21/11/2024
(Autis & ADHD, Consilier Parental) Bună ziua. Aș vrea să îți răspund din perspectiva cuiva care, fiind autist, a trecut prin asta și a învățat că lumea se simte diferit pentru noi.
Pentru mine, contactul vizual nu a fost niciodată ceva „natural”. Când eram mic, să mă uit în ochii cuiva simțeam ca și cm ar fi trebuit să trec printr-un zid de emoții și informații pe care nu le puteam descifra. Era copleșitor, de parcă toate lucrurile din jur deveneau un zgomot asurzitor. Să mă uit în altă parte mă ajuta să procesez mai bine cuvintele și tonul, să fiu prezent și să înțeleg ce mi se cere. Mulți dintre noi funcționăm așa, iar evitarea contactului vizual nu înseamnă că nu ne pasă de ceilalți – dimpotrivă, este modul nostru de a ne proteja pentru a putea rămâne conectați.
Când suntem forțați să facem contact vizual, lucrurile devin și mai grele. Este ca și cm efortul de a te uita la cineva îți consumă toată energia, și nu mai rămâne nimic pentru a înțelege ce spune persoana sau ce se întâmplă în jur. Când eram copil, asta m-a făcut să evit uneori situațiile sociale sau să mă prefac că fac ceea ce se aștepta de la mine, doar ca să scap de presiune. Dar acea „fațadă” – să te comporți așa cm cred alții că ar trebui, dar fără să simți că ești autentic – ajunge să te obosească foarte tare. Unii copii, din cauza asta, pot dezvolta anxietate sau chiar o stare de epuizare pe termen lung, ceea ce noi numim „burnout autist”.
Forțarea contactului vizual mai are și un alt efect pe care l-am simțit: îți poate transmite ideea că nu ești acceptat așa cm ești. Îți lasă impresia că trebuie să te schimbi pentru a fi suficient. Și asta poate să afecteze încrederea copilului în el însuși și în relațiile cu ceilalți. Eu, ca adult, am avut nevoie de ani ca să dezvăț acest sentiment și să-mi dau seama că sunt ok exact așa cm sunt.
În schimb, ceea ce ajută cu adevărat este să lăsăm copilul să aleagă când și cm își exprimă atenția. Pentru mine, tonul vocii mamei, modul în care îmi atingea ușor mâna când vorbea cu mine, felul în care ne jucam împreună – toate astea îmi arătau că suntem conectați, chiar dacă nu ne uitam unul în ochii celuilalt. Copiii autiști pot crea legături foarte profunde și autentice, doar că o fac în moduri care uneori nu arată „obișnuit”.
Dacă vrei să faci din contactul vizual o experiență mai plăcută, ajută mult să îl integrezi în momente de joacă sau situații naturale, fără a pune presiune. Poate să fie un joc ca „v-ați ascunselea” sau o privire rapidă în timp ce râdeți împreună. Dar cel mai important este să respecți modul în care copilul tău simte lumea. Poate că nu se uită direct la tine, dar asta nu înseamnă că nu te ascultă sau că nu îi pasă.
Ceea ce face diferența nu este contactul vizual, ci sentimentul de siguranță pe care i-l oferi. Dacă știe că este acceptată exact așa cm e, că îi respecți ritmul și alegerile, va învăța să se conecteze cu tine într-un mod autentic. Iar asta este mult mai valoros decât orice regulă despre „cum ar trebui să fie”.
