15/09/2026
💛 Dragă Marinuș,
Nu știu cm se vede de acolo, de sus...
Poate că printre norii ăștia grei ai ultimelor zile ai reușit să vezi ce se întâmplă aici.
Și tare mi-aș dori să fi fost cu mine.
Să fi văzut Universul tău.
Încă nu e gata 100%, să știi.
Mai avem un pic. Câteva retușuri, câteva lucruri de pus la locul lor și, bineînțeles, câteva dintre acele „mici probleme” care, în lumea mea, devin întotdeauna probleme mari. 😁
Dar chiar și așa...
Universul tău a început să trăiască.
În ultimele două săptămâni au răsunat aici râsete, pași mici, chiote și glasuri de copii.
Au venit camarazii tăi.
Copii care au trecut prin aceeași luptă pe care ai dus-o și tu. Copii care au cunoscut spitale, ace, nopți grele, frică și durere... dar care au avut șansa să spună, într-o zi:
„Am învins!”
Au intrat pe poarta Universului cu emoție.
Unii cu ochii umezi.
Au pășit încet, privind în jur, de parcă le era teamă să nu strice ceva din visul ăsta.
Și au venit cu frații, cu surorile, cu mami, cu tati...
Dar, chiar dacă nu ți-au spus-o cu voce tare, eu știu că te-au avut în gând.
Ne-am jucat.
Am râs.
Am făcut planuri pentru vacanțele care vor veni și am vorbit despre ce și-ar mai dori să găsească aici.
Am muncit și noi, cât am putut.
Am răscolit zeci de cutii ca să găsim hăinuța potrivită pentru fiecare copil, perechea de încălțăminte care să-i vină bine și ghiozdănelul care să-i placă.
Și, printre toate astea, am pregătit câteva sute de ghiozdane pentru copii care aveau nevoie de un pic de bucurie înainte de începutul școlii.
Vineri și ieri am mers din căsuță în căsuță.
Corina. Colibri. Fulda. Franciscane. Neptun. Phoenix. Suzana. Anillu. Brândușa. Ghiocel. Dalia. Iris. Crin. Trandafir. Lăcrămioara...
Sunt doar niște nume.
Dar în spatele fiecărui nume sunt copii.
Copii care cresc departe de familiile lor, în sistemul de stat, dar care au lângă ei oameni care încearcă, zi de zi, să le ofere cât mai multă căldură, grijă și normalitate.
Și să știi ceva, Marinuș...
Au fost tare fericiți cu ghiozdanele lor.
Poate pentru noi pare un lucru mic.
Pentru un copil, uneori, un ghiozdan nou poate însemna enorm.
Iar noi mai avem încă vreo 100 de dus zilele astea.
Școala a început și ne pare rău că am întârziat.
Ne-am străduit cât am putut, dar n-am reușit să le facem pe toate la timp.
Le vom face însă.
Pentru că tu m-ai învățat că, atunci când e vorba despre copii, nu renunți doar pentru că drumul e greu.
Apropo...
Am vrut să facem și clătite. 😁
Numai că Universul tău încă nu are gaze.
Așa că am mâncat pizza și ne-am bucurat de niște platouri de prăjituri absolut minunate, dăruite de Vera Maxim & Poem Caffe
Oameni care au venit și ei cu inima.
Și le mulțumim.
Așa cm le mulțumesc tuturor celor care au pus câte ceva în locul ăsta.
Un bec.
O mână de ajutor.
O idee.
O zi de muncă.
O donație.
O încurajare.
Un camion.
O plantă.
O vorbă bună.
Câte puțin de la fiecare și, uite-ne aici.
Dintr-un loc plin de bălării și gunoaie, acum e verde.
E frumos.
E viu.
Și, pentru prima dată, locul ăsta care poartă numele tău este plin de glasuri de copii.
Cred că ți-ar plăcea.
O să-ți povestesc eu curând și cine sunt oamenii care au făcut posibil totul.
O mână de oameni.
Dar cu niște inimi atât de mari, încât au reușit să împingă visul ăsta mult mai departe decât aș fi putut eu singur.
Acum trebuie să fug, tati.
Mai am câteva zeci de ghiozdane de pregătit.
Și câțiva copii de prins de mânuțe.
Tu joacă-te liniștit cu gașca ta de îngerași.
Sunt sigur că vă distrați când mă vedeți cm mă încăpățânez să rezolv câte ceva și, după ce mă agit, mă enervez și fierb bine de tot, ajung să spun:
„Gata! Nu mai am nicio soluție!”
Și atunci, cumva...
apare.
Soluția.
Nu știu dacă e întâmplare.
Nu cred.
Eu știu doar că, de multe ori, exact când simt că nu mai există nicio portiță, se deschide una.
Și-mi place să cred că, de undeva de sus, tu mai faci câte un șmecheric pentru tati.
❤️
Te iubesc, Marinuș.
Mi-e un dor de tine pe care n-am învățat niciodată să-l duc.
Dar am învățat să-l transform.
În drumuri.
În copii.
În „hai să vedem cm putem”.
În oameni buni.
În fapte.
În locuri precum Universul tău.
Și, mai ales, în fiecare prichindel pe care îl prind de mânuțe.
Pentru că atunci când țin un copil de mână...
te simt pe tine.
Așa că nu, puiuțul meu.
Nu te-am pierdut.
Doar că acum te găsesc în alți copii.
În zâmbetele lor.
În ochii lor.
În fiecare copil care pășește în Universul Gălbenuș.
Și poate că asta este, de fapt, cea mai frumoasă parte a poveștii noastre:
tu ai plecat dintre noi, dar binele pe care l-ai lăsat în urmă continuă să crească.
Te iubesc, tati.
Mi-e dor nebun de tine.
Și mai avem treabă. 💛
Un tătic de îngeraș, Mirel
