Ci pentru că sărăcia se transmite atunci când societatea nu intervine suficient de devreme.
ȘCOALA TREBUIE SĂ FIE LOCUL UNDE COPILUL IESE DIN ACEST CERC
Nu putem să îi cerem unui copil să își construiască singur viitorul atunci când familia lui abia reușește să supraviețuiască.
Nu putem să spunem:
„De ce nu învață?”
fără să întrebăm:
„Are unde să învețe?”
„Are ce să mănânce?”
„Are cu ce să ajungă la școală?”
„Are rechizite?”
„Are lumină și căldură acasă?”
„Are internet?”
„Are un adult care să îl ajute?”
„Are timp să își facă temele?”
„Sau, în timp ce alți copii își fac temele, el muncește?”
Aici trebuie să înceapă adevărata discuție despre educație.
PENTRU UNII COPII, ȘCOALA NU ÎNCEPE PE 7 SEPTEMBRIE
Pentru unii începe cu adevărat abia atunci când societatea le întinde o mână.
Când primesc un ghiozdan.
Când primesc o masă caldă.
Când cineva le plătește transportul.
Când un profesor merge după ei.
Când primesc sprijin la teme.
Când familia este ajutată suficient încât copilul să nu mai fie obligat să muncească pentru a supraviețui.
Când cineva le spune:
„Tu nu trebuie să muncești ca să supraviețuiești. Tu trebuie să înveți ca să poți alege ce vei fi.”
Adevărata luptă împotriva abandonului școlar nu înseamnă doar să construim școli.
Înseamnă să construim șanse.
Să rupem legătura dintre locul în care te-ai născut și destinul pe care îl vei avea.
Pentru că un copil nu și-a ales familia.
Nu și-a ales satul.
Nu și-a ales veniturile părinților.
Nu și-a ales condițiile în care s-a născut.
Dar societatea poate alege să nu îl abandoneze.
Și poate că aceasta ar trebui să fie una dintre cele mai importante misiuni ale unei țări: să nu permită ca sărăcia părinților să devină condamnarea copiilor.
Pentru că, în fiecare toamnă, când spunem:
„A început școala!”
trebuie să ne întrebăm dacă, într-adevăr, a început pentru toți copiii.
Pentru că, pentru unii, școala începe în septembrie.
Pentru alții începe mult mai târziu.
Iar pentru unii…nu începe niciodată.
Și fiecare copil pierdut astfel nu este doar o statistică.
Este o viață care ar fi putut fi altfel.
