11/06/2026
Mă numesc Ileana Mateescu și m-am născut la 10 ianuarie 1951, în satul Gârdoaia din comuna Florești, județul Mehedinți.
Andreea Cârstea: Părinții cm s-au numit și ce profesie au avut?
I.M.: Angelica și Gheorghe Caraiman, erau țărani mijlocași.
Părinții mei locuiau în satul Gârdoaia din comuna Florești, în județul Mehedinți...Era ziua de luni, după duminica Rusaliilor. În Mehedinți, în duminica Rusaliilor sunt foarte multe localități în care se face Nedeie, sau rugă, nu știu cm se mai zice în altă parte. Și din acest motiv, și fiind și zi de sărbătoare mare, aproape toți locuitorii satului observaseră că treceau mereu camioane cu soldați. Nu-și puteau explica ce – și-au dat seama că se întâmpla ceva, nu prea și-au explicat despre ce ar putea fi vorba. Părinții mei în ziua aceea de luni aveau aranjat ca vreo 20 de oameni din satul nostru să meargă pe terenul nostru, la prașila a doua a porumbului. Și mama s-a sculat pe la ora patru dimineața, în ideea că trebuia să facă multă mâncare, și în timp ce pregătea i s-a părut că aude zgomote în curte. Și atunci a vrut să vadă despre ce e vorba. În momentul în care a deschis ușa să iasă afară din casă, cineva a împins-o înapoi. Acel cineva avea și armă! Deci, cu arma a împins-o înapoi și a intrat și dumnealui în casă... Fratele meu mai mare cu doi jumătate decât mine, tot mic era și el. Și în momentul când ostașul acela – n-aș putea să spun că era un gradat sau un simplu soldat – a întrebat unde este capul familiei, mama l-a condus în camera unde dormea tăticu’. L-a sculat și așa în mod destul de brutal și trezit din somn i-a cerut să semneze o hârtie, dar nu i-a explicat și despre ce e vorba. I-a spus doar că în câteva ore trebuie să-și pregătească un bagaj, să-și adune lucrurile pe care le consideră de cea mai mare necesitate, dar nu mai mult decât v-a putea să-și care cu propriul mijloc de transport – o căruță – până la cea mai apropiată gară. În cazul nostru, cea mai apropiată gară era Strehaia, care se află cam la 20 de kilometri distanță de satul nostru... Ultima gară pentru noi a fost Cioara, acolo tatălui meu și celorlalți capi de familie li s-a dat câte o bucată de carton pe care era trecut un număr și li s-a spus să aibă foarte mare grijă de acel cartonaș. După care n-au mai fost asamblate căruțele noastre deoarece în gară erau rechizi-ționate căruțe de pe la localnici. Am încărcat bagajele, de data asta în niște căruțe străine, și destul de departe de gară a fost locul unde avea să se formeze satul, într-un câmp de bumbac, pe Valea Călmățuiului, între satele Însurăței și Viziru.
Satul era parcelat, vatra satului fusese parcelată, erau trasate străzile, fiecare și-a căutat țărușul, a găsit locul unde urma să-și formeze gospodăria... În câmpul liber, da. Mama povestea că drumul ăsta de vreo 20 de kilometri pe care îl făcuseră cu căruța prin pământul Bărăganului a fost un chin. Cum noi mergeam în coloană, se făcuse un nor de praf și se depusese foarte mult praf pe fețele noastre, ale copiilor. În momentul când au ajuns la țărușul repartizat a început o ploaie torențială, din asta de vară, și stropii de la ploaie, cu praful care se depusese pe fețele și hainele noastre, au format, așa, un fel de noroi. Tata, ca să ne protejeze, a pus două carpete de pat cap în cap și ne-a băgat sub ele.
În prima săptămână, noi copiii dormeam în căruță și părinții sub căruță pe pământul gol.
Interviu realizat de Andreea Cârstea, la 21 iulie 2008 (Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei – Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Arhiva de Istorie Orală, interviul nr. 3092) și publicat în ÎNCHIŞI SUB CERUL LIBER. Mărturii ale copiilor deportaţi în Bărăgan, editor: Teodor Hossu-Longin, Fundația Academia Civică, 2026
Foto: Familia Angelica şi Gheorghe Caraiman, împreună cu fiica Ileana și fiii lor Bebe și Gheorghe (născut în deportare)
