26/04/2026
Privind spre dealurile Tomnatecului și spre bătrâna Biserică rămasă de strajă în vârful lor, mintea ne zburdă, ca la orice bun rămas din trecut, la ceea ce el a fost în vremuri.
Comunitatea Tomnatecului viețuia odinioară în jurul Bisericii, purtată fiind în brațele Maicii Domnului, îngrijită precum un prunc în leagănul atârnat de bolta Cerului (căci aproape se simte Tomnatecul de Cer!). Aceasta lasă azi în urma ei doar Biserica nouă (așa cm a fost odată - acum este singura), cimitirul din jurul ei, în care locuitorii așteaptă venirea Domnului, precum și câteva case aproape prăbușite.
O veche comunitate, cu o Biserică a cărui hram, nesurprinzător, este al celei mai vechi sărbători închinate Maicii Domnului - Buna Vestire.
În curțile caselor, pe alocuri, mai găsim morminte ale celor care au ales să se odihnească în peticul de pământ pe care au trăit, trudit, bucurat, plâns, doinit și năzuit (de pe vremea când încă nu era ilegal ca pământul să fie un bun tratat cu sfințenie, și fără chip de înstrăinat).
Tomnatecul ne poate duce cu gândul la o baladă a unuia dintre cei mai mari poeți ai României, Radu Gyr, în care ne este spusă povestea unui tânăr clopotar din stele, trăind parcă pe niște dealuri care au mirosul acelorași dealuri ale Tomnatecului.
În același timp, Biserica privește dârz peste dealuri, așteptându-și iară moții, de data aceasta nu atât să ridice furca, deși vremurile sunt vrednice de scuturat gorunul, cât să se întoarcă iarăși acasă, în sânul ei.
Apoi, asemeni tânărului clopotar din stele, care a sunat clopotul Bisericii sale spre a scula oastea și neamul din somn, pentru a nu cădea pradă vrășmașului, românii sunt chemați să bată toaca și să tragă clopotul unei noi vieți naționale.
Desigur, balada vorbește, probabil, despre dealuri apropiate Tomnatecului, însă clopotarul nu ne este un personaj străin, ci un fior profund. Este rădăcina adâncă care nu îngheață și care la momente de răscruce trezește în noi demnitatea, conștiința și responsabilitatea de creștini și români.
Revenind în vremurile noastre, imaginea Tomnatecului, deși odinioară era o icoană a României Profunde, un leagăn al civilizației românești, pornită din sat, astăzi este imaginea crudă a efectelor României superficiale.
O comună care la începutul secolului al XX-lea era casă pentru aproximativ 300 de familii, un adevărat bastion al națiunii române ardelenești, astăzi s-a redus la o mână de oameni, din care majoritatea mutați fiind din alte zone. Fenomenul îmbătrânirii și depopulării este o realitate crudă, care ne sfâșie ființial, văzându-i efectele. Și mai grav, însă, și de neînțeles este fenomenul uitării.
Noi nu ne permitem să uităm. Cum nu ne putem permite să tăcem în timp ce România se stinge în negura vremurilor, cătun cu cătun.
Chiar acum doi ani, bunul Dumnezeu a rânduit să ajungem, printr-o aventurare, la Tomnatec. Un grup de câțiva zeci de tineri din Drumul Iancului au urcat de-a curmezișul dealului pe care străjuiește Biserica, rătăcind puțin în zonă, dar găsindu-ne cărarea și odihna în frumusețea unei părți din sufletul României Profunde.
Am revenit la vremea aceea după o lună pentru a îngriji cm se cuvenea Biserica, plecând în suflet cu înțelegerea că dacă vom zăbovi, starea acesteia, deja afectată de timp și intemperii, se va agrava. Acest lucru, iată, după doi ani, s-a dovedit a fi adevărat. În ciuda încercărilor noastre, nu am reușit să găsim la vremea aceea o soluție permanentă pentru punerea în siguranță a Bisericii.
Dar ce căutăm la Tomnatec? Nu de puține ori ni s-a pus întrebarea aceasta, și nu de puține ori ne-am pus-o și noi.
Noi vedem Tomnatecul ca pe un examen al nădejdii în Drumul pe care bunul Dumnezeu a rânduit să ne aducă împreună. Nu suntem mulți și nu cerem multe. Nu ne vedem mai sus față de ceilalți, dar îndrăznim să luptăm pentru ceea ce este al nostru!
Nu avem nici partid de întărit, nici rude de îndestulat, nici buzunare de umplut.
Avem doar speranța că putem clădi, prin simțire împreună, o oază ferită de România superficială și însorită de România Profundă.
Conștiința ne dictează că odată ce ne-am întărit credința, ne știm și iubim istoria, așa cm este ea, învățăm să ne iubim aproapele și pe Hristos, nu putem decât să începem să lucrăm, câtuși de puțin, la o nouă viață națională. Mână de la mână, suflet lângă suflet.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, anul acesta între 30 aprilie și 3 mai, toaca va suna iarăși peste dealurile Tomnatecului, ca un strigăt de ajutor, și un strigăt de sculare din somnul înșelător al vremurilor de azi, pentru toată suflarea românească.
Tomnatecul este oglinda purtării de grijă pe care o arătăm, sau mai degrabă nu o arătăm față de sufletul țării noastre!
Clopotarul din stele suntem toți. Și toată nădejdea pe care ne-o putem pune în Dumnezeu, stă în a-I cere să avem și noi curajul acestui prunc, de a suna clopotul neamului până la sfârșit, de-ar rămâne mâinile betege, chiar și cu dinții împlântați în funie!
Hristos a Înviat!
Autor - Denis Cicic
26.04.2026
* În imagine, icoana Sfântului Arhanghel Mihail, din Biserica din Tomnatecu de Sus
Detalii despre cm puteți susține activitatea, în comentarii.
Spre o națiune fericită!
