HOSPICE Casa Sperantei Brasov

21/08/2026

Căutăm partea lipsă din .
Următorul post este potrivit doar pentru cei care vor să ne fie mai mult decât colegi!

💚 Infirmieră – Unitatea cu paturi Adulți - BRAȘOV
Căutăm o persoană harnică, atentă, empatică și proactivă;
Căutăm persoana care să sprijine constant pacienții în ceea ce privește igiena și toaleta zilnică, dar și la mobilizare și plimbare.
Căutăm omul care oferă speranță și timp din timpul lui.

Contact: Horeica Roxana – Coordonator Nursing Adulți
📞 0372 577 942 / [email protected]

Postul este full-time, în ture de 12/24 și 12/48, cu contract pe perioadă nedeterminată.
Este necesar cursul de infirmieră.

Restul nu prea încape într-un anunț de angajare. Cea mai frumoasă parte o veți afla la HOSPICE.
Vă așteptăm în poveste! 💚

Mai multe detalii despre poziție găsiți accesând link-ul din comentarii.

20/08/2026

"Te gândești la acei copii ca și cm ar fi ai tăi. Tu nu ai sta treaz pentru copiii tăi?"

O lume aproape întreagă se pregătea de somn când această poveste se scria.
Spunem aproape, pentru că pentru Dora și pentru acei oameni care lucrează în ture de seară și de noapte, programul e diferit. Dora este infirmieră pe unitatea cu paturi copii și este colega noastră de 24 de ani. În acești 24 de ani ea spune că a lipsit doar 6 luni, luni în care a vrut să încerce un alt sistem medical, să vadă ce se întâmplă și cm e viața dincolo de HOSPICE. Și a revenit curând. "Nu era de mine, ăsta e adevărul. Locul meu e aici, am crezut că mă pot adapta oriunde, dar adevărul este că doar aici mă regăsesc."

Și pentru a se regăsi zi de zi, an după an la HOSPICE, Dora recunoaște că una dintre cele mai mari virtuți ale unei persoane din domeniul medical, și mai ales în pediatrie, este răbdarea. "Dacă nu o ai, nu ești persoana potrivită". Poți fi iubitor, poți fi un adevărat profesionist, dar trebuie să ai multă răbdare cu copiii. Mulți dintre ei, nu pot verbaliza ceea ce au nevoie, prin ce trec sau ce simt.

Mereu a iubit copiii și a simțit o chemare specială față de ei.

Deși o fire calmă, recunoaște că există un lucru care o supără foarte tare: atunci când anumiți oameni îi spun "eu nu știu cm poți face asta".
"Dacă eu nu pot, tu nu poți, poate nici altul nu poate, cine va avea grijă de acești copii?" - și e un răspuns care ne face să apreciem și mai mult profesioniștii pe care, cu bucurie și mult noroc, îi avem în echipa noastră.
Pentru Dora, HOSPICE este o a doua casă. A petrecut 24 de ani aici, multe zile, seri și nopți. Recunoaște că seara, indiferent cât încerci să te odihnești ziua, te cuprinde oboseala. "Dar te gândești la acei copii ca și cm ar fi ai tăi. Tu nu ai sta treaz pentru copiii tăi?"

Sprijină-i pe cei care veghează zi și noapte trimițând un SMS la 8864 cu textul TIMP.

19/08/2026

„Nu e plăcut, dar asta este realitatea.”

Domnul B. are 89 de ani și vorbește greu. Dar cuvintele lui au greutatea unei vieți întregi. A ajuns la HOSPICE în urmă cu doi ani, la îndemnul prietenului său, Vasile. De atunci, aceasta este a cincea internare. Și, de fiecare dată, spune că s-a simțit bine, că s-a întors acasă „pus pe picioare”.

Domnul B. nu are copii. Iar liniștea, care se așterne după acel "sunt singur", sfredelește. Atunci simte că e nevoie de o completare: "contrar a ceea ce am crezut mai demult, astăzi văd că nu e nicio diferență între mine și cei 2 prieteni care mi-au mai rămas. Ei au copii, dar, din păcate, se bucură de singurătate ca și mine. Nu e plăcut, dar asta este realitatea. Realitate care nu se potrivește mereu cu zicala că, dacă ai copii, îți dau o cană de apă la bătrânețe.”

Astăzi, domnul B. nu mai poate locui singur. Are nevoie de ajutor și sprijin. Are Alzheimer și cancer de prostată, dar nu a uitat să râdă. Îi cerem o fotografie și când i-o arătăm, se uită la ea și spune râzând: „Ăsta da băiat!”

Fost economist, nu îi place risipa de cuvinte. Dar știe să recunoască oamenii care îi sunt alături. Și vrea să transmită un sincer mulțumesc oamenilor care susțin fundația, mai ales când el a găsit, de cinci ori aici, grijă și sprijin.

La 89 de ani spune că nu mai are nevoie de multe, doar de ceva care să-i facă timpul mai ușor: un om, o mână întinsă, o îngrijire bună, un loc în care să fie văzut și ascultat.

Trimite un SMS cu textul TIMP la 8864 și oferă-le pacienților noștri un timp alinat la HOSPICE.

18/08/2026

Din băncile facultății, în saloanele HOSPICE. Și înapoi, după trei ani.

Anca este parte din povestea HOSPICE Casa Speranței din 2014. A venit mai întâi ca voluntar, pe când era încă studentă la Facultatea de Medicină din Brașov. Știa deja unde își dorește să lucreze și, mai ales, știa că vrea să profeseze la HOSPICE.
La scurt timp s-a angajat ca asistent medical. A fost, timp de doi ani, asistent medical șef de secție și, de-a lungul anilor, a trecut prin toate serviciile medicale pentru adulți: îngrijire la domiciliu, policlinică și internare cu paturi.

Nu a lucrat niciodată nici în sistemul medical de stat, nici în cel privat. Așa că nu poate vorbi despre diferențele dintre aceste sisteme. Poate vorbi însă cu certitudine despre diferența pe care HOSPICE o face în viața pacienților – de la momentul în care ajung aici și până la externare.
Apoi, Anca a devenit mamă. Trei ani de concediu de creștere a copiilor, doi copii și o casă plină de activitate. Și totuși, spune că îi era dor de HOSPICE. De colegi. De muncă. De locul acesta care devenise, în timp, o parte din identitatea ei.

Venea în vizită, uneori singură, alteori împreună cu cei mici. „Așa am simțit că nu am plecat niciodată cu adevărat.”
De aproximativ șase luni, Anca s-a întors. Recunoaște că nu i-a fost ușor. Oboseala de acasă, readaptarea la ritmul de lucru și întoarcerea într-o echipă și într-un rol pe care le iubește au însemnat un efort mare. Dar maternitatea i-a adus ceva nou și în profesie:
„Nu mai sunt așa sensibilă. Rolul de mamă te întărește. Iar la muncă, acum, ăsta e un plus.”
În toți acești ani a învățat și cât de important este să își recunoască propria vulnerabilitate. Au fost pacienți și povești de care s-a atașat, situații care au însoțit-o și după ce a trecut pragul HOSPICE. Astăzi știe să își delimiteze mai bine rolurile, fără să își piardă empatia.

Mesaj de la Anca

Și mai este ceva ce Anca ar vrea să ne spună: să nu ne oprim la prima informație pe care o primim. Să verificăm, să căutăm mai multe surse, să fim curioși și deschiși către realități diferite de ale noastre.
Este bucuroasă că, în ultimii ani, oamenii au început să înțeleagă mai bine ce înseamnă HOSPICE și îngrijirea paliativă. Tot mai mulți pacienți ajung informați, iar reticențele sunt înlocuite, treptat, de întrebări, dialog și deschidere.

Dar Anca știe că mai sunt multe de făcut. Pentru conștientizare. Pentru ca fiecare om care are nevoie de îngrijire paliativă să știe că există această opțiune și că nu este singur.

Anca, alături de colegii ei, alină timpul pacienților oncologici.
Fiți alături de ei printr-un SMS la 8864 cu textul TIMP

17/08/2026

Alexandra Nistoroiu de la Snoop.ro a venit la HOSPICE, a documentat, a vorbit cu Mirela Nemtanu, cu personalul medical HOSPICE, cu pacienți și aparținători HOSPICE.
Totul într-un demers jurnalistic necesar pentru a face o radiografie a unei realități pe care România nu o mai poate ignora: lipsa accesului real la îngrijiri paliative.

În articolul ei, Alexandra ilustrează limpede ce vedem și noi în fiecare zi: mii de pacienți care au nevoie de servicii paliative, un sistem care acoperă doar o fracțiune din această nevoie, consecințele dramatice pe care acest dezechilibru le produce.
La HOSPICE, Alexandra a văzut ce înseamnă paliația atunci când este făcută cu rigoare, cu empatie și cu echipe interdisciplinare care lucrează împreună. A văzut cm arată controlul durerii, cm arată sprijinul psihologic, cm arată liniștea pe care o aduce un loc în care oamenii sunt tratați cu demnitate. A văzut diferența dintre un sistem care nu are soluții și un model care funcționează.

Mulțumim, Alexandra! Mulțumim, Snoop, pentru un articol-oglindă în care sunt reflectate aspectele care nu merg în domeniul paliației, dar care reflectă și ce se întâmplă când îngrijirea paliativă este tratată ca un drept, nu ca o opțiune.

Link articol în comentarii!

În 2025, la Spitalul Județean de Urgență Sibiu, 678 de pacienți din secțiile de neurologie și oncologie au rămas internați fără să mai aibă nevoie de acele secții. Nu puteau fi transferați la îngrijiri paliative, pentru că nu existau locuri libere. Cazurile lor au însumat 4.500 de ...

14/08/2026

Pentru început, am făcut ce fac oamenii când încă nu știu dacă vor reuși: am încercat.
O mișcare. Încă una. O piruetă care a vrut să fie piruetă, dar a negociat puțin cu echilibrul. Un val din brațe. Un zâmbet încurcat. Încet-încet, ne-am prins că planificăm un spectacol.

În ultima vreme avem din ce în ce mai mult curaj: să zâmbim, să ne mișcăm, să sperăm. Și, proporțional cu el, ne crește și pofta de a vă arăta ce putem face.
Pe Elena Cristian o știți. Este prietena noastră dragă și omul care, în perioada următoare, încearcă să pună în ordine mișcările, muzica și toate emoțiile noastre.

Aceasta a fost o zi de antrenament. Ne-am jucat de-a imitatul.
Prima dată, cu mișcări. Am încercat să le ținem minte și să le redăm cât mai fidel. Apoi am trecut la sunete: fiecare a primit un instrument; pe rând, fiecare a bătut un ritm cu instrumentul primit, iar ceilalți au trebuit să-l imite prin acțiunea celorlalte instrumente.

Imitația e o formă ciudată de învățare. La început privești, apoi repeți, iar mai apoi e rândul tău să creezi.
Parcă și viața e așa câteodată. Primim o cunoaștere, nu de puține ori imităm și simulăm, iar la un moment dat – vine timpul să pornim noi mișcarea.
Noi încă nu suntem perfect sincronizați. Dar ne-am aliniat într-un lucru important: în speranța că urmează ceva bun.
Și pentru toate astea avem nevoie și de voi.

Ajutați-ne să urcăm pe scenă cu un număr minunat. Trimiteți un SMS cu textul TIMP la 8864.

13/08/2026

Cât de departe suntem de istorie? Și cât de aproape de viitor?
Centrul de Zi Pediatrie a vizitat Biserica Evanghelică-Luterană Sfântul Bartolomeu din Brașov.
Am aflat că biserica, ridicată în secolul al XIII-lea și modificată substanțial în secolul al XV-lea, este considerată cea mai veche clădire din Brașov. Pastorul ne-a povestit despre începuturile ei, despre Cavalerii Teutoni, despre schimbările de confesiune de-a lungul timpului și despre toate bucățile edificiului care au rămas în picioare, în ciuda invaziilor și atacurilor.

Copiii și tinerii au fost fascinați mai ales de contrastul între zidul medieval de piatră, păstrat în mare parte până astăzi, și modernitatea orașului de acum. Nu doar zidul era impresionant, dar ideea că, în timp ce dincolo de el orașul merge înainte, tehnologia avansează, mașinile trec, oamenii se grăbesc și zgomotul nu se oprește, aici, după zid, se așterne o liniște aproape neașteptată, iar viața rămâne suspendată într-un alt timp.

În biserică am primit o invitație frumoasă: în momentul dedicat rugăciunii, fiecare putea să se roage în propria limbă și după propria credință. Fără diferențe, fără condiții. Dar să se roage pentru ce consideră că e important.

Câteodată avem șansa să fim așa de aproape de o istorie însemnată, dar la care, cu o zi înainte înainte, poate nici nu ne gândeam.
Asta poate fi distanța între trecut și prezent: de câteva străzi.
Asta înseamnă relativitatea timpului. Și ori de câte ori devenim conștienți de el, este important să îl prețuim.

Aveți puterea să le alinați TIMPUL cu un SMS cu textul TIMP la 8864.

12/08/2026

Douăzeci și patru de ședințe. Atât scrie în programul Centrului de Zi Adulți. În realitate, există un timp înainte și după aceste ședințe care se măsoară altfel.
Ce a fost înainte se măsura în durere și teamă. De multe ori într-o singurătate sufletească.
Cele 24 de ședințe se măsoară în oameni pe care ajungi să aștepți să-i revezi, în vorbele care îți rămân în minte după ce ai plecat, în cineva care te întâmpină, în cineva care te învață să faci din nou o mișcare, în cineva care știe când să întrebe și când să tacă, în cineva care îți dă voie să fii furios sau trist, dar te încurajează să speri și să crezi.

Acum ceva timp, una dintre pacientele noastre a încheiat această etapă. A plecat mai puternică și mai încrezătoare decât atunci când a venit. Iar ce se întâmplă, acum, după cele 24 de ședințe se traduce în liniștea și împăcarea ce reies din cele 5 pagini ale scrisorii ei către noi.
Mai jos este povestea doamnei D.

Cu ajutorul vostru, fiecare pacient HOSPICE poate avea o astfel de poveste. Sprijină-i printr-un SMS cu textul TIMP la 8864.

11/08/2026

“Tabăra aceasta m-a făcut să-mi dau seama că sunt o persoană complet diferită față de cea care a venit aici prima, a doua sau chiar a treia oară, iar asta se datorează vouă tuturor. […] Vreau să spun că, ori de câte ori mă va întreba cineva: „Unde ai fost vara aceasta?”, voi răspunde simplu: „Doar mi-am schimbat casa pentru câteva zile.” Pentru că acasă este acolo unde îți este inima, iar HOSPICE Casa Speranței – și mai ales această tabără – va fi întotdeauna locul în care va rămâne inima mea.”

Și uite-așa și-a închis porțile „Fabrica de idei” a Taberei fraților și a copiilor de pacienți de anul acesta.💚 Cu inimă ușoară, cu recunoștință, cu multe mesaje care ne motivează.

Ne-am jucat mai ceva decât în copilărie, am lucrat la proiecte și, bineînțeles, am găsit timp și pentru relaxare. Ne-am răcorit la piscină, am făcut mișcare în parcul de aventură și am strâns suficiente întâmplări cât să ridicăm ștacheta pentru anul următor. Pentru aceste experiențe frumoase mulțumim celor de la Cheile Gradistei.

Nu ne-am culcat pe-o ureche nici cu proiectele! Fiecare echipă și-a prezentat ideile, ne-am amuzat copios și am avut, bineînțeles, și o premiere.
Câștigătorii „Fabricii de idei” au fost… absolut TOȚI🎉
Ei sunt și luptători, și învingători. Ei ne învață curajul și bunătatea. Ei ne arată ce înseamnă speranța.

Am câștigat amintiri, prietenii noi și poate o mai bună înțelegere a lumii în care trăim.

Noi spunem că am ajuns la finalul taberelor, dar nu și la finalul poveștilor. Copiii pleacă de aici cu ceva ce nu încape în bagaje. 💚

Mulțumim, OMV Petrom, pentru că ați făcut posibile și în 2026 aceste tabere!
Mulțumiri și: Bdelicious, Apa minerala ZIZIN, Heidi Creșă și Grădiniță

10/08/2026

Căutăm zile lente pentru un timp grăbit.
O astfel de zi am găsit la Popasul Craiului, cu una din grupele plimbărețe ale Centrului de Zi Adulți.

Aici am întâlnit câteva perechi de ochi atât de blânzi, cu niște gene atât de frumoase, care au stârnit furnicături interioare despre automatismele vieții, grabă și desensibilizarea față de detalii. Dar, iată cum, acești purtători de ochi blânzi și nechezături puternice ne readuc într-o stare de prezență. Și de bucurie.

Ne-am făcut prieteni la tot pasul. Unii aveau coame lungi și elegante, alții codițe fericite și zburlite care căutau joacă.
Ne-a încălzit un soare darnic, cu raze blânde, iar pleoapele noastre, uneori obosite de griji, au avut răgazul să se odihnească în verdele întinsului și în oglinzile apelor.
Am câștigat timp. Timp în care am râs, am povestit, am respirat mai adânc și ne-am amintit că o zi trăită cu adevărat poate valora mai mult decât multe altele trecute în grabă.

Pentru că, la urma urmei, nu avem nevoie de zeci sau de mii de ani. Nici acei ani nu ne-ar ajunge dacă nu știm să îi trăim. Dar câteva ore petrecute alături de oameni buni, într-un loc care îți dă liniște, pot umple un suflet pentru mult timp de acum înainte. 💚