20/05/2026
Am cotrobăit zilele trecute prin toate cărțile mele de mitologie greacă. De ce? Păi mi-am dat seama că nicăieri nu apare un zeu al prieteniei. Niciunul. Tinerețea o are pe H**e, frumusețea pe Afrodita, familia pe Hera, marea pe Poseidon, înțelepciunea pe Atena, războiul pe Ares, negoțul și drumurile pe Hermes. Fiecare lucru omenesc, fiecare teamă, fiecare patimă își găsește un chip printre olimpieni.
Dar prietenia? Nimic.
Să fie o întâmplare? Probabil că nu. Zeii grecilor sunt capricioși și vanitoși, geloși și răzbunători, schimbători precum furtuna de pe mare. Iubesc cu patimă, urăsc cu cruzime, ajută azi și pedepsesc mâine.
Prietenia cere altceva. Eu zic că cere statornicie. Cere răbdare. Cere loialitate până la capăt, chiar și atunci când nu mai e nimic de câștigat. Prietenia e poate cea mai liniștită dintre marile iubiri ale omului. Și cea mai înaltă. Așa o văd eu. Ea nu cere jertfe pe altare și nici temple de marmură. Se hrănește din încredere, din râsete împărțite, din tăceri care nu apasă, din sprijin dat la nevoie și bucurie pentru reușitele celuilalt.
Eiiii, poate tocmai de aceea grecii nu i-au dat un zeu: PRIETENIA era prea curată pentru Olimp. Prea omenească și prea frumoasă ca să fie lăsată pe mâna unor nemuritori care își schimbau favorurile după orgoliu și toane. Prietenia nu avea nevoie de fulgere, de tridente sau de care de foc. Avea nevoie doar de oameni care să rămână unul lângă altul atunci când lumea începe să se clatine sau când totul e pură strălucire.
Cea mai mare laudă pe care i-o putem aduce prieteniei? Dintre toate lucrurile pe care anticii le-au ridicat la rang divin, EA a rămas mai presus de zei.
Prietenia e de mare preț la noi în CUIB.
Scarlett
