15/06/2026
„Rolul Academiei și al Bisericii în evoluția societății românești: o perspectivă a academicianului loan-Aurel Pop".
Interviu acordat Preotului Dr. Viorel Ioan Vârlan
1. Cum vedeți rolul Academiei Române în societatea românească de astăzi?
Academia s-a format la 1866 ca să normeze, să promoveze și să protejeze limba română, să cultive literatura și istoria românilor cu scopul consolidării identității naționale. Așa făceau toate popoarele din Europa Centrală și de Sud-Est pe atunci. La scurt timp, cu atâția savanți sub cupola ei, Academia Română a devenit cel mai important for de consacrare a valorilor intelectuale din România. În secolul al XX-lea, Academia a devenit și cea mai importantă instituție de cercetare fundamentală din România, cu circa 70 de institute de cercetări din toate domeniile. Mai recent, Academia a ajuns să fie și instituție de învățământ superior, fiindcă mulți dintre membrii și cercetătorii ei funcționează în cadrul unor școli doctorale care acordă titlurile de doctor și abilitat.
Academia este azi principala instituție intelectuală, de erudiție și de acribie din societatea românească. În sondajele de opinie care se fac, Academia, alături de Biserică și de Armată, se situează pe primele locuri în încrederea românilor.
2. În opinia dumneavoastră, care sunt cele mai importante provocări pentru Academia Română în perioada următoare?
Societatea în general și cea românească în speță a suferit mari schimbări și le suferă, cu celeritate, în continuare. De aceea, menirea Academiei nu se îndeplinește ușor. Pe de o parte, Academia este o instituție conservatoare, fiindcă ea trebuie să păstreze, să conserve tradiția cea bună sau datina, adică să moștenirea trecutului, pe de altă parte, trebuie să trăiască în prezent și să se pregătească de viitor. Pe lângă scopul cel vechi și foarte actual de apărare a identității românești, Academia, ca avangardă a științei avansate, trebuie să trăiască în era inteligenței artificiale, să performeze mereu, să rămână în prim-planul științei și creației de nivel internațional. Nu este simplu, fiindcă societatea nu este pregătită întotdeauna să înțeleagă și să sprijine aceste comandamente. Nu este simplu, fiindcă s-au creat tot felul de „academii” concurente, legalizate și formate din mulți frustrați care nu au putut intra în Academia Română și nici nu vor putea intra vreodată. Nu este simplu, fiindcă erudiția și acribia – nepracticate la scara de odinioară – sunt neînțelese și invidiate de mulți decidenți, rămași semidocți, dar plini de orgolii și de ranchiune. Dar, de peste 160 de ani, Academia există și nu s-a creat pe lumea asta forța care să o întoarcă din drumul ei. Să ne gândim că numai la București, la Biblioteca Academiei, se află în custodie, din încredințarea națiunii, circa 14 milioane de piese de patrimoniu, care formează tezaurul cultural național.
3. Privind România prin ochii istoricului, dar și al conducătorului Academiei Române, care este lecția esențială pe care ar trebui să o învețe generațiile viitoare din această perioadă?
Generațiile viitoare învață singure, despre bine și despre rău, dar dacă au ghizi buni, învățarea este mai sigură, mai bună, mai potrivită. Ghizii aceștia sunt părinții și bunicii la început, dar apoi, pentru mult timp, sunt educatorii, învățătorii, profesorii. O societate sănătoasă îi face profesori pe cei mai luminați membri ai săi. După părerea mea, toți șefii de promoție și fruntașii tuturor specialităților ar trebui să se facă profesori (măcar pentru parte din viața lor). Dacă cei mai buni vor fi profesori, atunci vor ieși din mâinile lor cei mai buni absolvenți. Dacă proștii și mediocrii devin profesori atunci vor rezulta absolvenți slabi și mediocri. Copiii și elevii au nevoie de modele, iar acestea trebuie să fi bune, excepționale. Dacă nu reașezăm rolul profesorului, al preotului, al medicului în societate, în comunitate, dacă nu le ridicăm mereu pregătirea și prestigiul, atunci distrugem lumea și națiunea. Pe frontispiciul unei universități din Africa de Sud scrie că o națiune nu se distruge prin tancuri și bombe, ci prin școală post făcută, cu ingineri făcători de poduri care se dărâmă, cu doctori ai căror pacienți mor, cu economiști neștiutori în ale economiei etc. Este destul să facem educație proastă ca să distrugem națiunea. De aceea, generațiile viitoare trebuie să învețe bine și mult, chiar și să memoreze ca să aibă bagaj de cunoștințe, ca să poată compara lucrurile și lua decizii bune. Memoria digitală este doar un adjuvant, adică un instrument.
4. Care este în opinia dumneavoastră atitudinea pe care România trebuie să o păstreze pentru a nu-și pierde identitatea în viitor?
Nu este prea complicat, dacă ne cunoaștem menirea. Copilul trebuie să știe de mic cm susură izvorul pe la noi, cm bat în ramuri razele de lună, de ce iese abur din pâinea rumenită la cuptor, în ce fel s-a făcut Ateneul Român la 1888, care a fost soarta Coziei, a Râmețului sau a Voronețului. Noi avem o țară, alte popoare nu mai au. Țara asta nu este numai pentru noi, ci ea este pentru urmații noștri. Secretul acestei cunoașteri de sine este educația. Eu pot să mă nasc român, dar dacă sunt educat în Suedia – prin cine știe ce împrejurare – devin suedez. Orice copil din România devine român prin educație, iar educația trebuie să fie bună. Pentru păstrarea identității noastre românești trebuie să învățăm de timpuriu să fim români. De asta, sunt responsabile familia și societatea, iar în societate au rol mare Școala și Biserica. Făcând acest lucru, adică învățând să fim români, vom fi, fără îndoială, și buni oameni în general, oameni iubitori de țară și de lume. Fără să o mai lungesc vom fi români de omenie, ceea ce este mare lucru.
5. Credeți că, fără Biserică, am mai fi fost astăzi același popor?
Preacucernice Părinte, îmi cereți să vă spun ce ar fi fost dacă n-ar f fost, or aceasta nu este istorie. Istoria se ocupă de ceea ce a fost și nici așa nu se lasă descifrată cu totul. Biserica face parte din ființa noastră ca popor român, ne-a modelat viața și ne-a alcătuit caracterul. Mult timp s-a purtat o dezbatere, cu accentul grav în perioada interbelică, despre specificul nostru național, dar ulterior, sub varii influențe marxiste, neomarxiste, „progresiste”, globaliste etc., s-a renunțat chiar și la concept. Dar specificul național al fiecărui popor există și înseamnă – în cazul nostru – felul în care suntem români. În acest fel al nostru de a fi, Biserica a jucat și joacă un rol esențial. Biserica este a tuturor credincioșilor de pe pământ, dar pe pământul pe care trăim noi se manifestă Biserica Ortodoxă Română, iar aceasta este numai una, oriunde
s-ar manifesta ea. Ne-am născut, ne-am botezat, ne-am cununat, ne-am cuminecat și ne-am prohodit mereu sub semnul Crucii și sub ascultarea Mântuitorului. Altă viață nu am știut să avem și viața aceasta pe care am avut-o ne-a făcut să fim români și nu altceva. Datorăm Bisericii, care există de peste două milenii, formarea noastră ca popor în mileniul întâi și apoi viețuirea (existența) noastră ca popor în următorul mileniu.
