01/08/2024
17.07.2024
Ziua în care speranța mea a murit.
Se spune că speranța moare ultima și, da, mereu am spus că mergem cu speranță până în ultima clipă.
Recent într-o discuție despre visuri, deși era una dintre acele zile în care nu se simțea bine, Bogdan îmi spune "Mami, să nu-ți pierzi speranța până nu se termină viața!" Câtă înțeleciune în cuvintele unui copil.
Zilele au trecut, starea lui s-a înrăutățit. Boala a progresat în ciuda tuturor eforturilor medicilor de a-l vindeca. S-au purtat discuții pentru tot felul de tratamente experimentale, pentru operații experimentale în cascadă, nu s-a putut găsi nicio o soluție miraculoasă. Ne-a mai rămas doar o minune.
De cinci săptămâni Bogdi nu a mai zâmbit. A obosit, corpul lui a obosit. Presiunea din abdomen îl împiedică să mănânce, îl împiedică să doarmă, să orice, îi afectează calitatea vieții. Sufletul lui măcinat de stările de rău a obosit.
Eu și taică-su asistăm neputincioși la chinurile prin care îl trece boala asta din ghearele căreia ne-am străduit să-l salvăm.
Are doar 9 ani și îmi spune că își dorește să "moară intenționat", ca să scape de boală și să fie fericit la Doamne-Doamne. Acela a fost momentul în care speranța mea a murit.
În acel moment am constatat cu amărăciune că speranța a devenit un act egoist. Să sper că ce? Că va mai trăi ca să sufere în maniera aceasta. Are sens viața în acest fel?
Jumătate din sensul vieții mele se stinge sub privirile mele și nu pot să fac nimic, doar îi sunt alături și îi număr respirațiile și mă rog, mă rog să nu-l mai doară, să mă doară pe mine. Facă-se Doamne voia ta!
*Cum să mai poți privi viața cu speranță, cm să mai ai încredere în frumusețea vieții când asculți un copil de 9 ani imporând să se termine, când îi numeri zilele, orele, clipele de putere? Cum?
Iubiți-vă copiii sănătos și bucurați-vă chiar și când fac boacăne! Bucurați-vă că au șansa să se bucure de viață!
